Lucrurile care ne cresc de la rădăcină…

„Mă apropii de finalul cărții Timpul, obiectul, povestirea. Decoruri interioare în literatura autobiografică. Un volum asemenea unei case vechi, probabil moștenite, în care, după moartea proprietarilor, n-a mai intrat nimeni. Și au trecut anii. Numai oglinzile înnegrite de vreme știu ce s-a întâmplat între acești pereți. Dar oglinzile nu spun niciodată. Ticăitul grav al unui ceas, el singur zgârie liniștea mormântală a încăperilor. Mobilele, obiectele, sentimentele, gândurile și poveștile celor care au trăit cândva sunt străjuite de un strat gros de praf. Autorul, și pe urmele lui cititorul, pășește ușor, ia de pe raft un bibelou, îl șterge cu grijă și îl duce în lumina unei raze, ce pătrunde prin crăpătura vreunei ferestre. Îl așează înapoi și își continuă explorarea, obiect după obiect, fără grabă, cotrobăind prin toate ungherele, savurând fiecare detaliu al unei existențe laolaltă, de altădată, a însuflețitului și neînsuflețitului. O carte ca o ieșire din timp, ca o vrajă care te ține locului și nu te-nspăimântă. Poate o intrare voită în alt timp, dar una pentru care ți-ai luat o vacanță specială, îndelungată și tihnită.”

Ce ați citit până aici a fost o însemnare din jurnalul meu de cititor. Cum altfel puteam să încep o cronică la o carte dedicată literaturii autobiografice? Între timp am isprăvit volumul lui Andi Mihalache¹, însă pot să vă asigur că l-am parcurs cu aceeași lentoare de la pagina 1 până la pagina 541. Și cum vă dați seama (îmi permit o adresare atât de familiară întrucât îmi cunosc cititorii, pe cei mai mulți dintre ei, deși nu sunt mulți), nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că prea mult mi-a plăcut. Iar fericirii nu cred că-i spune nimeni: „cară-te!” Totuși, ca să-i interzic entuziasmului să o ia razna, adaug că a fost o lectură care a pretins un timp fără opreliști și fără motor, un timp din alt timp, cum ar fi, ceea ce noi, muritorii în viață, ne permitem tot mai rar și aproape numai accidental.

„Hai, treci odată la subiect!”, parcă și aud iritarea din vocea acelui cititor care pentru prima dată și-a oprit ochii asupra cronicii mele și nu știe, prin urmare, cu cine are de-a face. „Bine, dragule, nu vreau să te pierd, numai să văd dacă pot să trec la subiect.” Pentru că mai am ceva de spus înainte. Și anume: cartea lui Andi Mihalache este, de fapt, mai complexă decât atmosfera creată de mine în nota de jurnal. Fie și întrucât este greu să-ți închipui (dar nu imposibil!) cum într-o singură casă se pot aduna obiecte care să supraviețuiască deceniilor, chiar veacurilor, dacă ne gândim că unele dintre ele ar trebui să dateze de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, altele să vină spre noi din interbelic, mai multe să fie martorii perioadei comuniste, iar câteva să reprezinte anii de după Revoluție. O casă în care bibelourile, ce populau vitrinele „muncitorilor” noștri părinți, să decoreze o mobilă adusă din Franța în secolul al XIX-lea, în care pe claviatura unui pian să strălucească, falnice, sticlele goale de Pepsi-Cola, în care serviciile de ceai Sèvres, porțelanurile înflorate să locuiască deasupra mileurilor prăfuite de vreme, în care cărțile legate în piele să fie însoțite în călătoria lor prin lume de „prețioasele” flori de plastic depuse în vaze înalte de sticlă. Numai că obiectele nu sunt așezate de-a valma, așa cum tocmai am descris eu, ci pe categorii, ca într-un muzeu. În fiecare cameră sunt „reprezentanții neînsuflețiți”, dar depozitari de povești, de amintiri, ai unei alte perioade. Andi Mihalache este istoric, cercetător, știe așadar cum să procedeze.

O carte hrănită cu literatură autobiografică (jurnale, memorii, dialoguri, schimburi epistolare, mărturii disparate), în special din spațiul românesc, însă, atunci când ideile autorului au nevoie de o confirmare suplimentară, vin și „ajutoarele” din străinătate. O întreprindere generoasă și dificilă, o aducere-împreună a unor galerii de personaje, frânturi de memorie, povești și obiectele care le rețin (sunt enumerate și studiate lucrurile care defineau existențele în perioada interbelică, apoi în comunism și după). Dar să nu vă fie teamă de rătăcire, căci Andi Mihalache este un ghid iscusit și delicat, care liniștește și incită în același timp, care cercetează și lămurește, care expune și te lasă deopotrivă să admiri, să rememorezi, să visezi. Un volum care rescrie istoria cu ajutorul obiectelor, o privire atentă și comprehensivă asupra modului în care lucrurile ce îl însoțesc pe om în viață ajung parțial să îl definească.

