Excelentă idee au avut Florian Roatiș și editura Polirom de a prezenta într-un singur volum toate articolele lui N. Steinhardt despre marii săi prieteni și congeneri: Eliade, Cioran, Ionescu și Noica! Reproduse după volumele ediției de autor apărută sub egida Mănăstirii Rohia și a Editurii Polirom, plus vreo patru inedite (care nu au putut apărea la timp în presa vremii din cauza cenzurii) aceste texte au o importanță care depășește fiecare caz luat în parte. Este un bun prilej de a repune în discuție „chestiunea homerică” a culturii noastre contemporane: Generația 27. Într-un mod nuanțat, și privit oarecum din interior. „Oarecum” spun, pentru că N. Steinhardt are și un destin aparte și o situare existențială care-l deosebește de „careul” clasicilor generației. Se creează astfel și un efect de distanță semnificativ prin el însuși și util observației. Cu excepția parodiilor, articolele sunt scrise după marea fractură existențială care i-a schimbat destinul autorului și generației sale. Apărute în revistele și volumele de critică literară din anii 70-80, au de fiecare dată abilitatea stilistică de a vorbi despre acești autori neagreați sau chiar tabu atunci, de a spune, în felul specific, adevărul despre ei și despre epoca lor, chiar dacă într-un mod învăluit. Sunt această perspectivă, acest context istoric care trebuie mereu avute în vedere, pentru că și despre ele vorbește de fiecare dată, viclean, călugărul hermeneut. De exemplu, răspunzându-i lui Mircea Handoca la un chestionar despre Eliade, apărut în 1988, se referă la arestare cu expresia eufemistic învăluitoare „evenimentul existențial”. Sau, invocând libertatea – acest dușman absolut al oricărui regim dictatorial – o numește, din perspectiva momentului, una dintre „stihiile cele mai populare pe întinsul teritoriului locuit de români”. O frază banală în care reușește să vorbească, răsucind-o retoric, și de Basarabia. Florian Roatiș are un studiu introductiv în care analizează detaliat relațiile cu fiecare dintre prieteni și împrejurările în care au fost publicate articolele. Nu repet informațiile de acolo. Se remarcă mai ușor acum, la citirea grupată a acestor texte, ceea ce îi unea pe acești corifei, fără să-i asemene. Mai întâi, istoria care i-a luat pe toți prizonieri, nu numai pe Eliade. Și nu numai în Interbelic, ci și după aceea. Și nu numai pe cei rămași în țară, ci și pe exilați. Obligându-i la un fel de asceză intelectuală și biografică: pentru Noica și Steinhardt cu trecerea prin infernul carceral, pentru ceilalți cu proba exilului. Cât de asemănătoare sunt chilia de la Rohia, cea de la Păltiniș, sau mansarda lui Cioran! Sanda Stolojan vorbește, după întâlnirea dintre Steinhardt şi Eliade la Paris, despre o „complicitate a unui trecut cultural”. Avem astfel numit liantul cel mai rezistent care-i leagă după ce istoria a pulverizat generația și destinele individuale s-au consolidat în cultura lumii… pentru cei plecați. Merită citite cu toată atenția parodiile, singurele texte contemporane în fond cu tinerețea acestor autori (mai există doar un text din epocă, foarte sever, care, recenzând Oceanografie, încheie spunând că este o carte pur și simplu proastă). Parodia este un gen dificil, întrucât presupune identificarea fără greș a notelor dominante, tematice și stilistice, ale unui autor și reproducerea lor în cheie umoristică, firește. Cu atât mai dificil cu cât este vorba practic de autori debutanți. Textele sunt nimicitoare, de un haz nebun, și surprind cu un spirit ludic de mare scriitor și acut observator moral „firea” autorilor generației. Eliade s-a înecat ca țiganul la mal (ceea ce în „sanscrita” parodică vine L’amallunag itac taceni!). Apocalipticul Cioran „se prăvălește pe culmi neatinse” etc. Nu e ciudat că o mare prietenie, greu încercată de vremuri, debutează astfel?
