O impunătoare lucrare ne oferă Zenovie Cârlugea, avînd ca obiect oamenii care, într-un fel sau altul, au făcut parte din viața lui Lucian Blaga. Avem a face cu un veritabil epos ce hașurează o parte din tabloul epocii în care a trăit autorul Spațiului mioritic, întrunind o mare diversitate de nume, de la unele binecunoscute la altele aflate în umbrele progresive ale istoriei în mers. Unele dintre ele pot reveni cu acest prilej în atenția noastră. Dar să menționăm mai întîi raporturile dintre cele două vîrfuri ale poeziei interbelice, Blaga și Arghezi. Există opinia, nelipsită de un anume temei, potrivit căreia între Blaga și Arghezi ar fi funcționat o rivalitate în legătură cu atribuirea „primului loc”. E drept că autorul Cuvintelor potrivite, care a absentat, se pare semnificativ („după o prealabilă confirmare de participare”, după cum specifică Zenovie Cârlugea), de la conferința ținută de Blaga la Ateneu, la 5 decembrie 1942, a emis, cu ocazia apariției traducerii blagiene a lui Faust, comentarii neamicale. Nu credem însă că lucrurile trebuie împinse la extrem. Impactul dintre cei doi n-a ajuns la o contestare globală, la ascuțișul pamfletar. Subsemnatul a avut prilejul de a-l întreba pe Arghezi ce părere are despre Blaga. „E prea îngîmfat”, a sunat răspunsul, ocolind așadar o negare a operei. De asemenea l-am întrebat pe Blaga ce părere are despre Arghezi. „E cel mai mare meșter al cuvîntului românesc”, a fost răspunsul acestuia, așadar fără echivoc măgulitor față de prezumatul său competitor. Găsim acum în cartea de care ne ocupăm o paralelă între Blaga și Arghezi, așternută chiar de condeiul celui dintîi, citată din studiul pe nedrept uitatei exegete Melania Livadă, Inițiere în poezia lui Lucian Blaga, din 1974: „Eu simt doar că cei doi autori, pe lîngă un fel de modernitate și de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. În meșteșugurile lor, unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanță, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu și cultivă în primul rînd viziunea (cuvîntul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii și cultivă în primul rînd amănuntul (cu plasticitatea și savoarea ce rezultă din cuvînt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belșugul amănuntelor, pînă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele, și filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu”. Departe de groasele tușe pamfletare folosite în alte ocazii, Blaga recurge prin urmare, pentru a-și înfățișa disjuncția de poetica argheziană, la o calmă analiză de ordin stilistic. E un argument al reducerii prezumatului antiarghezianism al lui Blaga la proporțiile cuvenite.
Blaga a empatizat cu o seamă de autori care s-au apropiat de creația sa cu o prețuire mergînd pînă la admirație, reacție naturală în circumstanțele în care filosofia sa, spre deosebire de opera literară, s-a izbit nu o dată de violente împotriviri. Aceștia s-au străduit a crea marii personalități un climat benefic spre a-și continua temerarul drum început: Vasile Băncilă, Ion Breazu, Ovidiu Drimba, Al. Husar etc. Asistent al lui Blaga la catedra de filosofie a culturii de la Universitatea din Cluj, Ovidiu Drimba a publicat studiul Filosofia lui Blaga (1944, 1995), rămînînd toată îndelungata-i viață un devot al memoriei mentorului său. Lui Drimba îi datorăm cîteva prețioase considerații asupra omului Blaga, retușînd impresiile în circulație referitoare la excesiva-i „tăcere”, la figura de „impenetrabilă” rezervă pe care ar fi înfățișat-o inclusiv celor apropiați. În virtutea propriilor noastre amintiri, înclinăm a-i da dreptate fostului său asistent: „«Mut ca o lebădă»? Blaga nu era un taciturn, dar nici o fire (prea) expansivă. Distinsa sa demnitate intelectuală, ponderația și cumpătarea, echilibrul interior, conștiința propriei valori, un lucid și pătrunzător simț al observației, un pronunțat sentiment al personalității, onestitatea desăvîrșită, măsura și sobrietatea (care îți sugerau un permanent autocontrol), – toate aceste calități nu îi permiteau să fie propriu-zis un «expansiv». Dar nici nu se pot nicidecum (sic!) asocia cu taciturnitatea unui «mut ca o lebădă». Dimpotrivă: era – cu măsură – comunicativ, sociabil, prietenos cu studenții săi – și era curtenitor cu sexul frumos”. La rîndu-i, Dorli afirma cu privire la părintele său: „Era foarte sociabil cu prietenii pe care îi agrea. Îi plăcea să-i vadă, să stea de vorbă. Într-o societate în care se simțea bine nu era un taciturn. Era chiar un causeur admirabil”. Nu o dată subsemnatul a fost martor la această „sociabilitate” blagiană desfășurată în evocări, în observații asupra personajelor din trecut ca și asupra unor autori în vogă ai momentului, uneori pigmentate cu vorbe de spirit. Poetul-filosof se dovedea totodată un bun interlocutor, gata a asculta cu atenție spusele ce i se adresau. Putea fi ceea ce se numește un confesor. În consecință nu mă sfiam a-i împărtăși adesea frămîntările mele de tînăr asupra căruia măsurile represive ale regimului totalitar nu întîrziaseră a se abate.
