Ziua de luni, ziua întâi a săptămânii, considerată de bun augur, e rezervată cu deosebire treburilor importante, iar dacă acestea sunt şi de durată, se încep acum. Pentru Alexandru Daneş, a se aşeza la masa de scris să înceapă o carte nouă, după o întrerupere atât de mare, constituia un eveniment, marcat ca o dată distinctă în viaţa lui. Încât nu mergea să aştearnă pe hârtie prima frază a unui roman într-o marţi sau vineri, la sfârşit de săptămână ori într-o zi de 13. Fără să fie superstiţios, ca dovadă că 13 îi purta noroc, cu privire la scris îşi avea totuşi superstiţiile proprii, înrădăcinate în timp. Una dintre ele, iacăt-o! Pentru o carte îşi făcea planuri în prealabil, le frământa în minte îndelung, însă de pornit la muncă îşi fixa neapărat o zi de luni. Şi bine ar fi fost ca ea să se potrivească şi la început de lună, ca acum: 6 martie. Într-un fel, început şi de an.
Întrebarea de mai alaltăieri a Caterinei, de ce nu mai scrie?, şi reluarea subiectului la plimbarea din Cişmigiu îl puseseră pe gânduri. Chiar aşa să fie: să-i fi secat seva, ori doar se lăsase cam multă vreme pe tânjală? Hotărârea de a lămuri lucrurile o luase ieri, în timp ce asista la slujba religioasă duminicală: gata, întâi să ne aşezăm la masă în faţa colii albe de hârtie şi pe urmă mai vedem. Peste noapte îşi consolidase decizia şi se sculase de dimineaţă croit pe treabă. Nu s-o ia cu zorul, ci pe îndelete şi cu zăbavă.
După ce se spălă şi mai adăstă la baie, trecu la bucătărie unde curăţă candela şi o aprinse, îşi îngână rugăciunea şi gustă din anafură şi agheasmă. Micul dejun îl luă complet abstras. Caterina îl simţi din prima clipă că e în alte sfere.
– La ce te gândeşti?
– Să mă apuc de scris.
– Aha, a dat Dumnezeu.
Ce a dat Dumnezeu nu era prea clar din spusa ei. I-a dat Dumnezeu inspiraţia să scrie, ori îndemnul? Probabil că avea în vedere îndemnul, care e de bază, fiindcă inspiraţia o vânezi ca pe pasăre, din zbor. Lesne. Şi dacă pasărea e măiastră?…
O lăsă pe soţie cu treburile ei gospodăreşti, mărunte, iar el plecă la preocupările lui, înalte. Cămăruţa de lucru, tărâmul reveriilor sale, îl primi reticentă, aproape ca pe un intrus. Stătu un moment în cumpănă, Maica Domnului îl privea cu blândeţe din icoană, să-şi insufle încredere – poate fusese o falsă impresie – şi să-şi ia aerul de stăpân. Se instală cu demnitate la birou. Până începea propriu-zis să scrie mai tărăgăna destul cu pregătirile, o oportunitate salutară astăzi, pe care le va aborda cu plăcere. Îşi luă din al doilea sertar din dreapta două feluri de coli, unele printate pe o parte – acestea de acum, cercetându-le, conţineau pasaje preliminare din lucrarea de doctorat a nurorii sale, Sânziana –, iar altele albe pe ambele feţe. Pe primele le folosea pentru ciorne, pe care le arunca apoi cu satisfacţie la coş, pe celelalte pentru transcrierea variantei finisate, care să-i încânte ochii şi să rămână posterităţii, nu-i aşa? Scoase tot de acolo cutterul şi rigla de lemn, să taie colile pe jumătate; avea geam pe birou. Nu-i era la îndemână să execute operaţia de pe scaun, deci se ridică în picioare. După ce înjumătăţi colile, le chiti frumos şi le strecură în buzunarele mapei de piele, oprindu-şi dinainte doar câteva dintre cele printate, pe care să pritocească frazele până scotea untul din ele, şi numai o foaie dintre cele intacte. Într-o zi extinsă de