În cazul lui Eliade, criticul are curajul de a vorbi despre un „fantastic răsăritean” sau chiar ortodox. Pentru el, originea românească a marelui gânditor „constituie un avantaj”, ca să folosesc o formulă standard, în dezvoltarea hermeneuticii sale universale a simbolului. În sensul deschiderii de orizont către răsărit, către apofatismul specific. Îl apropie pe Eliade de un autor puțin discutat la noi azi, G. K. Chesterton și, mai ales, folosind termenul tehnic de perihoreză, insistă pentru citirea împreună a operei literare și a celei științifice a marelui savant. Aș adăuga, exact în acest sens, și opera memorialistică, care nu are doar un rol de documentare biografică, ci este o componentă esențială a înțelegerii viziunii majore și cuprinzătoare a filozofului. De altfel, Steinhardt observă răceala tomurilor științifice provocată de efortul eliadesc de a scrie conform celor mai stricte rigori academice. De aceea îi apreciază literatura, care e „caldă”. Memorialistica unește oarecum cele două „temperaturi”, într-o concordia discors atât de specific eliadiană. Titlul cronicii de față l-am împrumutat din acest capitol, Steinhardt observând tocmai preocuparea fundamentală a savantului pentru Sens, pentru o „ontologie a tainelor” și o lume coerentă prin ne-arbitrariul simbolurilor. La Eliade „Universul nu vorbește ci semnifică”, subliniază criticul. Steinhardt are știința de a „creștina” autorii și subiectele despre care vorbește, nu forțând, intrând din afară, ci dezvăluind semnificații surprinzătoare prezente în text, fețe ale unui înțeles creștin în cele mai neașteptate contexte și situații. La Eliade nici nu era greu să descopere o arhaică voință de înțelepciune (sophia), o asceză asumată prin „tăierea voii”, o căutare a revelației, o structură de „monah mirean”, o cultivare înverșunată a voinței ca virtute strict monahală. Dincolo de „mistuire de biblioteci și clasificări zecimale” (excepțională formulă!), admiră la marele său prieten tocmai această asceză întru cultură, acest mod aparte de ascultare.
La iconoclastul Cioran sigur că îl atrage cea mai necioraniană dintre cărțile sale și scrie despre Exercițiile de admirație, mai exact despre textul dedicat lui Scott Fitzgerald. Îl numește pe gânditorul din Rue de l’Odéon un „megieș compătimirii”. Stilul lui Steinhardt, apropo, are ceva baroc, somptuos, plin de ceremonial, dar și un leneș răsfăț (folosește el însuși acest cuvânt) pe cuvinte și formule uitate, necomune, căutate și așezate în pagină cu plăcerea degustătorului de lucruri rare.
Pe Ionescu îl numește, în textul parodic inițial, „Tânărul care n-a admis Generația tânără”. E un NU transplantat aici. Textele nu i-au plăcut Monicăi Lovinescu pentru „autohtonizarea” insistentă a subiectului. Chinuitul Ionescu, cel mai torturat poate de problema morții, mai mult poate decât însuși Cioran, îi apare tocmai de aceea jucătorului de paradoxuri Steinhardt ca un „antiabsurd”. Pe Eugen Ionescu îl citește într-adevăr cel mai accentuat prin lentilele realităților românești și cel mai apropiat de realitățile transfiguratoare ale închisorii. Se declară „fan” și vede în teatrul academicianului francez o punere acută sub semnul întrebării a condiției omului contemporan. A trăirii în libertate. Principala lui virtute ar fi, tot în ordine călugărească, „dreapta socotință”. Inaptitudinea pentru prostie și ticăloșie. Ca și la Alecu Paleologu, cele două sunt, în fond, sinonime. Dacă Eliade căuta Sensul pierdut, Ionescu e bulversat de multiplicarea haotică a sensurilor, echivalentă în fond cu reificarea și dezumanizarea, prin degradarea limbajului. Teatrul lui Ionescu îi prilejuiește lui Steinhardt adevărate teologhisiri, conținuturi de predanie despre viață și moarte, despre felul creștin în care viața „înghite” moartea. Să nu omitem a observa că multe dintre cronicile acestea aveau la vremea apariției un statut ambiguu: ele vorbeau despre cărți care nu erau cunoscute cititorului român obișnuit, abia apărute în Vest și inaccesibile acestui cititor. Scopul nu era doar de informare, era acela de a face un pod peste spații dar mai ales peste timp. Virtuțile analitice îi apar totuși criticului drept secundare, în raport cu urgența de a comunica „mai tinerilor” (ca să-l parafrazez pe atât de tânărul Mihai Șora), pe care atâta îi iubea, modele de împlinire în ordinea spiritualului, ca și o anume atmosferă ideatică occidentală, de care eram, cum bine se știe, complet izolați. Ai tot timpul senzația că tuspatru eroi ai spiritului sunt invocați și evocați nu doar pentru realizările lor personale, ci mai cu seamă pentru funcția de model pe care fiecare o deține în felul său, un model pentru generațiile lipsite atunci de repere autentice. Timpul intim al cronicilor scrise în vremuri de restriște este viitorul, Steinhardt seamănă după evanghelica pildă pentru a recolta cultura română în viitor.
