După ce ne-au debarcat de pe vapor, ne-au urcat într-un trenuleț, un fel de căruță cu scaune, care se mișca pe o linie ferată. Eu m-am urcat în prima tură în unul din cele trei vagonele, apoi trenul s-a întors și a adus celelalte fete. Ne uitam în jur, ce așezare era aceea, lăsam în urma noastră niște locuințe omenești care semănau mai degrabă cu niște ferme, fabrici, mai puțin cu niște case de locuit. Oameni n-am prea văzut pe acolo, locuitori adică, în afară de șeful nostru, brigadirul detașamentului nostru, după cum s-a prezentat, care ne-a înghesuit în tren până nu a mai rămas niciun loc, iar el s-a așezat în față și, după ce a rotit dintr-o manivelă, ca o pedală, trenul a început a merge pe calea ferată foarte îngustă.
Am ajuns într-o pustietate unde nu era nici țipenie de om, în față apă, în spate taiga și niște barăci. Am coborât și trenul s-a întors după celelalte fete. Noi, primele, ne-am ales baraca cea mai arătoasă, care părea mai nouă, ușa se închidea bine, aveam o măsuță, niște scânduri lungi care erau paturile și o sobiță. Probabil, mai locuiseră acolo oameni până la venirea noastră, dar acum eram doar noi acolo, nimeni din fostul detașament. Altceva ne imaginasem și, până să ajungă al doilea tren, noi ne-am și pus pe bocit, că ne-au adus aici ca să murim. Pe malul apei erau priponite niște bărci atât de hârbuite, că nicio clipă nu ne-am gândit că vom fi scoase la lucru în rablelele acelea. Păreau că se scufundă dacă le atingi doar cu un singur deget, nu să mai ieși cu ele în largul apelor! Făcusem strașnica noastră călătorie pe o navă mare și credeam că pe ape mari se iese cu vapoare mari. Mai ales noi, cele câteva fete care nu știam deloc să înotăm, eram înspăimântate. Mi se părea că îi dau un bobârnac sau o sfârlă unei asemenea ambarcațiuni și se desface în bucăți. Nu, nu urc, Doamne ferește, în asemenea barcă! Mai bine mor la mal, mai bine mă împușcă!
Până au ajuns și celelalte fete, s-a înnoptat. Trenul a plecat și nu s-a întors decât a doua zi. A venit cu alte vagoane, de pus pește și cu unul în care erau niște saltele și pături pentru noi, ca să nu dormim pe scânduri (noi așa am crezut la început) și să ne învelim, că aici și vara e răcoare, uneori chiar poți degera de frig, iar băltoacele îngheață noaptea. Saltelele erau subțiri și scurte, ca de copii, poate chiar pentru copii erau, nu văzusem niciodată așa de scurte și înguste. Dar mai bine cu ele, decât pe scânduri goale. Tot dimineața ne-au adus pâine, apă de băut și ne-au lăsat și câte o cutie de carton pentru fiecare cocioabă, în care erau conserve, pâine și apă vom primi în fiecare dimineață, iar conserve primim numai acum, la început, sunt pentru tot sezonul de lucru. Ne-am bucurat. Conservele conțineau gem de două feluri: de prune și încă nu știu ce fruct, pe care nimeni nu l-a putut identifica, era ca o marmeladă. Bărbații veneau dimineața și plecau seara cu vagoanele încărcate cu pește și ne lăsau singure acolo. La început, când eram foarte fricoase și nepricepute, veneau vreo cinci, câte unul pentru fiecare barcă și ne învățau ce aveam de făcut, apoi venea numai brigadirul cu un ajutor, cel mult doi, care sortau peștele din plase și-l aranjau în vagoane. Noi lucram câte patru: patru fete în barcă, alte patru persoane așteptau la mal și trăgeau năvodul cu peşte din apă, apoi ne schimbam.