Un interes aparte produce și viața sentimentală a lui Blaga. Marele om a avut cîteva relații de răsunet care au rezonat benefic în versurile sale și, putem prezuma, în întreaga-i dispoziție creatoare. Cea mai cunoscută dintre aceste muze a fost neîndoios Domnița Gherghinescu-Vania. Literată ea însăși, inteligență penetrantă, carismatică sub toate raporturile, soție a prim-procurorului din Brașov, Dumitru Gherghinescu-Vania, a adus în salonul său literar un număr impresionant de personalități precum Tudor Arghezi, George Enescu, Victor Papilian, Ion Chinezu, Virgil Gheorghiu, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Ion Vlasiu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Șerban Cioculescu. Preferatul a fost însă Blaga. Acesta a cunoscut-o în 1937, cu prilejul discursului la Academia Română, cînd a devenit membru al înaltului for. Prietenia lor s-a închegat în 1941, după refugiul Universității clujene la Sibiu, desfășurîndu-se pînă în 1948, cînd ia sfîrșit la un mod oarecum abrupt. În pofida unor fabulații, apropierea dintre cei doi n-a încălcat niciodată limitele a ceea ce reprezintă iubirea platonică. Într-o scrisoare din 3 iunie 1944, referindu-se la proxima lor revedere, Blaga o avertizează șăgalnic pe amica sa: „Să știi că la întîlnire am să te pup (întîia oară în viață!), ceea ce mă tentează, după cum ușor îți închipui de cînd te zării întîia oară într-o casă, care numai din acest singur motiv, mi-a devenit simpatică!”. Blaga îi compune adoratei „Domnițe a Nebănuitelor Trepte” și un grațios catren: „Port în brațe și pe buze/ toate cele nouă muze,/ cu Domnița zece/ care mi le-ntrece”. Ultima epistolă pe care i-o trimite, datată 8 martie 1948, cuprinde o confesiune dramatică în condițiile epurărilor comuniste din Universitate și Academie, avînd însă ca posibil subtext apariția în existența lui Blaga a unei alte ființe inspiratoare: „Extraordinare greutăți familiale se îngrămădesc pe capul meu. Nu mai știu de unde să mă adun și în plus: toată această nesiguranță, de la o zi la alta. De multe ori, aș vrea să nu mai fiu. Îți invidiez temperamentul cu care Tu știi să faci față ăstui timp. Mie îmi scapă printre degete toată filosofia. Și trebuie, totuși, să mă țin pe picioare, fără de ea. Și să nu arăt nimănui nimic din tot ceea ce se petrece cu mine”. La antipodul Domniței se plasează acum Eugenia Mureșanu, care, plecînd din Clujul aflat sub ocupație horthystă, îl întîlnește pe Blaga la Universitatea din Sibiu. Aceasta devine un personaj al romanului blagian Luntrea lui Caron, sub numele de Doamna Olteanu: „Cu ocazia escapadei, în care se aventurase clandestin pînă la Sibiu, mă trezii într-o zi cu vizita ei, în locuința ce-o aveam nu departe de Dumbrava. Doamna Olteanu știa să se facă interesantă prin discuțiile cărora ea se pricepea să le păstreze un aer de improvizație. Era de curînd licențiată în teologie. Studiile și le-a făcut la Cluj, cu puțină întîrziere, dar cu reală pasiune”. Poeta atrasă de teologie are o fire aventuroasă, cu „nostalgii oceanice”, așa cum notează Blaga, fiind o „stranie corcitură dintr-o mamă autohtonă și un tată neozeelendez”. Eugenia Mureșanu îi face poetului o declarație lascivă: „Cînd voi rămîne singură în odaie, mă voi dezbrăca și-mi voi dansa în fața oglinzii bucuria de a vă fi cunoscut. Iar mîine vă aduc alte versuri…”. Într-o convorbire cu avocatul Bazil Gruia, un alt apropiat al lui Blaga, i-ar fi mărturisit: „Sunt prietena de mai mulți ani a dlui Blaga, cel mai mare filosof și poet, așa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu. Tu ce zici, e mare păcat?”