Viena lui Eminescu

Magul lui Odin şi varga lui fermecată

În anul în care Eminescu ajungea la Viena, spiritele se plimbau nestingherite prin saloanele din Innere Stadt. Noua preocupare a protipendadei se numea „ştiinţa spiritelor”, despre care era chemat să ţină prelegeri la Academia de Ştiinţe însuşi „magul din Cobenzl”. Pe numele lui, Karl von Reichenbach, „magul” îşi publicase în 1867, la editura Universităţii din Viena, cele şase prelegeri ţinute de el între 11 mai şi 20 iulie 1865. Prelegeri adunate sub titlul Flacăra odică şi câteva fenomene emoţionale ca noi forme descoperite ale principiului odic în Natură¹. Cartea baronului von Reichenbach, considerat o somitate în aşa-zisul ocultism ştiinţific, analiza „în lumina ştiinţei” experienţele făcute de el pe marginea teoriei lui Mesmer despre fluidul universal. Reichenbach a numit acest fluid „flacăra Odică”, „de la numele zeului Odin”², zeul cunoaşterii oculte din mitologia nordică. Asocierea lui Odin cu această altfel de cunoaştere, poate explica subitul interes al lui Eminescu pentru „bătrânul zeu Odin”, interes materializat în poema Odin şi poetul (1872). Aici, Eminescu pomeneşte de „focul sfânt” „care poate ca în scânteie/ Să se risipe” şi „să animeze pe deşerţi şi răi”. Este aceeaşi „flacără Odică” a filosofului von Reichenbach, care învăluie toate corpurile, cum precizează „magul din Cobenzl”, „cu o suprafaţă luminoasă, ca şi când ar fi cuprinse de o aureolă sfântă (Heiligenschein)”³.

Deloc întâmplător, tot din perioada vieneză, dau buzna în poezia lui Eminescu strigoii, demonii, „umbre străvezie ieşite din infern”, dar şi „magul” cu „a farmecelor vargă”, din Strigoii.

Despre spiritismul electric, sau despre „metafizica mea”

Spre deosebire de spiritismul american, sau de cel francez, spiritismul vienez a atras de partea lui în special intelectualitatea, interesată mai mult de noua Spiritualistiche Philosophie şi de explicaţiile ei teoretice despre reîncarnare, decât de cozeria cu fantome din cercurile muncitoreşti de mişcat masa. Din perspectiva acestui spiritism academic, arătarea de fantome şi viaţa de după moarte au ajuns să fie văzute ca o ramură nouă a metafizicii. Iar Eminescu studia la Viena… metafizica.

Plasarea în transcendent a experienţelor cu magneţi, electricitate şi lumină ale „magului din Cobenzl” a fost în mare măsură meritul baronului Lazar von Hellenbach, filosoful care sosea în capitala imperială în acelaşi an cu Eminescu. Von Hellenbach a militat aici în mână cu „biblia” lui Karnac pentru înţelegerea spiritismului ca o formă de filosofie raţională desprinsă dintr-o ştiinţă iraţională. Filosof schopenhauerian, Hellenbach a ştiut să se distanţeaze de „spiritismul practicat de naivi”, cum numeşte el cercurile de mişcat masa, transformând experienţele de spiritism în şansa unui răspuns la toate întrebările metafizice ale omului modern. Aşa a rezultat, de pildă, Naşterea şi moartea ca schimbare a formei de percepţie, sau Natura duală a omului (Geburt und Tod als Wechsel der Anschauungsformen oder die Doppel-Natur des Menschen, 1885).