Primisem și niște cizme de cauciuc înalte, dar, când trăgeam năvodul, apa ne intra în cizme şi stăteam cu picioarele ude toată ziua. În pauze, până ajungea barca la mal, alergam întruna ca să nu înghețăm. Într-un năvod încăpea până la o tonă de peşte. Lucram fără întrerupere, până umpleam toate vasele cu pește. Seara târziu, uneori chiar noaptea, trenul cu pește pleca. Cele mai multe nu știam să înotăm, primejdia înecului fiind foarte mare şi plângeam îngrozitecă s-ar putea răsturna barca. Bărbatul care ne supraveghea ţipa la noi şi zicea că pe front mor o mulţime de oameni şi dacă vom pieri înecate de valuri n-a fi nicio pagubă.
Prima oară cu barca în apă! Când am ieșit în larg, primul lucru care îți sărea în ochi și-n urechi era liniștea. O liniște care cucerea totul, înghițea orice zgomot. Ne speria atâta tăcere și țipam, loveam apa cu vâslele, ca să micșorăm, să îndepărtăm această liniște înfiorătoare, dar tot ce făceam noi, până și cel mai scurt cuvânt al nostru părea un semn al tăcerii, de parcă orice mișcare a noastră, orice vorbă spusă ori țipată era mută, valurile mici și domoale înghițind sunetul, care parcă nici nu ar fi existat vreodată. Cuvântul se lovea de oglinda apei și se întorcea înapoi învins, neputincios. Dacă nu auzi decât tăcerea, înseamnă că sunetele nici nu există. Apa tremura ușor, cu încrețituri egale în orice parte te uitai, nici nu ne dădeam seama în ce direcție curgea, unica ei grijă fiind să pândească țipătul, zgomotul bărcii, cuvântul, ca să le prindă ca într-o pânză fină de păianjen și să le nimicească. Tăcerea era și periculoasă, știa să strige, să se revolte și să înghită orice și pe oricine îndrăznea să sfideze cu sunete străine ordinea și nemișcarea ei. Părea liniștea de dinaintea facerii lumii, de dinaintea primului om, de dinaintea primei zile. Tăcerea de dinaintea tuturor cuvintelor, cea dinainte de rostirea sensurilor, tăcerea pruncului din burta mamei. Iar noi am pătruns acolo printr-o gaură a timpului, printr-o greșeală. Era o tăcere care nu aducea pacea, nu era mângâietoare, nici pașnică. Grea și apăsătoare era și simțeam cum prezența noastră deranja acel imperiu al tăcerii primordiale care părea să nu cunoască firea lucrurilor și nici legile Domnului. Că aproape așa și era ne-am dar seama mai târziu.
Rar apărea soarele acolo, iar norii și cerul erau tot o apă, o singură culoare, un tot întreg nedespărțit. Peștii se lăsau prinși ca să scape de atâta liniște, erau și ei prizonierii acestei tăceri, care ne putea înghiți oricând și mult mai repede decât ne-am fi gândit. Erau cu noi două basarabence care se mirau și ele de această apă ciudată. Ele au mai pescuit și pe malul unei mări, acolo unde valul se înălța cât casa, dar marea vorbea cu omul zi și noapte. Valul, și dacă te acoperea, tot te lăsa să trăiești și te trimitea la mal. Marea era foarte agitată, și zgomotoasă, și vâjâioasă, și periculoasă, dacă nu înțelegeai ce-ți spune, dar vie ca un animal, ca un om și căreia nu-i mai tăcea gura. Or aici totul stă pe loc. Nu se mișcă nimic, nici soarele nu răsare și nu apune, nici ziua nu e zi, nici noaptea nu e noapte. E aceeași tăcere egală cu ea însăși. Era așa de strașnic să auzi tăcerea din propriul țipăt, încât noi am preferat să tăcem. Mai bine tăcere pentru că toți tac, decât tăcere pentru că toți strigă. Numai pe apă simțeam acea misterioasă tăcere, pe uscat totul revenea la normal. Auzeam vorbele, le pronunțam și ne bucuram. Înviam, deveneam oameni, iar apa ceea ne îngheța inimile. Dar frica noastră era un alint, pe lângă ce avea să urmeze. Când am cunoscut primele vârtejuri, cu răgetele îngrozitare ale apei, aș fi ales de o mie de ori tăcerea de la început a apei care ne lăsa totuși să ne întoarcem cu bine la mal, cu plasele pline de pește, decât moartea care ne învăța minte, învârtindu-ne în jurul ei, ca într-un dans, crud și amețitor.
