Urgenţa unei teme se impune fără drept de apel, întrucît nu e loc de amînare, ci, doar de izvodire, de purcedere, ca naştere perpetuuă, înrîurire şi înrudire. Pentru orice pămîntean, cunoaştere înseamnă moarte şi naştere din nou, aşa cum e mai pertinentă forma franceză a Verbului: naître/connaître. Nimic nu pare să fie fără poezie, fără rugăciune: Adevărata ordine se întemeiază pe rugăciune, tot restul nu-i decît dezordine. Lumea care se pregăteşte este o lume de pradă. Nu ne mai rămîne decît să ne întoarcem înăuntrul nostru şi să facem primii paşi spre acea împărăţie lăuntrică unde armatele nu ne vor ataca niciodată. (Julien Green, Jurnal)
Rugăciune înseamnă ordine, adunare a minţii, prin golire de tot ce e amintire sau gînduri în risipire, coborîre în inimă, iar şi iar, pînă te eliberezi de povara clipei, neîntrerupt: aici, acum, oricînd şi oriunde. Nerăspîndit, nerăzleţit, ci doar resorbit, în tine însuţi, ca un verb la infinitiv, aşa cum îl întîlnim în versetul eminescian, testamentar: Nu credeam să învăţ a muri vreodată. Nu putem schimba aici nici un cuvînt, cum nici o literă, fără riscul pierderii sensului. Pînă în clipa supremă a frîngerii de sine, a pogorîrii Logosului, prin Duhul Sfînt, ca jertfă supremă, cînd Dumnezeu, Creatorul, a tot şi atoate, e şi Tată şi Părinte. Odată cu frîngerea de sine ne este dăruită răsfrîngerea, încît nu mai e loc, nici timp de aşteptare. Nici trecere spre altceva care să ne oglindească, ci doar întruchipare: forma prinde sens necuprins.
Eminescu face trecerea de la litera moartă, inertă şi încremenită, ca o hieroglifă, la o rostire exemplară, prin poezie, ca formă aleasă de rugăciune. Deşi perfectă ca marmora albă a unei statui, ea, litera e fără viaţă şi doar duhul rostirii o însufleţeşte. Actul scrierii e o lucrare a Duhului Sfînt, ca o dezvăluire minunată, arătîndu-ni-se, pe măsură ce rămîne nevăzut. De nepătruns e taina care ne însufleţeşte şi tocmai de aceea se cuvine să nu o tulburăm din curiozitate. Ea rămîne pururi taină, cît timp nu o răvăşim prin deşertăciunea gîndurilor noastre, şubrede, şovăielnice.
A ne apropia de Eminescu e un act de bună îndrăznire, de a-l primi aşa cum ni se dăruieşte, prin toată creaţia sa, admirabilă, mirabilă. Pentru Eminescu actul creaţiei presupune prezenţa şi instanţa Creatorului, fiind o lucrare harică, o cuminecare treimică, în faţa lui Dumnezeu. Actul scrierii e un act de supunere şi de ascultare, ucenicie, pînă primeşti binecuvîntare, pînă Duhul coboară asupră-ne şi ne eliberează, fără vreo împuternicire, ci doar prin raza răsfrîntă din Iubire. E o gravă eroare de a vedea actul creaţiei ca un blestem, ca o corvoadă, ca o suferinţă. La Eminescu suferinţa aceasta e dureros de dulce. O singură dată şi-a blestemat zilele, cînd, în redacţie la Timpul, era în aşteptarea telegramelor, pentru a fi inserate în ediţia de a doua zi: Scrie-mi-ar numele pe mormînt şi n-aş m-ai fi ajuns să trăiesc. Actul creaţiei, ca binecuvîntare treimică, va fi confirmat, mai tîrziu, de I.D.Sîrbu: să nu citesc nimic în jos, ci numai în sus, adică orice lectură să mă umilească, să mă facă puzderie. Cît timp scriu, suntem trei, cînd citesc rămîn singur.(I.D.Sîrbu: Scrisori către bunul Dumnezeu)
Orice abatere de la acest proiect iniţial înseamnă haos, dezordine, entropie. Tot ce prinde viaţă are drept cunună o împlinire, fie în natură, fie în persoană, avînd drept pricină iubirea, în forma ei desăvîrşită, ca jertfă. Abia prin actul jertfirii se face trecerea de la supunere la smerenie, de la literă la duh, de la Lege la Duhul Iubirii. Între două clipe reversibile, prin conjuncţia şi, omul e supus unei încercări şi ispitiri de putere, de substituire şi de răsturnare, de rupere şi dislocare. În timp ce, treimic şi prepoziţional, adverbial, ni se dezvăluie Treimea Sfîntă. Ea nu poate fi răsturnată, nici înjumătăţită, nefiind doime sau duală, nici compusă. Aici, casă bună şi locuire îşi fac enigma, dilema şi ambiguitatea. Tot ce se împarte, cu rest se va alege. În timp ce, treimic, unul se distribuie fără să se împartă, fără rest. Restul e tăcere, e muzică, e pictură, e literatură, sau ce vrem noi să fie. Dilema pare a fi tranzitorie. În Sfînta Treime nu există timp, adică succesiune. Nu există ierarhie, adică supunere. Aici e doar răsfrîngere, fără oglindire. Aici nu e nimic compus, spun Sfinţii Părinţi, aici totul e simplu. Aici nu pot exista doi fără de al treilea.