. În realitate, ea intenționase nici mai mult nici mai puțin decît să-l blocheze pe autorul Laudei somnului în activitatea-i scriptică, spre a-l continua ea însăși. Dacă putem socoti că decenta Domnița Gherghinescu-Vania i-a putut deveni acestuia o muză, Eugenia Mureșanu n-ar putea fi considerată decît o „antimuză”, așa cum o numește fără ocol Dorli: „De ce îi spun «antimuză»? Pentru ceea ce îi spune poetului, cuvinte prin care îi anihilează orice intenție creatoare. De fapt nu o preocupa decît propria afirmare, poetul (sau bărbatul) devenind obiect de inspirație (am spus intenționat obiect). Citez din roman: «Da, mai ai cîțiva ani de tinerețe, ce vine uneori și toamna prin pomi! Trebuie să te bucuri de acești ani! Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creația? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul și vremuiește tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viața îți îmbie în împrejurările triste și aproape nimicitoare de astăzi! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai lași și altora de lucru? Nici mie? Lasă-mă să scriu eu de-acum și să mă trudesc întru frumusețe și cîntec. Scriu eu pentru tine și în locul tău.»” N-am avut posibilitatea de-a o cunoaște pe Domnița Gherghinescu-Vania, în schimb am văzut-o în repetate rînduri pe Eugenia Mureșanu, în 1958, cînd devenise soția filosofului D. D. Roșca. Întrucît exista deja legenda legăturii sale cu Blaga, o urmăream cu un maxim interes. Plimbîndu-se pe străzile Clujului la brațul noului său bărbat, deși era încă îndepărtată de senectute nu mai păstra, din păcate, nici o grație feminină, nici o trăsătură a spiritualizării. O figură comună cu un aer sastisit-sfidător, ce nu mă putea decît decepționa…
Cît privește situarea lui A. E. Baconsky în cortegiul oamenilor din viața lui Blaga, trebuie să menționăm că ea cuprinde două fețe. Pe de-o parte o recunoaștere formală a unuia de către celălalt, pe de alta o rezervă mutuală de fond, care nu apare în textul consacrat lui Baconsky din dicționarul aici comentat. „Pe cai mari” pe cînd conducea revista Steaua, în anii ‘50, autorul Fluxului memoriei, încă nedespărțit de faza sa oficializată, se vedea în postura de… substitut al relegatului său concitadin. Ne-a împărtășit în repetate rînduri opinia cum că în acel timp novator în care ne găseam nu mai poate fi vorba de îngeri în poezie, că tema metafizică a acesteia a apus pentru totdeauna. Ca dovadă peremptorie, a scris un eseu în care preconiza „declinul metaforei”, cu o indenegabilă tendință antiblagiană. Iată opinia în consens a lui Petru Poantă: „Mă întreb, totuși, dacă denunțarea, nu lipsită de ambiguități, a metaforei nu era cumva un atac indirect la teoria lui Lucian Blaga despre metaforă. În intervalul clujean, cel puțin, Baconsky avea obsesia lui Blaga, contemporanul său (…) indezirabil” (Clujul meu. Ediție integrală, 2016). Fost redactor al Stelei, Petru Poantă a văzut lucrurile din interior, fapt ce-l face suplimentar credibil. Cu toate că privită cu suspiciune de către unii confrați, relatarea lui I. D. Sîrbu, conform căreia autorul Cadavrelor în vid, întîlnindu-l în oraș pe autorul Nebănuitelor trepte, i-ar fi acordat, la un moment dat, în loc de salut, un gest