*
Ne-au mai spus să închidem bine ușile și să nu ieșim noaptea. Noi n-am fi ieșit, desigur, chiar și fără indicații, dar nici să bănuim ce ne așteaptă! Primele zile învățam să mânuim barca, să vâslim, să folosim plasele, să găsim pește mai mult și mai mare. Nu trebuia să ieșim departe în larg, ni s-a spus că dacă apa începe să vuiască, iar valurile să se înalțe, orice zgomot suspect dacă auzim, să ne îndreptăm repede spre mal. Ne-am mirat: cum să vuiască apa asta care doar tace, cum să se ridice valurile? Ne-am fi dorit să rămână măcar un bărbat cu noi, ne bucuram mult când îi revedeam dimineața, îi așteptam cu nerăbdare.
Urșii au început să ne dea târcoale chiar în seara în care am deschis cutiile cu gem. Pădurea era mai departe, nu chiar lipită de barăcile noastre, nu chiar după colț. Cum de le-a mirosit urșilor a dulce la atâta depărtare? Cum au simțit că avem ceva care le-ar plăcea și lor și că vom împărți cu ei comoara noastră? Atâta bunătate am primit și noi în această pustietate, și pe aceea eram nevoite s-o împărțim. O fi scos, o fi aruncat cineva afară, înaintea noastră, asemenea cutii goale? Urșii se învârteau în jurul barăcilor, se lipeau de pereți, împingeau ușile, mormăiau în toate felurile, uneori semănau cu niște bărbați bețivi care caută nod în papură nevestelor și bolmojeau ceva nedeslușit, auzeam cum fornăie, cum respiră. Făceau atâta gălăgie în jurul nostru, că aveam impresia că sunt afară sute de urși, că toată taigaua a venit să se îndulcească cu gemul nostru de prune! La ușa noastră era o ursoaică mare cu doi pui, o vedeam bine printre spațiile dintre scânduri. Animalele vorbeau în voie pre graiul lor ursucesc și nu se sinchiseau de noi. La noi în barăci, în schimb, nici musca nu se auzea. Spre deosebire de urși, noi abia dacă mai respiram de frică. Ni se părea că nu există nicio soluție de salvare. Gata, murim. Să ne rugăm!
Atunci, când a văzut una ca asta, când s-a convins că suntem doar niște fete fricoase, muieri slabe, care nu se pot apăra de năvala urșilor, Kot, ca unicul bărbat care nu s-a pierdut cu firea, a prins a mieuna grăbit și des.
– Ce vrei?
– Miau.
– Să ieși, adică, dar nu te temi?
– Miau, a răspuns dragul nostru motan, mulțumit că l-am înțeles fără prea multe explicații.
– Te las, dar te rog să ai grijă de tine. Te rog să te întorci, Kot. Ce facem noi aici, fără tine? Cum mă întorc la mama fără tine?
– Miau, a zis Kot, scurt.
