Reiau titlul cronicii din 2015 (apărută în Ziarul de duminică) la primele două volume ale ediţiei îngrijite de Ilie Rad fiindcă cele mai multe dintre comentarii (inclusiv al meu) s-au extaziat/se vor extazia în legătură cu eleganţa volumelor, vor remarca acribia şi dăruirea editorului, dar vor lăsa pe mai târziu o adevărată re-vizitare a unei opere puse acum la dispoziţia cititorilor într-o ediţie mai cuprinzătoare şi, poate, mai ambiţioasă decât precedenta (Pienescu-Iova). Mircea Zaciu nota: ,,…oricâte modificări au răscolit istoria, societatea şi literatura românească, Ion Agârbiceanu ne apare neaşteptat de actual”. Ediţia Ilie Rad invită la o relectură în stare să probeze această valabilitate peste timp şi vremuri a scrisului lui Agârbiceanu. Întreg aparatul critic semnat de Ilie Rad, dar şi consistentul studiu introductiv al lui Eugen Simion intermediază apropierea de „marele timid” cu un ochi limpezit, cu instrumente atent nuanţate, în stare să clatine încremenirile în stereotipii ale receptării sale critice. Eugen Lovinescu îl zărea cândva pe Calea Victoriei şi îl „citea” prin înfăţişarea deja mitologizată şi sub eticheta pripită de sămănătorism: „Era Părintele Ion Agârbiceanu, descălicat din munţii lui în cetatea grijelor, trufiilor şi năzuinţelor noastre. Îl vedeai stângaci în vorbă necunoscând oamenii ce-l înconjurau, dar mergând cu fruntea sus, odihnindu-şi seninii lui ochi peste măririle noastre, ce nu-i speriau sfiiciunea pe care i-o puteai ceti totuşi în suflet. Şi l-am primit ca pe un sol venit dintr-o lume dragă, atât de aproape de sufletul nostru…”. Portretul, emoţionant altminteri, e construit din linii care ascultă de „fiziologia” sămănătoristului: seninătate, sfiiciune, stângăcie. Mircea Zaciu, care prefaţa, în 1962, primul volum din ,,Opere” şi înţelegea mai exact şi mai dinăuntru resorturile/rosturile profunde ale scrisului său pe „imensa scenă” a Transilvaniei, reţine şi el blândeţea, tăcerea, candoarea, dar radiografiază opera cu o privire eliberată de strâmte locuri comune, invocând în sprijin nume precum Dostoievski sau Hortensia Papadat-Bengescu.
Eleganţa ediţiei stârneşte, cum spuneam, entuziasme, dar nu poate garanta ieşirea din somnolenţă a comentariilor. „Mica naraţiune a receptării” în care se angajează Mircea A. Diaconu, în Convorbiri literare (2015), propusă imediat după apariţia primelor două volume, e oarecum sceptică. Întrebarea care subîntinde „naraţiunea” ar fi dacă o reeditare de mii de pagini e preferabilă unei ediţii care să selecteze cele mai rezistente piese ale moştenirii literare a lui Agârbiceanu. Luând în discuţie comentariile la opera lui Agârbiceanu, de la Lovinescu la Călinescu şi Manolescu, cu opriri la Mircea Zaciu, Ion Vlad, Dumitru Micu, Negoiţescu, Cornel Regman, Mircea Popa, Marian Papahagi şi până la Z. Ornea, Alexandru George, Răzvan Voncu sau Ion Simuţ, Mircea A. Diaconu constată absenţa (cu foarte puţine şi firave excepţii) a unei abordări proaspete, îndrăzneţe, repornită de la text şi punând constructiv sub semnul îndoielii enunţurile clasicizate şi comode. Verdictul călinescian (Agârbiceanu „zugrăveşte mai cu seamă intelectualitatea satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori. Stilul e potrivit materiei fără coloare lexicală deosebită, curent şi din ce în ce mai îndemânatic, excepţie făcând, în scrierile de la început, limba de oraş, prea stângaci ardeleană. La Agârbiceanu, discutarea problemelor morale formează ţinta nuvelei şi a romanului, şi dacă ceva merită aprobarea neşovăitoare este tactul desăvârşit cu care acest prelat ştie să facă operă educativă, ocolind predica anostă. Teza morală e absorbită în fapte, obiectivată, şi singura atitudine pe care şi-o îngăduie autorul e de a face simpatică virtutea”) este, crede Diaconu, „o afirmaţie pe care, fără nici un fel de contextualizare, o preiau majoritatea criticilor care analizează şi discută opera lui Agârbiceanu”. Oricum, răspunsul la întrebarea lui Mircea A. Diaconu e, cred, unul de mijloc: elegantele şi bine armatele ediţii ale Academiei sunt un act necesar de punere la adăpost a moştenirii culturale. Ele fac decis primul pas, cel mai important, asigurând temelia pe care vor putea fi puse la cale ediţii selective, pentru publicul larg, dar şi furnizând specialiştilor un imens material de luat, din nou, în dezbatere. Într-o literatură ca a noastră, care nu se poate mândri cu ediţii complete şi quasi definitive din opera niciunui scriitor, e stranie lipsa de entuziasm apropo de fiecare încercare de a ameliora starea de lucruri. Cum „ţara” pare să ardă veşnic în foc, orice tentativă a „babei” de a se pieptăna e întâmpinată cu potop de cârtiri, nicidecum ca semn că lucrurile s-ar putea îndrepta, iar focul se va stinge în cele din urmă. Editarea facsimilată a manuscriselor eminesciene, îmi amintesc, stârnise un val de nemulţumiri cu argumente asemănătoare. Antonio Patraş remarcă pe bună dreptate: „excelenta ediţie realizată de Ilie Rad […] ne oferă posibilitatea de a-l citi pe Agârbiceanu nu doar sub specie aeternitatis, în lumina nepieritoare a câtorva capodopere, ci şi diacronic, pe linia evoluţiei sale imprevizibile de prozator”.