Păcatul cel de moarte, pentru orice pămîntean mi se pare a fi cel al substituirii. Neavînd darul deosebirii, al discernerii, putinţa cunoaşterii celor înalte, ne alegem doar cu semne moarte, pe fragila pînză a închipuirii: Ciudat izvod e omul pe-a vremii ţesătură. A te substitui Creatorului e un act de răzrătire şi de răzbunare, unul teribil, din care nu poţi ieşi teafăr. Nici prin dialog nu e posibil să se împlinească actul cuminecării. Nu e posibilă nici negocierea, nici împăcarea între Fiu şi Tată, nici măcar imaginar, cum se întîmplă în Luceafărul eminescian. Tocmai de aceea ni se pare atît de simplă şi comodă punerea în ipoteză sau în paranteză a ceva ce nu suportă substituirea, înlocuirea, dislocarea.
Răspunsul la ce înseamnă a fi în ordine e în fiecare suflet, menit să întrevadă adevărul clipei, în neclintita limbă a veşniciei, cînd ne e dat să nu mai auzim dangătul de clopot, avertismentul. Cînd încetează entropia şi indeterminarea, trecerea dincolo e clipa supremă a jertfei, e ultima clipă. În ultima clipă se petrec toate de pînă atunci, cum ne-am dori să restaurăm clipa dintîi. Clipa dintîi e lacrima lui Dumnezeu, harul Creatorului de a fi unici, neamestecaţi, ci fiecare cu darul puterii de a ne asuma viaţa, de a fi răspunsul la o chemare interioară. Clipa dintîi nu poate fi recuperată decît prin moarte. Paradoxal, doar Moartea face posibilă restaurarea chipului dintîi, recuperarea clipei fără de capăt. Nu putem vedea Chipul Părintelui decît prin iubire, prin jertfire de sine, de a nu rămîne doar în limitare şi în conjunctură, în filiaţie sau paternitate.
Orice abatere eşuează în dezbatere, în clevetire. Clevetirea e întîia vamă pe care o avem de trecut. Or, se vede de departe că nu reuşim să trecem nici măcar de prima treaptă, de primul prag, de întîia cunoaştere, după cum ne învaţă Isaac Sirul. Cele trei trepte ale cunoaşterii sunt rezumate de Isaac Sirul ca forme ale desăvîrşirii. Desăvîrşit, în toate, e doar Dumnezeu, întrucît cunoaşterea adîncă, fără de umbră, fără de tăgadă şi fără de smintire, e jertfire, din iubire.
Înfierea e darul lui Dumnezeu făgăduit omului şi anume acela de a fi unici. Unicitatea e o calitate care nu se pierde, ci e confirmată prin înduhovnicire părintească. Fii duhovnici suntem prin harul botezului, ca fii baptismali, de a face să ne mai naştem o dată, înnoiţi fiind prin taina apei sfinţite, prin nume şi prin mirungere, prin purcedere de la Duhul Sfînt. Mi-a fost dat să văd un copil părăsit de părinţi, plîngînd la marginea unei grădini şi jeluindu-şi soarta. Iată adevărul acestui fiu, în toată cruzimea lui: Pe mine nu mă poate găsi nici moartea. Eu nu am nume. Aveam impresia că acest copil e una dintre acele fiinţe pămîntene din Luceafărul eminescian, care nu au chip şi nume.
Urgenţa temei ne îndeamnă a ne întreba cum ajunge Eminescu la noţiunea de Părinte, cum se instituie sensul creaţiei, ca formă a vieţii fără moarte, ca determinare a unei puteri eliberatoare de poveri înrobitoare, de a face cu putinţă să prindă formă un conţinut necunoscut, să confirme adevărul unei vieţi. Înălţarea unui popor constă în rostirea de sine, ca energie necreată şi duh primenitor de înţeles. Nefericirea pămînteanului se datorează unei nepotolite avidităţi de a şti, de a cunoaşte, de a stăpîni, dintr-o prea lacomă curiozitate, în loc de o înţelegere smerită faţă de cele ce sunt sporite prin cuvînt.