I-am deschis ușa și el a ieșit aproape alergând, așa se mai grăbea, de parcă dorea la toaletă. S-a dus la râu și a prins pește ursoaicei și puilor. I-a chemat, i-a momit spre râu, își ondula coada pe lângă ursuleți, apoi s-a jucat cu ei. Erau foarte drăgălași ursuleții și ne uitam pe rând prin găurile din perete. Apoi am văzut cum au luat-o cu toții spre pădure. Și Kot al meu, și urșii. Noi am răsuflat ușurate și ne-am culcat. Cel puțin până mâine vom trăi. Mâine vom spune brigadirului cine ne vizitează, îl vom întreba dacă ne-a adus aici la prins pește sau în calitate de mâncare pentru batalionul de urși. Vom cere chibrituri, vine o altă propunere, vom strânge multe lemne până se întunecă. Crengi uscate, să le aprindem și să speriem sălbătăciunile, ca să nu ne socoată cina lor.
În timp ce fetele se linișteau și făceau propuneri, eu mă gândeam la motan. Kot, întoarce-te, întoarce-te. Ne-am ghemuit una în alta și am ațipit, unele au început să sforăie, liniștite, obosite, de parcă nu era gata gata, cu puțin timp în urmă, să ne mănânce ursimea pădurii. Am auzit zgândărirea ușoară a ușii. Kot? Miau. I-am deschis, l-am îmbrățișat, ce mai puțea a pește și ce ciufulită îi era blana! Am adormit și eu cu el în brațe, era cald și sforăia încetișor. Eram așa de obosită! Nu știu ce le spusese urșilor, de ne-au lăsat în pace. M-am gândit să-l întreb a doua zi, dar am uitat.
După această invazie, am supraviețuit cu bine până a doua zi, când bărbații au rămas până mai târziu decât de obicei și au tras focuri de armă, ca să sperie urșii și să-i alunge. Numai ursoaica cea șchioapă cu pui nu s-a speriat și a continuat să vină până nu i-am dat ultima cutie cu gem, ca să se convingă că nu mai avem ce-i oferi. Abia atunci a plecat de tot și ne-a lăsat în pace. Ursoaica ceea cu doi ursuleți nu se temea de bărbații noștri, îi pândea până plecau, știa ea că vor pleca, în cele din urmă, și revenea. Ori era obișnuită cu oamenii, or era disperată și avea nevoie de ajutor. Noi presupuneam că avea un spin în talpă, de aceea șchiopăta. Parcă cerșea la ușa noastră, stătea acolo până îi dădeam ceva de mâncare. Ceva, adică doar dulceața, nu peștele. Noi ne întorceam seara cu câte un pește și mai aveam câteva cutii din magiunul acela de fructe. Pe ea o interesa numai magiunul, nu știu cum simțea că mai avem. Am confecționat dintr-o creangă un fel de lingură de lemn, pe care o ungeam cu magiun în vârf și i-o întindeam printr-o borticică. Ea lingea atent, fără să muște ori să roadă lingura. Ca să nu trebuiască să facem alta a doua zi. Mormăia mulțumită, aștepta să-i mai dăm, pleca doar când socotea că și-a primit porția pe acea zi. Ursuleții erau tare frumușei și cred că, după ce le dădea mă-sa magiun de-al nostru, aveau chef de joacă și de zbenguială. Se rostogoleau ca mingile, săreau, se hârjoneau. Ne-am fi jucat cu ei, i-am fi adus în coliba noastră un pic, dar nu te pui cu ursoaica. Când am terminat magiunul, au dispărut.
