Albastru chihlimbar
degeaba îmi ceri să ne oprim, eu mereu sunt oprit, niciodată n-o să rămâi în urmă; mă uit împrejur și văd deșert, doar tu înoți în oceanul pustiit și mă cauți disperată. Când mă găsești totul se transformă, îți întind mâna și dansăm. Ador cum cercetezi cu o curiozitate molipsitoare toate laturile și colțurile lăzilor pline cu jucării, și cum tremuri când vezi o înghețată. Și cât de ciudat mă apuci de mână câteodată, mă tragi după tine pentru că fugi după stele și colonii îndepărtate. Mirosul tău dulceag când te culci lângă cadavre și lumina ochilor tăi albaștri când norii se despart, iar în mine se zvârcolesc puricii de apă. Vrei să-mi guști buzele, dar se retrag. Încerci să te proiectezi în orbitele mele, despicându-mi albul cu pete de cerneală. Așa că-ți coși corset din oasele mele, ca ploaia să te uite, dansând pe ponton, cu husa în care îmi țineam singurul palton. Mai ții minte cum te-am prins în el când te-ai urcat pe scară să culegi planetele prin găurile din tavan? Erai preocupată să nu mă uit pe sub rochia ta. Dar m-am uitat și ne-am văzut evaporați la cafenea. Erai fără cizme, te uitai la mine în timp ce îți încălzeai palmele pe ceașca de cafea. Acum aveam ochii albaștri în care te reflectai perfect, iar tu ochii mei ușor gălbui în care eram eu nemișcat. Nu mai aveam nevoie de alți ochi.
Manechin
ieri m-au îngropat în grădină lângă toți necunoscuții, lângă toți putreziții care nu mai încetează cu gălăgia lor insuportabilă, cacofonia eliberării de gaze sperând că astfel vor pluti la cer unde îi așteaptă cineva mai ușor decât ei, cu brațele armate să-i găurească și pe ei așa cum alții au fost la rândul lor explodați.
la apartament nu am ferestre de frică să nu vină foamea să-mi bată în geam dimineața ca un ceasornic stricat într-o continuă buclă de albire a părului, cu toate astea am albit dar nu uitându-mă prin fereastră ci prin sticlă – e actriță ? și nu vrea să se dezbrace? o să-i rup chiar eu hainele de pe ea dacă mai vrea să se uite la televizor vreodată – am motivele mele pentru care nu simt rigor mortis
și totuși printre toate zgomotele, deși m-am ascuns ca nimeni să nu mă vadă, am fost descoperit zăcând în aceeași pozitie foetală cum am căzut de cineva care încă era grea ca mine. printre limbi și carii m-a întrebat dacă vreau să mor să fac dragoste să culeg florile răului cu fiii ei, n-am răspuns așa că am răpit-o – nu e în mine, nu poți să împuști lacătul – cu greutatea ei ne-am afundat în neantul beciului din casa unde am locuit în copilărie.
am oftat și căscat prin toate manierismele ei, prin toate privirile pline de bastoane și pălării uitate ca un frate, mi-a luat o secundă până mi-am dat seama că mâncase și ultimul pai ducând lipsă de scene nud am dezbrăcat-o și întins-o pe frânghie prinsă în clești, dar tot nu a vrut să asculte mă biciuia cu aceleași trei întrebări – lingurile acum se poziționaseră într-un zâmbet ironic, în seminud amuțise – ca un pistol cu gloanțe oarbe care-mi alterau mediul vitros într-o spumă absorbantă – nu aveau să fie scene nud între noi – pentru jocul bolnav în care m-a atras, continua să respire greu asupra mea inundând camera cu topitura lisergică a morții noapte bună – nu e în mine – să mori – poți folosi pe mine –
am încercat să-i tai capul însă prinsese picioare și venea rotind spre mine mai amenințător ca niciodată rostind cuvinte pe care nu le pot citi, și-a scos ochii pentru a urmări razele de întuneric ce se piteau subtil în spatele zidurilor de cărămidă, e oarbă acum în timp ce se repede la sunetul orb.
