Alina Gherasim este artist plastic şi, preţ de două volume, scriitor. Faptul că e fiica regretatului pictor Marin Gherasim mi se pare preeminent, atât pentru că scoate la lumina minţii o iubire pătimaşă a fiicei pentru tatăl său, cât şi pentru că ea a moştenit de la părintele său o sensibilitate artistică de o pregnanţă am fi gata să spunem atroce. Intolerantă. Fiica preia neabătut cele două fire genetice care se împletesc în opera tatălui – imaginarul şi sacrul – şi le adaptează la vârsta, la preocupările, la disponibilităţile şi la senzaţiile ei particulare. La fel ca tatăl său, Alina pictează. Tablourile ei – pe care le-am admirat într-o recentă expoziţie deschisă în foaierul Hotelului Pullman – au un ceva în plus faţă de binecunoscutele şi solemnele abside, nave sau cămăşi ale pictorului Marin Gherasim. Ele atrag printr-un soi de magnetism al cromaticii un pic „fauve”, cu explozii voltaice şi nuanţe neaşteptate, alături de expresivitatea tehnicii mult mai moderne şi mai îndrăzneţe a colajului, ca un instrumentar obligatoriu al decodării inteligente.
Dar tot ca şi tatăl ei, Alina, când nu pictează, pune penelul jos şi scoate condeiul. Scrie. Îmi aduc aminte de un extraordinar volum al regretatului Marin Gherasim, intitulat Geometria magmei, apărut în 2013, la Editura Paralela 45 (ea se succeda unei alte apariţii editoriale, jurnal plus eseuri, A patra dimensiune, scoasă în 2003), unde o notă fabuloasă m-a ţintuit pur şi simplu pe scaun, o notă care data din 30 martie 2007 şi care suna ca un proiect faraminos, pe care un bazileu al imaginii se străduia să-l înceapă. Voia să descrie, nici mai mult, nici mai puţin decât „(…)Geometria internă a unui stol de îngeri”. Gest de cutezanţă, de fapt, poezie imaculată. Ca o aripă de înger… H.-R. Patapievici face în paginile Omului recent o observaţie cutremurătoare: „Când nu mor de moarte violentă, oamenii mor de epuizarea propriului ascuns, la fel ca şi civilizaţiile”. Marin Gherasim ne-a părăsit, fiindcă „ascunsul” lui, pe care ni l-a revelat fior cu fior, s-a terminat. Şi, drept urmare, s-a dus să-şi continue studiile în „geometria internă a unui stol de îngeri”.
La fel ca şi tatăl ei, Alina îndrăzneşte să scrie. Ficţiune. Proză. Povestiri. Literatură autentică. Avem în faţă cartea intitulată Colonia de cormorani, lansată la Târgul de carte Gaudeamus din toamnă, a doua apariţie a autoarei, după ce, anul trecut, i-a apărut tot un volum de povestiri, cu un titlu incitant, Femeia-valiză.
Dacă primul volum trimitea la o proză extrem de ingenioasă, cu trompe-l’oeil-uri rafinate (dezvăluind o delicată, perseverentă şi fermecătoare fantastă), cu artificii de mare mânuitor al ficţiunii şi cu bijuterii semantepice surprinzătoare, Colonia de cormorani trece într-o altă zonă. Aici, avem de-a face cu un epic realist, de observaţie, în priză directă, cu o curgere incontinentă a notaţiilor de atmosferă, lapidare, fără poticniri, fără ezitări, un stil rece, behaviorist, doar aluzive, fără perioade retorice ample sau analize psihologice complicate, fără căderi abisale în contemplaţia profunzimii umane. El aminteşte de stilul uimitor de lejer-insolent, pe care îl practică – mai bine sau mai rău – o serie destul de consistentă de autori, ale căror producţii umplu de ani întregi galantarele librăriilor şi listele de traduceri în străinătate. (NOTĂ: Nu dăm nume, fiindcă nu vrem să ne trezim cu poşete-n cap şi palme peste ceafă!). În ce ne priveşte, am preferat stilul din Femeia-valiză, care credem că i se potriveşte mai bine.
Dincolo însă de preferinţele noastre, nu putem omite faptul că descoperim în Colonia de cormorani pagini absolut memorabile, ce evidenţiază un adevăr foarte simplu (chiar în ciuda opiniei lui Anatole France, care spunea că „Sans le mensonge, la vérité périrait de désespoir et d’ennui”!): la dispoziţia Alinei Gherasim stau calităţile unui scriitor foarte serios, cu un temperament epic asumat, dezinhibat şi lipsit de aere prezumţioase, calităţi exemplare ce-i vor fi utile în viitor, în a construi propria sa rezervaţie de plăceri în ale lecturii.
Stilul ei oscilant de la o carte la alta poate să evidenţieze nu doar capacităţile autoarei de a diverge tipul de expresivitate, ci şi o tendinţă firească de căutare a vocii veritabile, originale, în mijlocul acestui vacarm literar cu destule şi regretabile cacofonii.