Jertfă, cuminţenie, înălţare, a fi parte, adică a da seamă asupra întregului, altfel, vom avea parte de zădărnicia oarbă: fărîme, efemeride, coji ale nimicului nimicitor: Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern. Mirarea şi cutremurarea fiinţei, iată calea nedezminţită spre înţelepciunea mîntuitoare: Şi etern este tot ce este în totdeauna de faţă, în acest moment. Eu e Dumnezeu. Aserţiunea din urmă pare a fi o blasfemie la adresa Creatorului, o substituire, cînd, de fapt, e un răspuns, un aforism, de o cutezanţă uimitoare, întîlnită la un alt poet, de anvergură: Dumnezeu sunt eu. (Fernando Pessoa)
Ne apropiem de Eminescu, împresuraţi de sfiiciune, pentru a nu ne surprinde orbecăind prin abisuri, subterfugii, de gînd. Cuprinşi fiind de o amară nelinişte, ne îndepărtăm o clipă de cele prea lumeşti, răsfăţîndu-ne, prin trezvia neîntinării, pentru a face loc văpăii sfinte a Verbului primordial.
Eminescu e suprema încercare a Verbului de a străbate, nesmintit, văzduhul înălţării, prin iubire, şi de a se supune, neclintit, prin coborîre, în abisul jertfei de sine, fiind conştient de harul puterii ce i s-a dat: Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Aşa i se arată, înfiorată, dinamica Sfintei Treimi, unde nu e nici ierarhie şi nici succesiune: Din trei mişcări/mişcarea lor se-adună/Cu toţi în jur, toţi împrejur de sine/Toţi împrejurul altor fac lumină/Şi astfel din noapte/s-a-nchegat lumine.
Treimic ni se dezvăluie Eminescu, smerit şi sever, într-un poem de admiraţie faţă de Shakespeare, pe care îl adoră, întrucît nu poate fi imitat. Actul creaţiei nu e unul de imitaţie şi nici de manieră a ne orbi prin expresie, ci unul de înduhovnicire, de primire a Harului, fără a ne umili, ci doar a ne smeri şi a slăvi Harul ce ni s-a dat. Altfel, litera sucombă în literatură. Duhul însufleţeşte prin lucrare neîntreruptă, prin neuitare de poruncă, actualizînd permanent, prin smerenie, singura care ne apără pe noi de noi înşine: pe mine mie redă-mă! În felul acesta şi numai aşa rămînem noi înşine, cît nu catadicsim, ci sporind prin puţinul de care avem parte. Rămînînd parte, avem putinţa vederii Întregului, dăruindu-ne clipei, devenim cale, fără a vedea cu ochiul minţii, ci doar cu faţa întoarsă spre ceea ce pare că nu a fost şi totuşi e: El n-a fost pe cînd era, el e cînd nu e!
Fiind parte, rămînem întregi, precum se întîmplă la Sfînta Liturghie a Clipei, a sfinţirii şi consfinţirii prin prezenţă, nu prin deviere, ca asistenţă, ci prin trăire şi întregire, uitare şi cuminecare. Rămînînd în dihotomie, la mijloc de codru des, nedezlegaţi de conjunctură, asistenţi cu delegaţie, suntem doar arsură, jăratec, văratec, fără întomnare şi fără întocmire. Blocaţi în neputinţă, fără ieşire la mare, fără acoperire, rămînem veşnic descoperiţi, eterni locuitori ai intervalului, în loc de răgaz de contemplare, care e şi uitare, dar şi aducere aminte, pogorîre a Duhului şi deloc cădere pe gînduri. De altfel, Eminescu foloseşte distinct şi cu un înţeles adînc un plural care poate să amestece şi să dizolve mintea în precarităţi salvatoare: gînduri şi gîndiri.