Femeile costă mai puțin decât bărbații. Mai ales după război. La Smert-Reca eram numai femei, în largul apei numai femei, rar ieșea câte un bărbat, numai la început, să ne învețe cum să ne purtăm cu barca. După cum am aflat mai târziu, bărbații prindeau pește cu vapoare speciale, în care aveau și o cadă cu gheață ca să nu se strice peștele cînd stăteau mult timp în apă, erau mulți, nu era nevoie să vâslească, nu se temeau de valuri, așa ca noi. Dar pește așa ca aici nicăieri nu găseai. La noi, niște bărci prăpădite și numai femei, multe dintre care vedeau atâta apăraie pentru prima dată-n viață și nici nu știau să înoate. Cum eram și eu. Un iaz era în sat la noi, mai departe, dar nu am învățat să înot în el. Nici smert-moartea pentru numele râului nu ne-a atras atenția, deși rupeam pe rusește binișor, fusesem și la școală. Râul se numea altfel, râul era Obi cel uriaș, lung și lat, cum altul în lume nu-i. Smert era doar partea noastră, un fel de cotitură a râului, așa de largă, că semăna mai mult a mare decât a râu. Apa ajungea până-n cer, și nouă ne părea că scoatem peștii nu din râu, ci din cer. Bărbații pescuiau în râu, cu vapoarele, iar femeile, în cer, cu bărcile. Uneori, seara, încercam să mă uit la orizont și să găsesc linia care desparte cerul de apă și n-o găseam. Ca stepa văzută prima oară când am coborât din tren după o lună de călătorie, când cerul era și sus, și jos. Și aici, râul și cerul parcă se înțelegeau între ei și se colorau la fel, astfel încât formau un tot întreg.
La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferestrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Credeam că și specialistul nou venit caută hotarul între apă și cer. Era un delușor acolo, pe mal, un dâmb cu multe pietre. Îmi plăcea să mă urc acolo în clipele de răgaz și să mă uit în zare, apoi am alcătuit o cruce din pietricele și o îngrijeam, o aranjam, așezam la loc pietricica ce se îndepărta și strica crucea. Mă duceam acolo și mă gândeam la mama care a rămas singură în stepa Anarhaiului, la tata cu care nu știu ce s-a întâmplat și la frații mei care au rămas în România, mă gândeam la Eugen care dus a fost cu vaporul mai departe pe râu, le doream sănătate și să-i păzească Dumnezeu. În singurătatea ceea mă puteam gândi la ei, mă puteam ruga. Biserică nu era acolo, nici case nu erau. Mare pustietate, apă-cer, ape-ceriuri! Mă uitam la ele și mă minunam. Mă rugam la sfârșit să mai dea Domnul să ies din valuri și mâine, ca să ajung să mă rog iar la crucea mea din pietricele. Apoi vedeam barca apropiindu-se de mal, mă duceam să ajut la tras năvodul din apă și mă pregăteam de tura mea la ieșit în larg.
*
Într-o zi am văzut că dâmbul meu era ocupat, un om cu tot felul de aparate aranjate acolo privea cu ele la cer sau la râu. Când m-am apropiat, m-a salutat prietenos, vorbea rusește, m-a întrebat dacă a mea era crucea din pietricele. A mea, de ce să mint. Era respectuos, liniștit, așa că nu m-am speriat, nu m-am ferit de el. Tăcea mult, tăceam și eu nu departe de el. Prinzi pești aici, lucrezi în brigadă? La Smert? Aici, da, la Smert, am confirmat eu. La moarte, cum ar veni, știi ce înseamnă smert? se interesă omul. Moarte, chiar moarte, spuse el ca pentru sine. Moarte? m-am mirat eu, deși auzisem cuvântul, dar nu eram sigură ce înseamnă și speram că poate nu știu rusa așa de bine și smert mai însemană și altceva, vreun nume de pește mare, de pildă, sau vreo braț de râu, mai tulbure. Moarte! De ce Doamne, mă iartă, moarte și iar moarte? Câtă moarte să mai port după mine? Specialistul n-a zis nimic. S-a uitat în zare, cu un tub lung, eu mă gândeam la ale mele și parcă așteptam să mă cheme și pe mine, să mă lase să mă uit și eu prin tubul cel lung și frumos, nu i-am zis, dar tare doream și eu. El parcă a ghicit și mi-a întins tubul cel minunat. Kiril Sergheievici. Ana Bojescu. Anușka, vino să vezi aici ce face apa!