Cel mai aproape, prin nefericirile înfrățiri de istoric destin, i-a fost firește lui Steinhardt Constantin Noica. Cel care „i-a dăruit”, cum a povestit în mai multe rânduri, monahului paradisul de la Rohia. La el observă în primul rând talentul scriitoricesc. S-ar fi simțit atins filozoful de frivolitatea aparentă a unei asemenea încadrări? „…filozoful C. Noica nu-i numai un foarte neabscons teoretician și un stăpân al prozei, unul dintre mânuitorii cei mai pricepuți și mai blagosloviți cu farmec ai limbii noastre, ci și un autentic poet”. E „un vraci al vorbirii scrise”. Are un socratism înnăscut, îți iese în cale, fundamental hegelian este, până la urmă, un nietzschean prin veselia lăuntrică și lipsa de ariditate. Cea mai bună definiție dată lui Noica este cea de „predicator laic al Culturii”. Are „un soi de rafinată bunătate samarineană” care îl face să caute discipoli cărora să le împărtășească știința sa. Geografia defrișatei culturi românești postbelice număra – totuși, totuși – în anii 70-80 „centre” cum ar fi Păltinișul sau Rohia. Sigur, Steinhardt scrie și despre sine, scriind despre fiecare dintre cei patru prieteni. Dar o face atât de discret, cu smerită elocvență, încât îți trebuie un radar fin pentru a vedea scopul filigranat al acestor aduceri în cultura noastră a unor texte care nu erau pe atunci agreate de oficialitatea cenzurantă. Aici trebuie evocat episodul Catharii de la Păltiniș. Bine știut contextul istoric, el survine „izbucnirii” Jurnalului de la Păltiniș, cu incredibilul său impact în epocă. În literatura noastră de azi, în care practic nu mai există polemică, doar injurie pamfletară sau rupturi violente, acel text amar al unui om care s-a simțit lezat reprezintă – și el – un model de ceea ce astăzi numim replică. Între prieteniile din cultura noastră care se dau de obicei drept exemplu, întâlnirea profundă dintre sihăstria de la Rohia și cea de la Păltiniș oferă ceea ce s-ar numi – iar – un alt model paideic. Sau, poate, același, doar la un alt nivel de adâncime. Adevărul este temelia scrisului lui Steinhardt. El observă astfel cu strictețe (și tristețe?) o trăsătură a scrisului lui Noica „morala și mila (în sens comun) sunt disprețuite. Salvarea sufletului noetic (a inteligenței adică, a înțelegerii, a cerebralului) trece înaintea salvării omenescului complex psiho-fizic. Mila (preocuparea) pentru dureri și nedreptăți e pusă pe liber: nu vă temeți de cei ce omoară trupul, ar putea zice Noica parafrazând cuvinte ilustre, ci de cei ce vă sustrag de la gândire și lecturi. Aspre vorbe, și reci! Ecce professor! Ecce philosophus!”. Aspre vorbe! Și calde!
Scrisul lui Steinhardt e o liturghie a stilului, apare uneori doar ca un fast baroc, dar e în realitate plin de ascunzișuri și foițe de ceapă ale sensurilor. El impune să fie citit cu atenție. Nu poți să nu întrebi ce ar fi fost acest scris într-o cultură normală, adică liberă. Fără nevoia de a drapa orice rostire neconvenabilă în falduri eufemistice. Lumea în care scria Steinhardt era o lume tăcută în fond. El a ales să vorbească dinspre dubla experiență ce-l formase: cea a Interbelicului și cea a detenției. Iar lecția celor patru prieteni și prietenii ale sale îl ajută să devină ceea ce noi, cititorii săi, am înțeles abia mai târziu, după Jurnalul Fericirii. Anume că el este fundamental un mărturisitor.
N. Steinhardt, Despre Eliade, Cioran, Ionescu și Noica;
ediție îngrijită, prefață și note de Florian Roatiș, ed. Polirom, 2017