lucru, arareori reuşea s-o acopere în întregime. Azi ar fi fericit să izbutească măcar paragrafele de început. Căută în primul sertar un pix cu pastă neagră, stiloul şi călimara de cerneală. Cu pixul salahorea frazele pe ciorne, cu stiloul le transpunea pe curat în forma definitivă, Definitivă, vorba vine, deoarece mai intervenea pe ea în zilele următoare şi, atunci, cuvintele care nu-i conveneau la răzuia cu lama şi le înlocuia cu cele optime. Evident că mai surveneau îndreptări sau detalii şi când copia textul pe calculator, dar şi când primea corectura de la tipografie. Ca, în final, când ieşea cartea şi o recitea, tot să-i mai pară că s-ar fi impus, ici şi acolo, schimbări… Până va apărea cartea la care jinduia, mai curgea apă pe Dâmboviţa… Îşi încărcă stiloul cu cerneală tot neagră, prefera culoarea, îl şterse meticulos şi duse călimara la locul ei. Putea să-i dea drumul. Îi luaseră preparativele astea un sfert de ceas; s-ar fi bucurat să-i ia şi mai mult. Deşi, până la urmă, ar fi ajuns oricum la momentul pe care îl amâna de doi ani, dorit însă cu atâta ardoare încât începuse a-i sădi teamă. În sfârşit „dăduse Dumnezeu”, cum zisese Caterina, să alunge lenea sinucigaşă pe pustii şi să se înhame să tragă la plug. Bun, se înhămase, ar putea ara ogorul întreg, dar unde e sămânţa pe care s-o semene şi să dea roadă, să nu rămână ogorul sterp? Când trece omul să vadă pământul viu, înflorit, şi să se minuneze… Se rezemă cu spatele de scaun… Sămânţa, iluminarea… S-o aştepte, ori să intre cu plugul în brazdă?
Caterina veni pâş-pâş în cameră şi-i aduse cafeaua, după care se retrase tot pe muteşte, să nu-l deranjeze. Drăguţa de ea, ce deranj? Cafeaua era binevenită. El o uitase, dar cineva se îngrijea şi se gândea la toate. Sărut mâna, scumpă soţioară!
Sorbi două înghiţituri privindu-şi camera cu o undă de reproş. O certă: Nu mă voiai, nu-ţi mai plac!… Rămase în expectativă un minut, pândindu-i reacţia. Imperturbabilă. Îşi luă seama că o judecase şi o certase pe nedrept, că greşeşte. În realitate, cel care o neglijase în ultima vreme fusese el însuşi. Trăiseră în armonie cincisprezece ani, îi râvnise ambianţa, concepuse oblojit de ea şase cărţi, îi era dator, iar de răceala din urmă trebuia să-şi găsească sieşi vină. Da, îmi recunosc delăsarea, am revenit, îţi cer ajutorul… Ochii i se aninară de tablourile de pe pereţi ale băieţilor, fotografiaţi acum patruzeci de ani, pe când locuiau cu toţii la Curtea de Argeş. El cu Caterina şi copiii se întorceau spre casă de la serbarea şcolară de sfârşit de an, la care Şerban fusese încununat cu premiul I şi, trecând pe lângă atelierul maestrului Mihăilescu, le venise deodată ideea să-i fotografieze pe băieţi, pentru a-l sărbători astfel pe premiant. Şerban avea opt ani, iar Sebastian nu împlinise trei; fotografiile relevau diferenţa de vârstă reală dintre ei, nu induceau vreo confuzie. După căsătorie, băieţii nu şi le revendicaseră, rămăseseră în casa părintească. Ulterior, odată cu strămutarea şi a lor, a părinţilor, de la Argeş la Bucureşti, tablourile ajunseseră aici, dimpreună cu icoana Maicii Domnului, cu canapeaua extensibilă şi raftul cu cărţi. Numai măsuţa de scris fusese înlocuită de el cu acest birou. Şi, fireşte, cărţilor şcolare le luaseră locul manuscrisele şi volumele sale, de autor, cărora o să li se alăture obligatoriu alte manuscrise şi volume.