N-am înțeles la început ce trebuia să văd, unde să mă uit. Vezi, țipa la mine specialistul, vezi moartea? Nu, la început, nu, apoi da, vedeam valuri rotunde, ape care se roteau în jurul unei bulboane, vedeam o căldare de apă făcută dintr-un vârtej, iar în jurul căldării, valurile se izbeau și se duceau sub apă. Erau vârtejuri multe în acea zonă, apa avea niște curenți ciudați și ucigași, nu știu cum se numeau ele la ruși, noi vârtejuri le ziceam. Din cauza lor, bărbații cu corăbiile nu intrau în acea zonă, dar pește era atât de mult, foarte mult, că păcat să nu vină cineva să îl prindă, cineva de care să nu-ți pese dacă moare, de pește să îți pese mai mult. În fața pericolului, peștele se cumințea, stătea prost și nemișcat, încât până și noi, care nu încercasem pescuitul niciodată, prindeam mult, fără mare pricepere în domeniu. Dar ceea ce simțea peștele, frica, pericolul morții, omul nu simțea.
Când mai dispărea câte o barcă, noi nu știam ce s-a întâmplat, ni se spunea, s-au mutat. S-o fi mutat, dar nu în altă parte a râului, ci la Domnul. Pe noi ne-au adus acolo, când brigada de fete dinaintea noastră se mutase toată la Domnul și erau barăcile goale și nici nu avea cine să ne spună ce râu era acela și ce fel de pește pescuim. Dumnezeu să le ierte pe bietele suflete chinuite! Ca să nu ne sperie, nu ne spuneau nimic, că n-am mai fi ieșit în larg. Oricum, bărcile nu se scufundau chiar de la prima ieșire în larg, așa cum s-a întâmplat la început cu vapoarele, vâltoarea pe noi nu se supăra atât de tare, ne lăsa să prindem ceva pește, iar pe bărbați nu-i iubesa și le nimicea vapoarele, care costau scump și ei nu mai veneau să pescuiască în acea zonă periculoasă.
Nici specialistul nu ne era de mare ajutor, nu pentru noi venise el acolo. Vârtejul își schimba locul, se îndrepta ba într-o parte, ba în alta, iar în anumite zile apa era toată învolburată. Atunci nu ieșeam la pescuit. Am fi murit toate. Odată, când mă rugam la crucea mea de pe dâmb, specialistul mi-a arătat apa și mi-a zis: e un animal fermecat la fundul apei. Vezi, apare un vârtej, voi îl vedeți, simțiți cum vă trage spre el și vâsliți din răsputeri, cât mai departe de vuiet, în direcția opusă. E o greșeală, el înghite tot ce i se opune. Nu fugi de el, nu încerca să te îndepărtezi, caută să plutești pe lângă el, în paralel, sau doar așteaptă, nu fă nimic.
Un vârtej văzut de pe dâmb, cu instrumentul acela din sticle, nu seamănă deloc cu vârtejul din apă. Kiril Sergheievici i-a spus brigadirului nostru că nu trebuie să ieșim în râu, la pescuit, că s-au ridicat mai multe vârtejuri în acele zile care înghit tot și învârt apa. Dar norma trebuie îndeplinită, azi nu, mâine nu, atunci când? Mai avem câteva zile până îngheață apa, ce fel de vârtejuri, care nici nu se văd de pe mal? Ies fetele în fiecare zi și se întorc cu bine.La pescuit, toată lumea!