La cele două mari păcate capitale ale omului recent, nerăbdarea şi curiozitatea, cea de-a treia şi cea mai cumplită e încercarea ratată de a fi stăpîni ai timpului, adică a ceva care ne fărîmiţează şi ne corupe, făcînd din viaţa noastră o puzderie de clipe, chiar ordonate fiind şi fixate în agendă, ca să nu zboare, sau cuminţite într-un insectar de pixeli, unde nu e mişcare, nici locuire, ci doar mortificare, stagnare, codificare: Singura scrutare imaginabilă intermediară este aceea a unui salt total din limbă, care este moartea. Un model lingvistic nu este nimic altceva decît un model. El este o ordonare idealizată, nu un întreg viu. Limba şi moartea pot fi concepute ca două sfere de constante semnificative sau cognitive în care gramatica şi ontologia sînt reciproc determinate. Conform cabalei medievale, Dumnezeu l-a creat pe Adam cu cuvîntul emeth, care înseamnă adevăr, scris pe fruntea sa. În această identificare se află singularitatea vitală a speciei umane, capacitatea sa de a dispune de un limbaj cu Creatorul şi cu sine. Ştergînd aleph-ul iniţial care, conform unor cabalişti, conţine întregul mister al numelui secret al lui Dumnezeu şi al actului vorbirii prin care El a dat naştere universului, ceea ce rămîne este meth, el este mort. Tot ceea ce putem spune despre limbă ca şi despre moarte este, într-un anumit sens, un adevăr inaccesibil. (George Steiner, După Babel)
Aşa se face că tot ce ne leagă nu e ceva care se cere a fi dezlegat, ci să discernem lăuntricul, rezonanţa, ecoul chemării interioare. Într-un singur vers ne este dat Eminescu, întreg interogativ, sumativ, ca un infinitiv, care se cerne precum norii lungi pe şesuri, atingîndu-ne şi rămînînd teferi, precum luceferi o să răsară iar, fără a pierde sau a adăuga ceva: Tu te-ntreabă, socoteşte/ Ş-ai s-auzi iarba cum creşte. Nici nu avem cum să realizăm cum devine act, lucrare a Duhului, chip al vederii, prin neaşteptatul verb al auzirii. Doar vreun cititor iscusit va sesiza concomitenţa treimică : nedumerire, uimire şi neaşteptare. Cum ar fi să te auzi chiar pe tine, ca la o întîlnire neaşteptată cu răsărirea şi tresărirea chipului tău.
Viaţa e un dar de la Dumnezeu, mai mult decît ne putem închipui. Prin înrîurire a Duhului şi înrudire prin darul înfierii, avem acces la părintescul Har al iubirii. Acestei virtuţi nu-i putem adăuga nimic şi nici să-i schimbăm ceva care să o devieze. Filiaţia nu poate fi abolită, ci doar consfinţită prin actul înfierii, care e un act de iubire.
Darul deosebirii ne-a fost luat, nu-l merităm. Vorbim, vorbim, vorbim, şi nu mai ştim să ascultăm. Libertate înseamnă să ai darul deosebirii, între ceea ce se cuvine şi între ce nu se cuvine, să ştii să-ţi acorzi singur limite. Potoliţi şi cuminţi, reduşi la tăcere, suntem doar primind în dar Sfîntul Duh, primenitor, duhul însufleţirii, cînd respirăm aerul dintre cuvinte, poposind şi contemplînd, după ce vom fi urcat scara numelor cantemiriene, în peisajul mirific al necuvintelor.
Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte. O receptăm şi îi recitim versetele, în gînd sau în şoaptă, ca pe o rugăciune, şi ne minunăm de miracolul limbii române. O rostire în care se încunună şi ne binecuvîntă Duhul nevăzut, întrupat în făptura luminii. Nu poate fi o taină mai mare decît aceea a neîntinării: de neatins, de neatins, ca în Acatistul Maicii Domnului.
Secretizarea are drept urmare suspiciunea, iar ambiguitatea e expresia tergiversării, neavînd nimic din duhul Tainei, graţie căreia ceva necunoscut se discerne, imediat, de la sine. A scoate sufletul din om e curată nebunie, întrucît el se arată, precum moartea, doar o singură dată: faţă către faţă. A-l perverti, însă, sufletul, e aprigă autonimicire şi nemiloasă deşertăciune.
Eminescu a făcut să se surpe nimicnicia, chiar dacă moartea copilei de la Ipoteşti i-a fost ca o umbră, o paranimfă. Nici Veronica, exasperată în aşteptări nevindecate, nu l-a nenorocit într-atît, încît să se fi lăsat ispitit de autonimicire, doar poezia l-a vindecat şi mîntuit de moarte: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată! Împotmolindu-ne în semantică, vom eşua în pragmatică, rămînînd în proiect şi neavînd îndrăznirea imaginarului viu, prin act, prin trăire, şi nu doar prin părere.
Eminescu ne îndeamnă să evităm ademenirea, oricît de fascinantă sau rezonantă, fie canonică, fie metafizică. Orice gest, oricît de nevinovat, contează, tulbură, contaminează, stînjenind înariparea Duhului. Înălţător e faptul ca taina să rămînă taină, necoruptă de vreo metaforă sau de vreo parabolă. Nu poate fi ceva mai profund în contemplare, decît, pierzîndu-te pe tine, să te trezeşti cu veşnicia vie pe cale.
Orice om e o lume şi orice cuvînt o răscumpărare. Ceea ce pentru om înseamnă putere, de la Dumnezeu, avem cu putinţă, ca făgăduinţă şi mîngîiere. Şi tocmai aceasta e taina, ca răspuns la cum e cu putinţă ca ceva să fie, nu doar nimic nimicitor. Ca ofrandă a rostirii, ne vindecăm de străinătate, precum şi de stranietate, prin adecvare şi adeverire, prin atît de inefabila, consfinţită, eminescianitate.