mă trârăsc pierdut spre carnavalul de buze și degete în care s-a transformat după ultimul cutremur, încerc să le adap –ascund totul ca mai devreme – și tu fată-femeie, curbată în jurul propriei forțe gravitaționale cu sutienul susținut într-o panglică fragedă, echilibrul forței elastice împotriva atragerii unei misterioase greutăți care emite unde rușioase de-a lungul trunchiului până la șold și mai departe pe coapse total necaracteristice ție, ce topesc lumina întrun spatiu vid care se mulează și acomodează pe curbele delicate ca pe cele mai prețioase lucruri formând în jurul tău un pat în care să se culce tancurile și tunurile cu tine menținând o permanență atmosferă de a fi speriată numai atunci ai să renunți la mine, ai să lași jos brațele ca să te încadrezi în locul unde vei respira pe vecie.
Coapse
Exista o poză cu mine care are marginile tăiate. În ea gândesc secolul 21, stând în piscina de aminoacid, în timp ce ea îmi mângâie axonii întinși. În scurt timp, începe să cânte greața de dimineață ca o aubadă. Numele ei îmi amintea de un râu celebru.Îmi umpluse pielea de autografe ca să mă sufoce. Nu am vrut să se strice așa că am învelit-o în plastic și pânză de păianjen. Curând au venit toate speciile să-și depună ouălele. Niciodată nu o să știu ce să fac cu tine. Cum să-ți iradiez buruienile când se încolăcesc pe pulpe. Ce să spun să sune clopoțelul. Pe care șină de metrou, să-ți spun să pășești când cauți marea. În ce ghetou să te ascunzi când ne vine scârțâitul. Câte straturi de scotch să pun de jur imprejur, să ne lipim coapsele, ca să formăm un corp. Prin ce chirurgii să te miros mereu, până îmi pleznesc celulele. Adună-mi, te rog, granulele și punele-n canistră, să mă poți trage pe nas. Te voi lovi atât de tare. Pielea ta arzândă te va lipi de tavan, ca să nu te sufoci în propria vomă. Vreau să-ți amintești tot. Eram goi, unul în celălalt și ne construiam, cu bormașina, noi orificii misterioase, pe care să le explorăm. Apoi limbile noastre, ca doi fluturi, li s-au împletit aripile, pe moartea Julietei. Ne-am trezit un secol mai târziu la ora 15. Întrârziasem deja la cafenea. La 2 făcusem schimb de sânge de cel puțin zece ori. Xilofonul trosnea de la dilatare. Iar când ai deschis gura, parazitul îți mâncase vălul. Te-am scos de acolo cât de repede am putut. Urechelnițele, legate cu glockenspiel, te devorau în pavilion. Si eu stau doar să mă uit, că nu îmi dai voie. Aștept ca uterul tău să mă înglobeze. Ochii tăi heterocromi, unul întunecat, altul verde ca lanterna, conduc dricul cuțitului de tăiat hârtia. Cocktailul gri ajunge la 1&12, 4, 3&10, 2&11, 7, 5&9. Pubelele de gunoi s-au închis în urma noastră. Vreau să ne îmbrățisăm sălbatic. Pentru numai o secundă. Să nu trezim copiii.