Ne-au scos în larg de dimineață, aveam năvodul pregătit, am lăsat să se umple cu pește și hai înapoi spre mal. Dintr-odată, în acea tăcere desăvârșită, auzim șuieratul, vâjâitul, n-am înțeles la început nimic, de parcă zbura un avion de război deasupra noastră, chiar pe lângă urechile noastre, apoi roata de apă, apoi golul. Lângă noi, la câțiva metri, s-a ridicat un perete de apă, iar lângă el, gaura, vuietul era al iadului, ceva mai înfiorător nu am auzit și nu am văzut în viața mea. Doamne, am ieșit în cer la pescuit, dar la un pas de noi bolborosește iadul! Peștii au încremenit și nu se mai zbăteau în plasă, iadul sfârâia, fierbea, clocotea, urla, ne amenința și ne chema. Barca se ducea drept spre gaura din râu, cu toate eforturile noastre de a vâsli din răsputeri și de a ne îndepărta. Moartea își arăta colții spre noi, cu rânjet amenințător și înfricoșător. Eram neputincioase și disperate, dar luptam, vâsleam din răsputeri, încercam să ieșim. Doamne, ia-ți peștii înapoi și scapă-ne! Dați drumul năvodului, fetelor! Peștii care s-au mișcat grăbiți c-au scăpat de noi, au fost repede atrași de fundul căldării sau a ceaunului, scurtă le-a fost bucuria și au dispărut într-o clipă în gura balaurului flămând și hapsân. Acum era rândul nostru. Doamne, murim, Doamne! Să ne rugăm!
Când vâltoarea te trage spre moarte, când auzi talpa iadului urlând, nu mai ai timp sau ai, dar foarte puțin, să te gândești că numai o minune, numai voia Domnului te poate salva. Mi-am adus aminte de monstrul care dormea la fundul apei și se trezea uneori, deschidea gura și hap, înghițea tot ce întâlnea în cale. Mi-am adus aminte de sfatul specialistului: nu te opune și le-am spus fetelor să nu mai vâslească deloc. Eram la margine. Când ai în față un dușman atât de cumplit, nu te opune, plutește așa, pur și simplu, lasă-te în voia soartei. De cealaltă parte a bărcii, tot lângă noi, apăru un iad mai mic, de parcă unul nu ne era de-ajuns, un vârtej mai mic, o căldărușă, față de primul, căldăroiul. Iadul cel mare l-a simțit imediat și tare s-a înfuriat. Barca noastră se clătina fără nicio intenție și cu multă rugă la Dumnezeu. Pentru vârtejul cel mare devenisem un dușman prea slab și nu mai contam, nu-l mai interesam. Atunci, într-un salt nebunesc de ape, fiorosul iad mare și primul care apăruse lângă noi ne aruncă în larg, ca să se apropie de vârtejul cel mic și să-l înghită, în timp ce noi mai mult îi stăteam în cale și-l încurcam.
Barca noastră a fost aruncată cu putere chiar spre mal. Am auzit urletul învingător al marelui vârtej, acum și mai mare, după strașnica lor uniune. Nu mai vedeam bulboana din apă, auzeam doar hârâitul, lătratul, răgetul tuturor dracilor din blestematul iad. Când fiara din apă n-a mai simțit nicio rezistență, a mai zbierat, a șuierat, a fâsâit și am văzut cum se îndepărtează în largul râului, mai departe de noi. Vârtejul se îndepărta la fel de repede precum se apropiase și nu mai semăna cu o căldare, ci cu o spirală care se rotea și trăgea apa în jos, spre fund, de parcă o moară la fundul apei o învârtea. Apoi s-a scufundat cu așa niște urlete, că și cei câțiva pești care se aflau cu noi în barcă stăteau cu solzii ridicați în sus, fix ca părul nostru țeapăn și perpendicular de frică.
Barca ne-a dus singură la mal fără să depunem efort, fără să vâslim, cu ceva pește, nu cu mâna goală. Acolo ne așteptau sau nu ne mai așteptau deja toți ai noștri, că țipătul apei a ajuns și la ei, chiar dacă găurile din apă nu se vedeau de la mal. Numai specialistul le vedea. El a venit bucuros la mine și m-a strâns în brațe, ca pe un frate drag. Era o minune a lui Dumnezeu c-am scăpat. Smert, a zis el doar. Smert, i-am răspuns eu, ca și cum ne-am salutat după o lungă despărțire. Natura ne alungă, am ocupat tot teritoriul ei, are și ea nevoie de puțină singurătate. Șefii se uitau urât la Kiril Sergheievici, când el le repeta asta.