Mai înghiţi de două ori din cafea, o legumea, având-o programată să-i ajungă toată ziua. În trecere, privirea îi alunecă peste foaia albă de hârtie de pe mapă, de care nu se atinsese şi îl incita. Spera ca până deseară să aştearnă pe ea ceva. Citise că unii scriitori, mari, se aşezau la masa de scris chiar şi fără un plan preconceput, fără un gând definit. Nu disperau şi nu regretau dacă o zi, două nu realizau nimic. Inevitabil se rupea zăgazul şi povestea îşi croia făgaşul… El nu împărtăşea asemenea stil de lucru, nu-i trezea încredere. Cum să stai cu ochii pironiţi în tavan până… Adoptase o viaţă întreagă un stil normal, aşteptând întâi străfulgerul inspiraţiei şi abia apoi să se aşeze la birou să închege istoria. De la publicarea romanului Boncăluitul cerbului, minunea nu se mai repetase. Şi atunci?… Spre încercare, se lăsase ispitit de un experiment care excepta regula.
Capul nu-i era gol de subiecte. Realitatea i le oferea cu duiumul, pe ales. Îl tentaseră şi pe el destule. Dar trebuia să-l întraripeze unul ca să le trateze şi pe celelalte, iar pentru asta avea nevoie de suflul înalt care să transfigureze materia, şi acel suflu se lăsa aşteptat.
Se făcuse ora zece, deja păcălise timpul un ceas – dacă nu cumva îl păcălea timpul pe el – tergiversând cu una, cu alta. Apucă pixul indecis şi trase o foaie printată spre el. Îi întrezări textul imprimat pe spate. O întoarse bucuros că se mai ivise un pretext de întârziere şi parcurse un paragraf din lucrarea Sânzianei. Nu pricepu o iotă. Muncise nora ani buni la studiul său şi el o întreba de ce durează atât de mult, că doar nu lucrează cu inspiraţia, să-i vină ori să nu-i vină, scria despre lucruri pe care le afla din tratate şi din experienţele de laborator. El a dat gata un roman, în răstimp. Nora îi răspundea surescitată: Cercetarea nu e ca literatura, tată, să scrii despre ce îţi trece prin cap şi să zburzi la birou… Îl lăsa interzis. Gândeau diferit, având fiecare dreptatea lui.
Îi licări subit o idee: de ce nu ar scrie el, la urma-urmelor, despre ce îi trecea acum prin cap – de fapt, că nu-i trecea nimic – despre criza de creaţie care dura de doi ani şi pe care o îndurase şi în dimineaţa asta?… I se păru a fi o idee valabilă, care, încet-încet, îl lua în stăpânire. Dacă se gândea un ceas-două la ea, pentru a şi-o însuşi, nu mai însemna deloc o pierdere de timp. După acest răgaz, s-ar apuca vârtos de treabă. Nu avu nevoie decât de o jumătate de oră de reflecţie şi porni să înnegrească ciornele cu fraze pe care le prefăcea întruna până dobândeau forma finală. Când îi bătu la uşă Caterina şi îl chemă la masa de prânz, transpusese pe coala de curat douăsprezece rânduri.
– Ai reuşit ceva? îl întrebă soţia.
– Da, am reuşit! răspunse exaltat.
– Vezi?…
După masă, dormi o oră pe canapeaua copiilor. Se sculă şi se duse la baie binedispus. Când reveni la birou, descoperi coala de hârtie scrisă pe trei sferturi. Numărând rândurile, îi ieşiră mai multe: douăzeci. Le reciti entuziasmat. Nu-şi amintea de unele decât că le visase, nicidecum că le-ar fi şi aşternut pe hârtie. I le scrisese altcineva? Era totuşi scrisul său inconfundabil, slovă cu slovă. Rândurile adăugate şi cuvintele inserate în frazele cizelate până în prânz veneau cu noi limpeziri şi cu noi perspective, care îl animau şi îi antrenau imaginaţia. Ajunsese la regimul de lucru familiar, când ştia ce are de scris şi doar scrisul înainta anevoios, până căpăta stilul limpiditatea caracteristică. Redevenise cel dinainte. Se regăsise.