Anul încheiat nu ne-a adus prea multe satisfacții la capitolul recunoașterii internaționale a mult comentatului și disecatului Nou Cinematograf Românesc (nuanța afirmației anterioare se leagă, mai ales, de comentatorii care trăiesc tăind firul de păr în patru, utilizând un limbaj pompos și demn de traducere imediată – în limba română –, sau de citate din autori obscuri care se hrănesc din descoperirea petelor albe din harta mondială a filmului, mai ales, dacă sunt bine remunerați).
Finalul de an a aglomerat peste măsură festivaluri mai noi sau mai vechi. Am înregistrat și nașterea unui microfestival Să fii iubit (desfășurat în București, în spațiul fostului cinematograf Gloria, excelent refigurată ca sală de spectacol), dedicat filmelor de dragoste, după modelul mai vârstnicelor competiții similare de la Mons (Belgia) și Varna (Bulgaria).
Au mai fost Filmele de la Cannes la București (ideea plină de miez a regizorului Cristian Mungiu de a aduce valorile premiate la celebra competiție de pe Croazetă), Festivalul dedicat filmelor de turism, de arhitectură, Marea competiție internațională a filmelor pentru copii Kinodiseea, Festivalul filmului scurt portughez, Festivalul filmelor de dans, iarăși o premieră – prima ediție a Festivalului filmului independent american, după care au urmat Zilele filmului rus, cu un oaspete de marcă, regizorul Karen Șahnazarov, directorul studioului Mosfilm și autorul unei ecranizări de excepție, Anna Karenina, care reia tema marelui clasic rus cu rezolvări spectaculoase în epica unei continuări a romanului.
Au mai urmat Zilele filmului german, Festivalul filmului japonez, Maratonul Halloween Classic Horror, Festivalul internațional al filmului documentar DocuArt, Festivalul filmului francofon, Zilele filmului maghiar, iarăși cu un invitat celebru, regizorul Béla Tárr și toate aceste evenimente consemnate s-au desfășurat pe parcursul a doar 6 săptămâni. Iar Moș Nicolae dă startul la ultimul Festival internațional al anului, Cinemaiubit, competiție cu peste 20 de țări participante și sute de filme de văzut semnate de viitorii câștigători ai Oscarurilor. Vorba vine…
Dar, revenind la anul ce s-a încheiat, și nu facem un bilanț de etapă, fiindcă aceste rânduri se scriu înainte de 1 decembrie 2017, avem și vorbe mai pline de optimism. Am avut parte de multe debuturi, care mai de care mai interesante, trecând de la statutul de tânără speranță la condiția de autor cu viitor, trecând de la nume cu oarece rezonanță la iluștri anonimi.
Din cele peste 25 de tiluri de premiere românești înregistrate până la 1 Decembrie 2017 aproape un sfert au fost semnate de către debutanți. Să-i menționăm pe cei mai merituoși. Un pas în urma serafimilor, regia Gabriel Sandu, a avut parte de o gestație de aproape zece ani, scenariul abordând un subiect foarte delicat – portretul unui student la Teologie și devenirea sa din primul până în ultimul an. Aici un rol memorabil face Vlad Ivanov cu partitura unui preot, capabil de aplicarea celor mai murdare rețete pentru a modela candidații la preoție. Delațiunea, șantajul, notele informative trimit cu ușurință la timpuri nu de mult timp apuse. Se pare că nu definitiv. Filmul respiră sinceritate (autorul a pus o bună parte din biografia sa în scenariu), prospețime, lipsă de ipocrizie în tratarea problemelor legate de condiția viitorului păstor de suflete. Un debut excelent subliniat de faptul că deși scenariul a fost copios inspirat din evenimente trăite de autor, opera filmică nu alunecă pe panta unui documentarism steril, nu se hrănește din autobiografismul posibil romanțat, ci evocă cu forță și talent universul adolescenților din școlile de formare a viitorilor păstori de suflete. De urmărit.
Sorin Marin este autorul filmului Capace, care evocă un fragment dramatic din existența unui puternic om de afaceri (jucat de Vlad Ivanov), diagnosticat cu o maladie ce necesită imperios un transplant de cord. Alegerea căilor de urmat pentru supraviețuire se vor decanta într-o călătorie cu punct final într-un loc unde Dunărea întâlnește marea, unde eroul nostru se reîntâlnește cu un fost coleg (Adrian Tititeni), văduv, care-și mărită fiica. Contrastele între generații, între personalităși, sunt atenuate de flash-back-urile inspirate de lumea adolescenței personajelor, când jocul cu capace dezvăluia caractere. Fără mari inovații în planul limbajului, cu o dezvoltare cuminte a tramei, Sorin Marin se impune prin normalitatea discursului ca un serios competitor la colegii din NCR.
Despre Octav semnat de debutantul Serge Ioan Celibidachi, am avut ocazia să comentez în această rubrică și aștept cu interes confirmarea unui debut bine lansat, dar nu prea bine primit de o mare parte a criticii.
Un debut excepțional este și La drum cu tata semnat de Anca Miruna Lăzărescu, iarăși un film izvorât din amintiri personale, dintr-o biografie traversată de momente dramatice în anul 1968, când tancurile rusești invadau Cehoslovacia, și bunicul regizoarei era dus în Germania democrată pentru o operație pe cord. Iarăși, inima… Spectaculos și cu sugestii etice fără puseuri didactice, filmul Ancăi Miruna Lăzărescu convinge și pe planul mult mai subtil al relațiilor din acele timpuri cu Securitatea și prețul plătit pentru odioasele gesturi de umanitate interesată ale securiștilor epocii.
La Festivalul internațional de la Sarajevo, Premiul Heart of Sarajevo a fost obținut de debutantul Emanuel Pârvu cu filmul Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor, interpretul principal, Șerban Pavlu, obținând și el premiul pentru cel mai bun actor din competiție.
În fine, Marița, unde Adrian Titieni duce în spate tot filmul, unui fel de road movie inspirat de biografia unui tată cu trei băieți și multe iubite, este semnat de Cristi Iftime, adeptul unui minimalism justificat de coordonatele scenariului, dar și un excelent dirijor de actori. Alături de Adrian Titieni, savuros și pe alocuri falstaffian, mai apar Alexandru Potocean, Bogdan Dumitrache, Ana Ciontea, Victoria Cociaș. Filmul a primit la Festivalul Internațional de la Karlovy Vary Premiul Fedeora (echivalentul FIPRESCI pentru criticii din zona Mediteranei) cu următorul argument Simplitatea regiei acestei opere de început, concentrată pe viața de fiecare zi a unei familii ai cărei membri, deși despărțiți de divorțul părinților, când se întâlnesc se bucură în mod spontan de energia pozitivă care își face loc în existența lor. Cristi Iftime a mai câștigat competiția de lungmetraj ficțiune la Festivalul Internațional Anonimul.
2017 pare a fi fost un an de tranziție de la succesele Noului Cinema Românesc la apariția unei noi generații de cineaști, care fără a refuza toate instrumentele NCR-ului se impune prin mai multă emoție, prin mai mult autobiografism, prin mai mare atenție acordată spectatorilor, care la urma urmei fac ratinguri de succes și doar premiile de circumstanță sau din inerție acordate de unele jurii.