Visul în viață ori viața în vis

Se zvonește despre Cartea neliniştirii¹ că este cel mai frumos jurnal al secolului XX. Şi dacă n-am ști că este scris de Fernando Pessoa, cu unul dintre heteronimele sale, și l-am considera cu adevărat al lui Bernando Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona, nu ne-am putea ține în lanțuri invidia în fața unei asemenea izbânzi. Dar invidia nu are ce căuta în jurnalul unui personaj inventat de un poet genial, într-o carte ce desface o realitate proaspătă: visul în viață și viața în vis.

Se mai spune că din volum se scurge o mare tristeţe, tristeţea unui om fără familie, fără prieteni, incapabil de iubire, de orice sentiment, în fapt, dăruit scrisului şi unei sensibilități aparte pentru viaţa spirituală, reținută pentru capătul unei zile, când obligaţiile sociale au luat sfârșit. Eu cred că există o temperatură a melancoliei pe care nu o cunosc decât melancolicii din fire. Jurnalul lui Soares este scris la această temperatură și este egal sieși în orice însemnare. Nu poate fi un jurnal trist decât pentru cei care n-au simţit, nici măcar accidental, fragmentar, asemenea personajului, cât de goale sunt preocupările noastre de toate zilele, acțiunile repetitive și nesfârșite, nervii solicitați de tot felul de lucruri minore. Poți să te întristezi citind Cartea neliniştirii doar dacă eşti un om de acţiune şi trăirea la nivelul visului, descrisă de Pessoa, o respingi organic, ca pe o lume marginală, a unui inadaptat, şi singur, şi părăsit de semeni. În fapt, e un jurnal care scormonește după rădăcinile sinelui, iar acolo, la rădăcină, melancolia e regină, și anume acea melancolie pe care a experimentat-o Ecleziastul, prin ochii căreia vezi zădărnicia din toate.

Soares este un om care munceşte, aparent ca toți ceilalți. Este ajutor de contabil şi nu are nicio aspiraţie. Știe că va rămâne toată viaţa în aceeaşi funcţie pentru că nu-și dorește nimic altceva. Are colegi, cu care întreține conversaţii scurte şi de bun-simţ. Când pleacă de la serviciu, rămâne complet singur. Nu are prieteni, nu are rude, nu a fost niciodată îndrăgostit şi recunoaşte că nici instinctul sexual nu l-a avut vreodată. În rest, personajul nostru se plimbă, fără să călătorească. Credința lui este că nu trebuie să te duci nicăieri, întrucât orice loc şi senzaţiile pe care el ţi le poate oferi se pot atinge prin intermediul visului. Poţi să privești un peisaj marin, ilustrat de o carte poştală, apoi să închizi ochii, să recreezi peisajul şi să inventezi simțirile posibile: aerul cald, briza, zgomotele de pe plajă, picioarele atinse de valurile răcoroase etc. Astfel, călătoreşti unde vrei, fără să faci un alt efort decât unul singur, cel mai plăcut, al visului.

Cartea neliniștirii este apoi un jurnal al stărilor de spirit, al senzaţiilor diverse prin care poate trece un om. Ar fi exagerat să le numim sentimente, să depășim pragul emoţiilor, tulburărilor imediate ale sufletului, provocate de un lucru ori vreo situație. Aţi ascultat vreodată primăvara, dintr-un birou întunecat, cântecul unei mierle poposite pe creanga copacului ce se înalță în fața ferestrei deschise? Mierla aceea care vrăjește, dar din glasul căreia se lasă grea în sufletul tău melancolia este Soares. El este pasărea care cântă pentru noi în peste 600 de pagini (în ediţia românească). Iar cântecul ei urmează supus inflexiunile stărilor ei.

