„Lecția pe care voise să i-o dea era că nu poți face universul să se miște după cum îți trăsnește ție! Ceea ce punea lumea în mișcare nu erau doar puterea militară și banii. Lucrurile frumoase aveau și ele forța lor, capabilă să cutremure universul.” Cel care a plănuit această lecție estetică este Sen no Rikyū, maestrul incontestabil de ceai al Japoniei. Numai că, în loc să tragă învățămintele necesare, Toyotomi Hideyoshi, stăpânul convins că întreaga lume există doar ca să-i facă lui pe plac, îi ordonă maestrului să se sinucidă – ceea ce se va și întâmpla.
Ceaiul a ajuns în Japonia odată cu budismul, adică încă din secolul al VIII-lea, când îi însoţea / ajuta pe călugări în timpul lungilor ceasuri de meditaţie. Însă abia din secolul al XII-lea, când Eisai impune budismul zen, niponii încep să folosească pudra de ceai verde, iar reuniunile de ceai devin tot mai practicate în rândul samurailor, cărora le oferă (şi) prilejul negocierilor secrete ori al sporirii influenţei personale. Treptat, însă, prepararea şi degustarea ceaiului iau forma unui adevărat ritual, iar ceremonia ceaiului („chanoyu”) este desăvârşită de câţiva mari maeştri, între care Sen no Rikyū are cel mai important rol, câtă vreme el o simplifică drastic, excluzând toate obiectele şi gesturile de prisos, pentru a atinge idealul unei estetici sobre şi simple, pe care o numeşte „wabi” şi care are un larg ecou printre contemporanii săi. Totul e codificat până în cel mai mic detaliu şi, în plus, prin intermediul ceremoniei în care e maestru recunoscut, Rikyū elaborează, chiar fără a-şi fi propus acest lucru, o veritabilă filosofie a vieţii centrată în jurul ceaiului şi întemeiată pe preceptele filosofiei zen. De aici şi ceea ce va primi numele de „Cale a ceaiului” („chadō”), pentru care întregul ceremonial reprezintă doar punctul de plecare, marcând încercarea de a surprinde frumuseţea pură a clipei. Rolul lui Rikyū nu a fost, însă, doar estetic, şi cu atât mai puţin decorativ, influenţa sa crescândă determinând, fie şi parţial, neaşteptata decizie a lui Hideyoshi de a-l condamna la moarte pe maestrul pe care el însuşi îl frecventase ani de zile şi pe al cărui sprijin se bazase în repetate rânduri. Ceremonia ceaiului, aşa cum a fost ea practicată de Maestrul Rikyū, devine şi o adevărată ceremonie a înțelegerii sensurilor existenței, totul capătă sens abia privit în perspectivă, fără grabă, în tăcere şi singurătate, pentru că asupra marilor adevăruri fiecare individ în parte trebuie să mediteze pe cont propriu – după ce le va fi intuit tot singur.
De la aceste date pornește scriitorul nipon Kenichi Yamamoto (1956 – 2014) în romanul Enigma Rikyū. Publicat inițial în foileton (între 2006 și 2008), apoi în formă definitivă în anul 2009 și devenit rapid best-seller în Japonia, tradus în numeroase limbi și excelent ecranizat în regia lui Mitsutoshi Tanaka (în 2013), textul acesta uluiește și cucerește deopotrivă. Traducerea românească (superbă!) e semnată de Flavius Florea, cel care a realizat și notele, glosarul și anexa, fără de care înțelegerea acestei creații ar fi foarte dificilă pentru cititorul mai puțin obișnuit cu elementele esteticii (ori istoriei) nipone.
Pe de o parte, cititorii avizi de întâmplări nemaipomenite (pe care sperau să le găsească într-un roman a cărui acțiune este plasată în secolul al XVI-lea, în lumea samurailor) vor fi dezamăgiți. Da, este și un roman în care apar samurai și în care unele dintre faptele relatate țin de vitejia dar și de cruzimea acestora. Însă esențialul e în cu totul altă parte. Căci, în locul unei acțiuni palpitante, Yamamoto oferă o narațiune austeră, plină de detalii, însă lipsită de evenimente în cascadă, relatând cu răbdare (dar punând nu o dată la încercare răbdarea cititorului grăbit…) întâlniri ale maeștrilor de ceai cu discipolii lor, aranjamente florale, obiecte ale ceremoniei ceaiului – unde, se știe, fiecare element primește nebănuite semnificații. Cu toate acestea, cartea de față nu rămâne strict pe tărâmul prozei de atmosferă, câtă vreme accentele de veritabil thriller nu lipsesc, suspansul este menținut cu grijă, iar răsturnările de situație sunt și ele prezente. Dar, încă o dată, esențialul ține de sugestie și de o artă a detaliului pe care autorul demonstrează că a deprins-o perfect de la marii săi înaintași.