Altă barcă a ieșit repede în larg și s-a întors încărcată cu pește. Acum e mult pește în apă! Apoi am prins și noi a înțelege semnele apei, am învățat a fugi de vârtejuri, a ne apăra. Nici iadul nu-i chiar așa de strașnic, omul se deprinde cu de toate. Asta când se putea, că dacă te trezeai cu vârtejul chiar sub tine, nu mai aveai nicio scăpare.
Kot era agitat în ziua ceea, se agăța cu labele de hainele mele, probabil voia să mă prevină pre limba lui motănească să nu ies în larg, la pescuit. Când m-am întors, el era foarte bucuros, îmi adusese, dragul de el, și un șoarece cadou. Știa el că mă dădusem în vânt după șoareci, cândva, la marea foamete, numai că acum ne mai lăsau câte un pește, ne dădeau și pâine destulă, nu mai mâncam șoareci. Împărțeam și cu el din mâncarea mea, pescuia și singur câte ceva, nu era greu în apele acelea bogate în peșteraie. Știa el asta, dar a vrut să-mi arate bucuria lui, n-a venit cu laba goală la întânirea noastră, care putea să nu se mai întâmple.
*
Iadul n-ar fi fost iad de tot, dacă nu ne-ar fi chunuit acolo și țânțarii. Ne făceam apărătoare din pături și haine, cu care ne acopeream faţa ca să ne putem odihni puţintel. De atâta ţânţărime, obrajii ne erau numai răni. Seminție parșivă, țânțarii ăștia, dar pe unele fete de la noi le-au ajutat să se mărite. Când dădeau năvală, trebuia să le dai ceva scump și drag și abia după aceea se îndepărtau. Nici toată armata de urși nu ne-au chinuit așa ca armata, mult mai numeroasă și mai bâzâitoare, a țânțarilor. Atât de mulți erau, încât dacă aruncai în aer o eșarfă, ea plutea frumos, c-o țineau în aer țânțarii. Mai rău decât atât, se îndepărta și alergai din urma ei s-o recapeți. Leida, o tânără orășeancă din Estonia, cuminte și sfioasă, ce se spăla în fiecare seară, era atacată cel mai des. Țânțarii adoră umezeala, dar sarea, corpul sărat nu le place în mod deosebit. Noi ne spălam o dată pe săptămână și aveam pielea mai sărată și mai puturoasă și țânțarii ne pișcau mai rar, mai mult pe față, unde ne spălam în fiecare dimineață, cu apă dulce, nu din râu. Apa râului nu era foarte sărată, dar un pic sărată cred că era totuși. Leida se spăla mereu și țânțarii o pișcau mereu, o mâncau de vie. Numai după ce le arunca eșarfa, o lăsau în pace, roiul se îndepărta, cu tot cu comoara vaporoasă. Într-o zi, își vede fata eșarfa la gâtul unui marinar care venea la noi să ne ia peștele, un bărbat frumos, înalt, chipeș, un adevărat Făt-Frumos… Te-i face șarpe balaur, cu solzii de aur, te-i duce la ursitorul meu… Leida s-a uitat lung, el s-a uitat lung, s-au explicat, eșarfa mea, eșarfa ta, o vrei, o vreau, s-au plăcut și s-au luat. Au aruncat și altele eșarfe, dar țânțarii n-au nimenit la fel de bine alesul inimii. Mai bine zis, la noi erau doar femei și unul sau doi bărbați veneau să ia peștele. Apoi asta este cum vrea Cel de Sus. Dar cazuri erau multe, se mai auzea, chiar dacă nu ne puteam mărita toate cu ajutorul țânțarilor. Eu nu am aruncat niciodată în aer baticelul meu drag, cu trei lalele, primit de la Eugen. Știam că țânțarii nu pot zbura atât de departe… Leida a avut o căsnicie fericită, au plecat împreună, împreună or fi și acum trăind în pace și bună înțelegere, dacă nu au murit…
Fragment din romanul Capătul drumului