În lumea lui Soares nu de fapte ne atingem, nu de acţiuni ne lovim, nu de evenimente ne simțim antrenați, ci de senzaţii scoase din realitate, însă de-acum cu o viață independentă, și, mai ales, de fluxul continuu al gândurilor cuiva deprins să mediteze, să rotească visul ca pe un glob pământesc şi să-i numere statele și nuanţele. Îmi veţi spune oare că este o atitudine lesne de înțeles acest refugiu în vis al celui care nu are cu ce să-şi umple singurătatea? Poate fi astfel. Dar mai e ceva, mai greu de observat la prima vedere şi cu un ochi „profanat” de importanța cotidianului: imaginea unei existențe mai cu sens decât cea a oricărui om de acţiune. Soares însuși mărturisește că visătorul este mai degrabă om de acţiune decât cel numit îndeobşte astfel. Căci e un efort mai mare să pornești din realitate, dar să construieşti singur, în minte, o altă realitate, decât să te frăsuiești într-o lume de-a gata, făcută de alţii, de-a lungul secolelor. Cum ai putea distinge între zeci de apusuri, cum le-ai putea memora şi le-ai putea reconstrui dacă nu le-ai privit îndeajuns, dacă nu le-ai perceput toate detaliile şi nu le-ai comparat la nesfârșit? Nu vei şti nici culorile specifice unui cer de iarnă, cum ele se distanțează de culorile cerului verii, dacă nu ai stat destul cu privirea ridicată. Pe scurt, Soares crede că nimic altceva nu are sens (ori nu are mai mult sens) în afara vieții spirituale în chip de vis, că omul şi frământările lui sunt de prisos şi întrețin adevărata iluzie a existenței pământești.

Lucrurile stau astfel: avem un om care trăieşte printre alţii ca un personaj neînsemnat, dar care în intimitate capătă dimensiunile unui zeu. În camera lui, în liniştea ei, Soares elaborează un sens. Iar sensul devine curând a visa şi a-şi descrie în cuvinte viaţa spirituală ca vis. Nu este un inadaptat. El comunică normal şi are un statut social oarecare. Nu are ambiţii, cum nu are iluzii. Trece drept un personaj neimportant, însă personajul nu ripostează pentru că îşi cunoaşte diferenţa. Soares nu este asemenea celorlalți, pentru că este mult mai mult în rest, acasă, în singurătate. Deși acest lucru îl ştim numai noi, cititorii.

Cartea neliniştirii este o Biblie, şi oare despre Biblie se poate spune că este jurnalul trist al lui Dumnezeu? Amândouă cărțile sunt, ori pot fi, fundament pentru o religie. Și nu comit vreo blasfemie, căci, nu uitați!, despre Pessoa este vorba, iar în mintea lui Pessoa a fost posibil orice. Și Soares nu e singurul lui heteronim care îşi ia rolul de Dumnezeu în serios. În plus, felul în care o face este departe de a-și arăta colții de diavol. Cititorii lui Pessoa poate înțeleg mai bine ce vreau să spun. E în el o grandioasă profunzime care-l justifică să simtă toate realităţile deodată şi să le înțeleagă pe toate. Pessoa=Natura=Dumnezeu.

Bernando Soares este numai Dumnezeul visului, zeul unei religii noi, unei filosofii noi. Compusă de el, în meditațiile personale. Biblia lui se numeşte Cartea neliniştirii. Visul, iată!, este totul pentru un om fără oameni şi fără sentimente. Soares are curajul să contrabalanseze, în fiecare seară, sărăcia și uscăciunea realității urbane, funcţionărești cu visul înflorit. Căci infinitul, în propriile cuvinte, se poate visa şi de la etajul patru al unui bloc. Aşa cum îşi poate închipui un ajutor de contabil infinitul. Soares este așadar zeul care se salvează visând de la a duce o viaţă stupidă, monotonă şi pustie ca o gară de provincie. Dar este oare posibilă aşa o viaţă, este cartea aceasta prevestirea unei religii, o cale de urmat, se vor întreba toţi ajutorii de contabil din lume. Poate că da… Se poate visa oricând şi de oriunde, din orice viaţă, în orice situație, cu o singură condiție, să nu ne credem toți Pessoa.