Între aceștia, în primul rând Yasushi Inoue, marele maestru discret al prozei japoneze moderne, care, în romanul Maestrul de ceai a tratat aceeași istorie a incredibilului Sen no Rikyū. Un adevărat personaj în epocă! Nu numai datorită priceperii sale într-ale ceremoniei ceaiului, ci și pentru arta de a trăi altfel decât puternicii zilei și de a crede mereu în adevărul estetic, singurul în fața căruia și-a plecat vreodată fruntea. Acest maestru de ceai nu era doar un specialist în ritualuri, ci deopotrivă o persoană care a deprins, în timp îndelungat, cunoaşterea tuturor ustensilelor specifice şi a importanţei acestora – importanţă ce le era conferită de armonia în care trebuia să se găsească toate, alături de şi împreună cu fiinţa umană, cu întregul univers. Iar Sen no Rikyū demonstrează, de la un capăt la altul al existenţei sale, că e învingător, deşi îşi pierde viaţa; ne convinge că el e, de fapt, stăpânul suprem – ce nu ţine seama de nici o altă autoritate, fie ea şi a puternicului Taikō Hideyoshi – în privinţa obiectelor ceremoniei ceaiului, a artei ikebana şi a caligrafiei. Dar şi că, privită din perspectiva de-a dreptul atemporală a artei, istoria însăşi trebuie, cel puţin uneori, reevaluată. Inoue scrie cu o forţă aparent greu de identificat la nivel strict textual, dar care sfârşeşte prin a subjuga cititorul (şi care pare desprinsă parcă din exerciţiile de kendo) şi, în egală măsură, excelează în surprinderea celor mai subtile transformări la nivelul conştiinţei personajelor, aşa cum ar face un maestru caligraf în faţa lucrării sale de căpetenie. Concentrarea cărţii sale, Maestrul de ceai, în câteva nuclee generative şi simbolica acţiune – impropriu numită astfel, căci ea constă, practic, într-un şir de rememorări şi de revelaţii – reprezintă expresia unei arte scriitoriceşti ce tinde spre esenţe şi de care trebuie să te apropii cu grijă, la fel ca într-o veritabilă ceremonie.
Iar dacă, în linii generale, povestea pe care o descoperim în Enigma Rikyū este asemănătoare cu cea din Maestrul de ceai, diferența specifică, întotdeauna căutată de către Yamamoto, constă în primul rând într-o cronologie inversă sub semnul căreia își pune textul. Astfel, cartea începe cu prezentarea orelor ce preced sinuciderea lui Rikyū, iar apoi, capitol după capitol, ne întoarcem în timp, scriitorul realizând o rememorare centrată pe acțiunile și atitudinile (chiar punctele de vedere) ale personajelor din jurul lui Rikyū. Toate cu scopul de a descoperi, în cele din urmă, marele secret al maestrului de ceai. Iar finalul, ultimul capitol al romanului, revine în prezentul tragicei morți a curajosului estet, prezentând reacțiile – și alegerile… – lui Sōon, ultima sa soție, imediat după ce acesta se stinge. Sōon nu este, însă, singurul personaj feminin din paginile acestei cărți. Căci, spre deosebire de textul lui Inoue, unde cititorul întâlnea o umanitate de-a dreptul hieratică și prin excelență masculină, preocupat exclusiv de filosofia zen și de sensurile ascunse ale ceremoniei ceaiului, aici sunt prezente mai multe femei, dintre care una este cu adevărat tulburătoare. Iar dacă cititorul nu o poate uita pe frumoasa, nobila, delicata și unica Yang Guifei din Goryeo, este evident că nici Rikyū nu poate (nu are cum!) să o uite. Chiar dacă întâlnirea lor s-a produs pe când amândoi aveau doar nouăsprezece ani, iar Rikyū se va sinucide la șaptezeci…
Cartea lui Yamamoto este, apoi, spre deosebire de textul prin excelență simbolic și meditativ al lui Inoue, și un foarte bine realizat roman istoric, în care autorul demonstrează un efort de documentare extraordinar, cititorul putând realmente recompune o întreagă epocă, în datele sale majore, prin intermediul acestei lecturi. Pare că scriitorului nu-i scapă nimic, el punctând perfect etapele războaielor interne de pe teritoriul Japoniei, înainte de victoria lui Hideyoshi, care va duce la unificarea statului (nu o dată folosindu-se de ajutorul strategic venit din partea lui Rikyū!), dar și relațiile japonezilor cu coreenii, chinezii sau europenii. Însă niciodată textul nu devine cronică aridă, arta amănuntului salvând ansamblul și ducând totul în plan simbolic. Căci, dacă romanul descrie cu minuțiozitate marile orașe nipone de secol XVI (mai ales Kyoto) sau arhitectura reședințelor shogunilor (în primul rând castelul Jurakutei), nimic nu e ostentativ, iar enumerarea și venerarea obiectelor ceremoniei ceaiului sunt de o expresivitate extraordinară.
Enigma Rikyū este, însă, și un extraordinar roman de dragoste, poate mai precis spus despre dragoste și nu de dragoste propriu-zis. Căci Rikyū și preafrumoasa Yang Guifei se iubesc mai presus de cuvintele obișnuite, comunicând prin limbajul florilor și al poeziei. „Floarea de mukuge trăiește doar o zi, dar e de la sine plină de glorie”, îi spune fata. Iar acesta poate fi motto-ul poveștii lor tragice de dragoste: ea moare (de mâna lui Rikyū!) pentru a-și salva onoarea chiar cu prețul vieții. Iar el își duce viața, începând din acea clipă, doar cu gândul la ea, săvârșind ceremonia ceaiului de fiecare dată numai pentru ea și alegând, finalmente, sinuciderea rituală pentru a nu abdica de la propriile principii nici chiar în fața deciziilor (nedrepte!) ale unui conducător despotic, ca să-i poată spune celei de-a pururea mult iubite, pe deasupra cuvintelor, că și după ani de zile el e convins, asemenea ei, că orice floare, chiar dacă trăiește doar o zi, poate rămâne plină de glorie.
Kenichi Yamamoto, Enigma Rikyū.
Traducere, note, glosar și anexă de Flavius Florea, București, Editura Humanitas Fiction, 2016.