România a intrat în anul centenarului existenței sale. Un an în care trebuie să ne reamintim și să-i celebrăm pe cei care, prin cutezanța gândului și tenacitatea acțiunii lor au făcut posibil miracolul din anul 1918, pe care noi îl simțim, astăzi, ca pe normalitatea însăși. Mulți, leagă, pe bună dreptate, momentul Marii Uniri de numele lui Ion I.C. Brătianu sau de cel al lui Iuliu Maniu, personalitățile majore din politica românească a primei jumătăți a secolului XX. O serie de manifestări organizate la Bistrița spre sfârșitul anului trecut au readus în actualitate numele lui Alexandru Vaida-Voevod, mai cunoscut prin sonoritatea sa grandioasă decât prin faptele propriu-zise ale omului politic. Gestul bistrițenilor este cu atât mai meritoriu cu cât singurul element din biografia acestui erou al României Mari, care îl leagă de Bistrița, este acela că și-a făcut o parte din studii la Gimnaziul săsesc din localitate, pe care l-a absolvit în anul 1891. Pentru a-i cinsti memoria bistrițenii au înălțat un bust al lui Alexandru Vaida-Voevod, i-au dedicat un număr al Arhivelor Bistriței și i-au evocat personalitatea într-o întrunire publică, la care a participat o mulțime de oameni de toate vârstele. Sufletul acestei celebrări a fost medicul Mircea Gelu Buta, poate și dintr-un spirit de solidaritate profesională, dat fiind faptul că și meseria de bază a lui Alexandru Vaida-Voevod a fost aceea de medic.
Contribuția lui Alexandru Vaida-Voevod la Marea Unire este uriașă. El este cel care, în calitate de deputat, a citit în ziua de 18 octombrie 1918, în plenul parlamentul maghiar, declarația istorică prin care anunța dezlipirea Transilvaniei de Ungaria. Este ușor de imaginat care trebuie să fi fost atmosfera în sală în momentul citirii unui text cu un asemenea conținut și cât curaj și spirit de sacrificiu trebuie să fi avut autorul unui asemenea gest. Pentru că una e să militezi pentru unirea Transilvaniei cu România la București și cu totul alta să o anunți în Parlamentul de la Budapesta. Alexandru Vaida-Voevod a fost primul președinte al Camerei Deputaților și primul premier al României unite. Momentul culminant al carierei sale politice s-a derulat însă la Conferința de Pace de la Versailles când, după plecarea intempestivă și încă nelămurită pe deplin a lui Ionel Brătianu, a devenit conducătorul delegației române și a obținut recunoașterea României unite de către marile puteri. În perioada interbelică Alexandru Vaida-Voevod a fost de trei ori premier și ministru în mai multe cabinete. Întâmplarea a făcut ca tocmai el, omul care a anunțat ruperea Ardealului de Ungaria, primul premier al României Mari să voteze în Consiliul de Coroană, convocat de Regele Carol al II-lea în noaptea de 29 spre 30 august 1940, în calitate de „consilier regal”, pentru acceptarea Diktatului de la Viena. Așa cum excelent remarcă fostului ministru al educației Liviu Maior în fascicula din Arhivele Bistriței, „o carieră politică al cărei vârf rămâne formarea României Mari și recunoașterea ei internațională se va încheia odată cu cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei și, implicit, destrămarea României Mari. Era un moment tragic, neașteptat pentru personalitatea sa. Vaida a căutat să-și justifice votul său din Consiliul de Coroană ca pe un act de «supunere în fața forței». Alături de alți politicieni ai vremii scria: «Dacă nu primim propunerea de a cere și a accepta arbitrajul, ne expunem ca țara să fie invadată și sfâșiată până la încheierea păcii”. A murit în anul 1950, sărac lipit (un inventar al bunurilor făcut de poliția comunistă consemna drept singur obiect de valoare, un vechi aparat de radio), măcinat de boli, dar, totuși, în patul său și nu în temnițele comuniste precum atâția camarazi de-ai săi din vremea înfăptuirii României Mari.
Merită consemnate și numele celor care au contribuit cu studii la excelenta fasciculă a Arhivelor Bistriței, dedicată lui Alexandru Vaida-Voevod, coordonată de Mircea Gelu Buta: Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Liviu Maior, Mircea Vaida-Voevod, Ionuț Vulpescu și, firește, Mircea Gelu Buta, prezent cu două studii.
Nu pot să nu închei fără să citez frazele de final din eseul lui Ioan-Aurel Pop: „Înfăptuirile din 1918 sunt opera tuturor românilor, dar, în primul rând, a marilor bărbați ai neamului românesc de la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Între ei, Alexandru Vaida-Voevod – devenit apoi prim-ministru al României – ocupă un loc de prim rang. Fericită este națiunea care are elite cum am avut noi, românii, în preajma anului 1918!”