Volumele VII şi VIII conţin romanele de factură autobiografică: Liceean… odinioară şi trilogia Vremuri şi oameni – Acasă, Pe drumuri, Lume nouă – (1942-1943), respectiv Vâltoarea (1940), Prăpastia (1940), Sfântul (1942), Frământări (1943) şi Prăbuşirea (1943). Lectura lor, crede, de pildă, Răzvan Voncu, ar putea conduce la o „re-poziţionare” istorico-literară a scriitorului, la redefinirea seriei romaneşti a „eticismului ardelean” (de la Liviu Rebreanu şi Pavel Dan la Buzura), la re-evaluarea etichetelor durabile care îl leagă de sămănătorism refuzându-i calităţile estetice: „Nimic idilic, nimic tendenţios nu întinează conflictele grave, în primul rând de conştiinţă, în care prozatorul a transfigurat drama prin care a trecut naţiunea noastră între 1940-1944”.
Considerându-l „continuator al lui Slavici şi precursor într-o bună măsură al lui Rebreanu”, Eugen Simion îndepărta pas cu pas, încă de la primele două volume, eticheta sămănătoristă aplicată fără discernământ. Ion Agârbiceanu se ştia şi se purta ca descendent de Şcoală Ardeleană. Povestirile sale ascultă de un crez al responsabilităţii şi al datoriei de o nuanţă foarte specială, dar care, în cele mai multe cazuri, nu ştirbeşte valoarea estetică. Literatura, crede Agârbiceanu, are de accentuat voinţa şi simţirea, ea deschide ochii şi fereşte de „rătăciri şi umilinţe”. Umilinţele decurg din relaţii interumane şi din firea personajului însuşi, iar semnalmentele satului ardelean nu se opun, în alb-negru, oraşului. Pasta este aspră, viguroasă, nicidecum edulcorată. Călinescu are dreptate dacă îi citim comentariul din perspectiva transilvană. Povestitor desăvârşit, Agârbiceanu este mereu şi un „luminător”. Nu doar fiindcă i-o cerea datoria de prelat, ci şi fiindcă – aşa cum îl arată şi publicistica sa – este deplin implicat în provocările pe care Marea Unire le pune în faţă ardelenilor, cu noi şi tensionate sensuri ale specificului naţional şi ale respectării tradiţiei.
Deocamdată, cum spuneam, comentariile pe marginea ediţiei se păstrează în formula descriptiv-entuziastă cu enunţuri condiţional-optative în aşteptarea unor tineri cercetători care se vor apleca asupra textului şi vor confirma valoarea unui scriitor ameninţat cu uitarea.
Revenind la ediţie, repet: Ilie Rad are şi el o vână puternică şi foarte activă de Şcoală Ardeleană. Preocupat constant de tot ce înseamnă arhivă şi valorificare ştiinţifică a ei, înalţă edificii editoriale ale prezentului exclusiv în seama unui bogat, chiar dacă adesea controversat (cum altfel?) trecut. I se datorează nota asupra ediţiei, bibliografia, notele şi comentariile (care reconstituie destinul celor nouă romane de-a lungul editărilor succesive în vremuri adesea tulburi), referinţele critice, iconografia. Este un model de editare, îndeplinită cu acribie şi dăruire. Cum, din fericire, Mariana şi Victor Iova au marcat cu croşete pasajele eliminate la cererea cenzurii, Ilie Rad se întoarce la manuscrisele originale, aflate în păstrare la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca (unde, ne aminteşte editorul, au ajuns prin eforturile istoricului literar Mircea Popa) şi reface textele. Echipa profesorului Ilie Rad (dr. Carmen Ţâgşorean, drd. Alexandra Ormenişan, drd. Flavia Topan, drd. Otilia Mureşan, tineri cercetători, membri ai Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca) merită toate laudele.
Să mai spun aici doar că Glosarul mi-a dat ideea de a explora cândva lexicul transilvan din perspective etimologice. Deocamdată simplu inventar cu explicaţii sumare, Glosarul poate fi punct de plecare pentru paranteze rodnice. Voi da un singur exemplu. Clin, explică glosarul, înseamnă „petic de pământ sau de pădure în formă de triunghi sau de formă îngustă”. O mai atentă cercetare a dicţionarelor ne spune că etimologia slavă nu e si(n)gură. Cuvântul poate fi o formă a lui clină, povârniş, plan înclinat, şi înrudit cu a (se) înclina, cu latinescul (in)clinare, dar şi cu a (se) închina, cu aceeaşi etimologie. Când scria, savuros, despre expresii vechi româneşti, George Coşbuc pomenea vorba „nici în clin, nici în mânec” – cu trimitere la clin (povârniş, deal) şi mânec, de la latinescul manere, a poposi, a rămâne peste noapte –, cu varianta ei eronată „nici în clin, nici în mânecă”, explicabilă prin raportare a clinului la cel din croitorie şi adaptarea mânecului la acelaşi domeniu.
Direcţiile pe care le va putea urma exegeza acum, cu opera la îndemână în întregul ei, sunt nenumărate. De salutat fără reţineri asemenea întreprinderi atente la zestrea noastră culturală şi, pe cale de consecinţă, la identitatea noastră culturală.
Ion Agârbiceanu, Opere, vol. VII-VIII (romane): Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice şi glosar de Ilie Rad, Academia Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2017, 1618+1600 pagini.