Publicată tot la editorul Universităţii, Geburt und Tod propunea înţelegerea reîncarnării ca pe o demitizare a morţii, iar experienţa cu stafii ca pe un prim pas spre vindecarea omului de frica lui atavică de moarte. Numind filosofia sa în mod explicit ocultă (philosophia occulta), autorul îi găseşte un loc între filosofie şi teologie, poate mai aproape de psihologie, personalizând-o ca pe „metafizica mea (meine Metaphysik)”. Nu este un sistem filozofic privat, ţine să sublinieze ocultistul, ci dovada existenţei unei filosofii naturale pe care omul a sesizat-o ades de-a lungul devenirii lui milenare, dar pe care nu a avut niciodată curajul să o conceptualizeze până acum. Ca argument, von Hellenbach invocă experienţele biblice de percepţie extrasenzorială: gnoza în vis şi viziunile profetice, care nu ar fi decât exerciţii metafizice ce ilustrează atracţia funciară a fiinţei umane către lumea spiritelor. Or, tocmai această atracţie iraţională înspre ininteligibil ar fi trebuit să îl facă pe om să înţeleagă că el este mai mult decât o anatomie a neputinţei, este însăşi transcendenţa surprinsă în act. Din această cauză, viaţa şi moartea nu mai sunt pentru om decât formele aceleiaşi realităţi⁴, mai spune von Hellenbach, iar pământul, locul în care înger şi demon se pot întâlni ca fraţi.

De la Cercul din Viena la Ateneul român

Influenţa filosofului ceh asupra masoneriei austro-ungare lasă încă loc unor studii viitoare. Cert este doar faptul că, după interdicţia din 1848, renaşterea ordinului în Ungaria, întâmplată chiar în 1869, a adus spiritismul în interiorul masoneriei austro-ungare ca pe filosofia (ocultă) fără de care umanismul nu ar mai fi fost complet. Dictată de „Spiritele Superioare” ale lui Kardec, această filosofie era menită, în viziunea părintelui spiritismului, „să stabilească fundamentele unei filosofii raţionale lipsită de prejudecăţile oricărui spirit sistemic”⁵.

Popularizată ca „o ştiinţă a viitorului” de masonul, filosoful şi scriitorul vienez Arthur Storch (alias Franz Julius Schneeberger)⁶, filosofia lui von Hellenbach a ajuns curând atracţia centrală a cercurilor masonice din Austro-Ungaria. În 1869, ajungând Venerabilul lojei „Pentru unitatea patriei”, din Orientul Pesta (Egyesség a házabon Keletben Pesten), Storch este unul dintre cei care înfiinţează la Viena, în 1871, asociaţia apolitică Humanitas (Unpolischein Verein Humanitas). Un cerc masonic care nu lucra după ritual din cauza prohibiţiei imperiale, dar pe care ziarele vieneze⁷ l-au ţinut sub observaţie ca pe o obedienţă (Grenzloge) a lojii din Pesta. Asociaţia a beneficiat şi de o publicaţie de succes, intitulată „Cercul” (Der Zirkel), specializată în articole masonice şi de spiritism. Adăpostit sub umbrela Marii Loje din Ungaria, cercul acesta ne arată cum masonismul vienez s-a adaptat la legislaţia imperială, care nu interzicea masoneria, dar făcea imposibilă păstrarea secretului masonic, conform celebrului Art. 12 din Legea Asocierilor cetăţeneşti, care stipula că autorităţile imperiale pot oricând participa, controla şi solicita informaţii despre orice adunare. Din această cauză, masonismul a trebuit să se adapteze, luând forma aici a unor cercuri semi-deschise, continuându-şi ţelul după paravanul „apolitic” al unor cercetări spiritist-ştiinţifice. Apartenenţa la un astfel de cerc echivala cu iniţierea, dar nicio diplomă nu a putut fi emisă sau recunoscută, patentele reapărând abia în anul regularizării masoneriei austriece, întâmplată în 1918. Aşa se explică şi amnezia selectivă care însoţeşte biografiile unor masoni români iniţiaţi la Viena, precum Ioan Bechnitz sau Ioan Slavici, primiţi ca vizitatori în obedienţele de limbă germană din Sibiu (Harmonia), Braşov (Zu den drei Säulen) şi Bucureşti (Brüderlichkeit).

Mai trebuie doar spus că masoneria română a fost şi ea atinsă de moda spiritismului ştiinţific. E suficient să amintim aici cele patru conferinţe despre hipnotism ţinute la Ateneul Român de Marele Maestru Titu Maiorescu, în februarie-martie 1880. Cu sublinierea făcută chiar de critic în jurnal, că hipnotismul şi „arătarea de stafii”⁸ au fost, cel puţin pentru o vreme, preocuparea lui de căpătâi.

________