obscen, nu ni se pare neverosimil. La rîndul său, Blaga îmi sugera deseori distanța ireductibilă care-l separa de „noua generație” aservită regimului, un soi de enclavă artificială, inoportună în „epoca ce încă nu s-a încheiat”, cea interbelică. Iar despre bardul stelist în vogă, preciza: „Ce vrei, s-a obișnuit cu un anume standard de viață și nu e de mirare că face ce face”. Era vorba de unul dintre autorii agreați de regim, care în acel timp de sărăcie generalizată beneficiau de cîștiguri bănești substanțiale. Eleganța provocatoare a lui Baconsky, paradoxal dandy socialist, emul al lui Petru Dumitriu și în această privință, constituia o probă vizibilă. În continuare reproducem cîteva rînduri ale noastre, dintr-un interviu pe care ni l-a luat Zenovie Cârlugea: „Sunt autorul celei dintîi (foarte posibil unicei) recenzii de care a avut parte, în 1957, volumul de tălmăciri al lui Lucian Blaga, Din lirica universală, solicitată pentru Steaua, cu o ușoară ironie, de către Aurel Gurghianu, redactor al mensualului clujean: «Dacă tot ești prietenul lui Blaga, n-ai vrea să scrii ceva despre cartea lui?». Spre surprinderea mea, un condei redacțional s-a amestecat în textul pe care l-am predat, cu o nuanță mustrătoare, care, peste multă vreme, mi-a fost reproșată într-o diatribă lățită pe două pagini ale Literatorului, sub semnătura lui Mihai Drăgan. M-am pomenit cu acea imixtiune în pagina tipărită, fără să fi fost anunțat în prealabil, așa cum cred că ar fi fost firesc… Oricum, Blaga mi-a mulțumit pentru acel modest comentariu ce va fi contribuit și el la veninoasele admonestări ideologice de care am avut parte la finele anilor ‘50, care au determinat eliminarea mea pentru mai mulți ani din cîmpul publicistic, acuzat fiind de idealism, misticism, influență blagiană. Autorii lor, nume de prim-plan în epocă: Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă”. Nu ne-am mirat că în Steaua, prin anii ‘56-‘57 (nu avem la îndemînă numărul în cauză), a apărut o notă nesemnată, dar avînd evident girul redacțional, unde era vorba de un maestru bătrîn, depășit de vremuri, care, în justificata-i izolare, se arăta excesiv de generos față de cîțiva tineri literați care-i mai călcau pragul, unul fiind cu certitudine subsemnatul. Îi atragem atenția lui Zenovie Cârlugea asupra acestui subiect a cărui omisiune cînd vine vorba de Baconsky nu ne împiedică a prețui laborioasa, incontestabil meritoria d-sale întreprindere, menită a îmbogăți bibliografia temei blagiene și a-i da un nou imbold.
P. S. Citind cartea concitadinului meu din Amarul Tîrg, Zenovie Cârlugea, mi-am amintit și de o ultimă convorbire telefonică pe care am avut-o cu Mihai Beniuc, la mai mulți ani după moartea lui Blaga. La auzul acestui nume, autorul Cîntecelor de pierzanie a sărit ca ars. Tot el se simțea nedreptățit de ceea ce, după cum se cunoaște unanim, au fost șicanele făcute marelui predecesor ce i-au înrăutățit acestuia situația și altminteri dificilă: „Știi ce i-aș putea spune acum lui Blaga, pentru că nu mai e viu? Stîrvule, nu ți-e rușine să mă acuzi pe mine cînd eu te-am protejat, cînd eu ți-am făcut tot binele pe care-l puteam face?” Colericele fraze ale lui Beniuc se înmulțeau, toate începînd cu acest apelativ sinistru, „stîrvule”! Ce-ar mai fi de zis?
Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – dicționar esențial – Oameni din viața lui, Editura TipoMoldova, 2017, 527 p.