Obiectele trăiesc, iar dincolo de utilitatea lor păstrează amintiri, încheagă în materia lor emoții, sentimente și câteodată chiar ne supraviețuiesc. Adesea martori indiferenți, ele dobândesc statutul de „mărci identitare” atunci când proprietarul e nevoit să le vândă, sau când, dintr-un motiv ori altul, trebuie să se despartă de ele. Obiectele se însuflețesc atunci când marchează o fractură în biografia personală. Ori când rămân singura amintire de la un om drag, acum pierdut. În crăpătura unui timp s-a instalat un obiect cu o valoare sentimentală nouă… Valențele identitare, adesea familiale, acestea sunt prețioase și urmărite așadar de autorul nostru. Cu alte cuvinte, obiectele scoase din serie și din anonimat.

Lucrurile ce ne însoțesc și ne situează de multe ori într-un context comod sunt deopotrivă martorii muți ai unor vremuri revolute, „proteze” ale aducerii-aminte. Dau un sentiment de stabilitate celui care se întoarce în trecut și încrederea necesară în lupta cu duritatea prezentului. Sunt un fel de stâlpi ai memoriei, dușmănită de uitare, dar și mai mult, cum crede Andi Mihalache, de faptele potențiale grăbite să umple golurile, să ia locul realității, trăirii care a fost și care a devenit între timp obscură. Obiectele consolidează momentele frumoase și conduc omul într-un „acum și aici” fără vârstă. Rețin biografii, deși îi îngroapă uneori pe proprietarii acestora, devenind „obiecte-rană”, „obiecte-sediment”, „obiecte-martor”, „obiecte-suvenir”. Și, aș adăuga, obiecte-fetiș. Reconstruiesc vieți, întineresc amintiri, chiar dacă fragmentar și cioturos.

Atunci când o epocă ne închide ușa în față, pentru că pur și simplu nu-i mai aparținem, ne amintim de lucrurile pe care ni le-a impregnat în memorie. Sunt câteva obiecte pe care le cărăm cu noi încă din copilărie, sunt altele care se suprapun peste prima dragoste, și tot așa. „Fiecare dintre noi are măcar un obiect la rădăcină, un lucru din care descinde, un totem care ne-a prorocit viața.”² De multe ori, obiectele nu mai există decât în memoria noastră afectivă, dar nu sunt din pricina aceasta mai puțin reale. Și pe măsură ce timpul trece, ne gândim de fapt la tot mai puține obiecte care au fost cândva ale noastre. Cruzimea prezentului e cea care predispune la nostalgii, la scotocirea prin trecut, pentru a regăsi perna aceea albastră pe care ai dormit întreaga copilărie, bucata aceea de lemn de măslin dăruită de bărbatul iubit etc. Obiectele sunt împachetate și transportate în casele noi, pentru a reconfigura decorul, pentru a ne întoarce astfel la noi înșine și tot „acasă”. Obiectele încapsulează relații interumane, povești comune, conturează calitățile unor oameni, statutul social, strategia de luptă cu propriul trecut… Mai mult, lăsând deoparte semnificația pe care un obiect o poate înghiți din viața mea, ori din viața ta, autorul se plasează și într-o perspectivă generală, reflectând asupra grupului de obiecte ce populează un anumit interval istoric și surprinde mutațiile sociale. Așadar, lucrurile pot fi și „coduri culturale”.

Iar acum o să ies din vraja obiectelor pentru câteva considerații finale. Andi Mihalache nu este un istoric cu un stil tehnic, cum sunt cei mai mulți. Discursul lui nu e nici vetust, tern, prăfuit. Ți-e drag să-l citești. Asemenea unui scriitor, folosește o limbă vie, proaspătă, pe alocuri inserând fraze demne de orice roman bun. Amintește că e istoric doar prin metode și instrumente: simțul detaliului, citarea abundentă, notele de subsol numeroase și exagerat lămuritoare, bibliografia impresionantă (și în privința aceasta îmi recunosc sclipirile de invidie, întrucât autorul pare că a parcurs mai multe memorii și jurnale decât mine, deși m-am declarat de atâtea ori o devoratoare de literatură autobiografică).

Timpul, obiectul, povestirea. Decoruri interioare în literatura autobiografică devine un dar, sau o dăruire, una de destine, de oameni, de amintiri. O carte ce deschide un răgaz bun, acela de a privi în viețile altora, de a te bălăci în momentele dragi altora, de a te situa în fața lor ca într-o oglindă, care poate deformează, dar sigur îți amintește de altceva, mult mai personal. O carte doldora de obiecte-suvenir, ale unor personaje istorice ale căror amintiri ne pudrează cu sentimente plăcute, calde și vii. Memoriile, completează autorul, sunt adesea singura oglindă pe care o avem și, ca atare, poate e ceva de văzut și de arătat în ea. Amintirile oamenilor nu merită aruncate în podul casei, pentru uitare, pentru totdeauna. Respiră istoria prin ele, ne mai putem așadar îndrăgosti de vreo senzație, de un a fi individual ori colectiv de altădată.

Cititorul acestei cărți va rămâne, prin urmare, numai cel care vrea să îmbrace hainele unui personaj revolut, să încerce ceea ce a fost cândva, să guste măcar o îmbucătură din viața altuia. Propria lui existență va tresălta astfel, căci retrăind, în imaginație, clipele de fericire ale altuia, îți permiți, de fapt, ceva în plus de cât poate să-ți propună realitatea, vei adăuga biografiei tale frânturi bune de destin. Cine de ele se poate lipsi?

______________