Mers
Ina mergea și mergea, inițial fără scop, împinsă doar de semi-conductibilitatea axonilor, într-o pantomimă a oamenilor-mașină cu care se identifica din când în când – în special marțea, miercurea și joia – alterând un pic melodia gândurilor cu brațele slinoase încolăcite în jurul gâtul ei ce au coborât – împreună cu costumul fumând o țigaretă în grabă pentru a completa curcubeul – din lift înaintea ei, așteptând-o să pornească cu marșul ei religios spre tatăl care o întâmpinase din spatele perdelelor. Nu părea să le fi observat, doar că lumea de pe stradă a amuțit brusc – cine ar vrea să îi găsească, nu e ca și cum ai ști ce cauți dar nu poți să vezi de capul tău din cauză că ești prea înaltă – în special cei de la colțul străzii. A încercat cât a putut până nu s-a mai putut abține să intre într-un magazin de haine, împinsă de inima ei chimică sau poate de ochii – ca o vedere din pasaj pe care scrie : Bun venit în nu te-am văzut niciodată – înăuntrul cadavrului înecat – cu miros de mâlul în care s-a bălăcit nevinovat – după ce i-au rupt – eticheta, l-aș fi cumpărat – muncind să traverseze culoarele iacobiene – împăturite două câte două. Mă agâț de umeraș și – zbura printre cumpărătoare și vânzătoare ca un praf de nisip căruia nimeni nu-i remarcă masa fizică dar se – sugrumă blazoanele firmelor atât de trivial repartizate – fixează până se ignoră. Copiii plâng, iepurii – dintr-un motiv al cărui nume îmi – evadează în plină stradă vorbind masiv despre cum – m-am simțit – fețele se mișcă mai puțin decât ar trebui în ultimul – ieri – timp. Nici ziarele nu sunt mai – o lungime de braț distanță i-a trebuit – compensatorii pentru panică și – mingea putea să nu cadă pe prostiile de – premize de la care se pornește atunci când construiesc – foi cerate. Ina deobicei are tendința de a sta prea dreaptă atunci când nu trebuie și de a se clătina – cocoșat – atunci când trebuie să stea pe loc dreaptă, – probabil e moștenit inconștient – arcuindu-și spatele de fiecare dată când o pasăre trece pe deasupra ei lăsând astfel o impresie greșită – orătăniilor le trebuie o zgardă mai lungă – fapt substanțial în conviețuirea sa socială cu alte – predici în panglici și șaluri arăbești, pentru care nu există alte cuvinte pe care le poți mesteca decât că sunt mult prea mari pentru – majorități. Apropiindu-se de o fereastră observă că s-a construit un nou bordel unde curvele deja s-au adunat ca la târgul foamei – are două etaje în plus tencuit cu obraji îmbujorați , bucle blonde, cărbuni terfeliți în albul spumant al zoalelor săpunului dâmbovița – făcând din loc un ultim bastion de lemn ignorând micile – unde e tata? – găuri negre dintre alei. În timp ce merge mai departe, liniștea subtilă de care nu fusese conștientă se adâncea, mârâitul nesfârșit al străzilor se împletește acum într-un singur lătrat aruncat din maxilar în maxilar ca un claxonat prelung la stop; așa își dădu Ina seama că începe să se piardă, magazinul își va aminti de ea, nu o va mai lăsa să plece decât dacă reușește cumva să pătrundă în cleiul lui să se șteargă. Disperată, dar fără să pară disperată – rostogolesc toate standurile până nu se va mai putea vedea de sărutul lor – căută o cale de scăpare, oprindu-se doar ca să-și ridice capul dintre articole. O muscă se așază în sutienul ei strivindu-și ușor aripioarele într-o obsesie compulsivă a inimii Lenei – nu sunt o iubită bună. Împreună zâmbesc afectat, fețele lor încrețite deja cu fraze potrivite – despre pâinea stătută în soare, probabil albită ca cearșaful bunicii când și-a vârsat sufletul pe el. Într-o fracțiune de secundă locul devenise gol, niciun pantalon cu niciun buzunar la nicio cămașă. Un băiat de vârsta ei se sprijinea în ușă, alunecând încet înăuntru – Faust cu șorțul rupt –; zâmbea idiot la Ina în căderea sa letargică. Înainte ca să apuce să-și tragă corpul pe el, Ina a și început să avanseze, aerul sfărâmând ozonul – plastron râcâit de catifea – la picioarele ei. Umărul lui a smuls filamentul de cupru al întrerupătorului de lumină, forțându-i pe cei doi să-și ridice privirile la lustra spiralată de deasupra a cărei întuneric născut din clopotul înghețat cu limba sa incandescentă i-a lovit în moalele capului. După această lampă este o a 2-a, și o a 3-a , un rând întreg de licurici înghițiți de bezna din magazin contrastând cu ardoarea panourilor publicitare de peste drum – mi-am uitat adidașii – unde Ina acum a reușit să ajungă traversând parcă oceane de betoane – nu am nevoie de ghiocei, am nevoie de vedere dublă – însă nu există cuvinte – să spun asta, acum un an sau așa ceva în urmă, da – dar – acum nu.