Un fel de supraom a închipuit Ibsen în personajul Halvard Solness din piesa Constructorul Solness. Marele constructor care nu are destulă școală pentru a se intitula arhitect a ajuns la vârsta la care începe să se teamă că-i vor bate tinerii la ușă pentru a-i spune să plece și să le lase lor locul. Această spaimă a sa se datorează, poate, faptului că așa a procedat el însuși cu cel la care a fost angajat inițial, Knut Brovik, acum un umil angajat al său. Cum s-ar spune cu o vorbă românească, se simte cu musca pe căciulă. Lumea pe care și-o construiește Halvard Solness este una a stăpânului necruțător, care ia totul de la cei din jurul lor. Fiul fostului său șef, Ragnar Brovik, este logodit cu o colegă de serviciu, Kaja Fosli, angajată și ea la firma lui Solness, atâta doar că aceasta este amanta șefului, care o îndeamnă să se mărite cu tânărul Brovik doar spre a acoperi o relație fără alt viitor.
Personajele lui Ibsen, se știe, au în spatele lor păcate care se descoperă doar pe jumătate de-a lungul pieselor sale. Marile păcate ale lui Solness apar și ele pe parcursul acțiunii, nu grozav de alertă, dar care își prinde spectatorul. Cariera sa strălucită – este constructorul absolut din orașul său – s-a întemeiat pe o adevărată crimă: incendierea casei părintești a soției sale. Sigur, autorul piesei lasă la latitudinea noastră să descoperim acest adevăr, în piesă ni se spune doar că el nu a făcut nimic ca să împiedice incendiul, prevăzând că asta îi va deschide drumul unei cariere de succes. Pentru că primul teren pe care construiește case de locuit este însăși grădina casei părintești a soției sale, parcelată, așa cum visa Lopahin în Livada de vișini a lui Cehov și cum, de altfel, va și reuși în finalul acelei exemplare piese. Mai mult decât atât, însă, în urma incendiului, cei doi copii, încă mici, ai familiei Solness, vor muri, lăsând în urmă o mamă nu doar îndurerată, ci pur și simplu bolnavă. Cât despre Solness, acesta este în stare să meargă mai departe, construind o nouă casă pentru familia sa, cu trei camere de copii, deși copii nu mai sunt și nu vor mai fi pentru ele. Aflăm și asta abia când apare personajul care este un fel de înger și demon în același timp, Hilde Wangel, o fată care l-a cunoscut ca marele constructor pe când acesta era încă tânăr și a rămas cu amintirea aceasta, pe care o caută, acum, la vârsta de 21 de ani. Hilde Wangel este personajul care provoacă majoritatea dezvăluirilor din această piesă, ea este cea care îl stimulează pe Solness să continue și să nu se teamă. Tot datorită ei află spectatorul și despre spaima de înălțime a constructorului, dar și de cruzimea cu care respinge orice încercare a tânărului său angajat, Ragnar Brovik, de a lua o lucrare pe cont propriu.
Spectacolul de la Teatrul Odeon cultivă o viziune mai puțin obișnuită a marelui supraconstructor. Dacă altădată acest rol era jucat de un actor cu prestanță, de tip Septimiu Sever (care l-a și jucat pe Solness, cu mult succes, într-un spectacol al lui Vlad Mugur, la Cluj, în 1964, puțin înainte de pleca definitiv în Canada), în montarea Sânzianei Stoican, personajul este întruchipat de Cezar Antal, un actor care s-a afirmat la Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț, în personaje mai umile și mai umilite, adesea umoristice. Îl vedem pe marele constructor tăvălindu-se pe jos, pe sub masa de lucru, atunci când îl cuprinde teama că noua generație de constructori, pe deasupra cu studiile făcute, îi va lua locul. Rolul de compoziție realizat de Cezar Antal este mai complex decât a fost văzut până acum acest personaj. Este o combinație de cinism, de superioritate și de îndoială de puterile sale. Personajul cinic este învins în cele din urmă de demonii săi, din interior, dar și din exterior, care-l vor sili să se mai urce o dată în vârful turnului casei pe care a clădit-o pentru a fi noul cămin al familiei sale, de altfel pulverizate.
De multă vreme nu am mai văzut un spectacol montat de un regizor de generație recentă care să dureze trei ore, fie și cu pauză cu tot, așadar care să respecte textul, deși avem și aici o adaptare, semnată tot de regizoare. Firma lui Solness este înscrisă cu litere de o șchioapă pe un fel de machetă a construcțiilor sale trecute și viitoare, ea se numește, aici, în acest spectacol, nici mai mult nici mai puțin decât Solness Development? Pentru că se poartă, totuși, actualizările, lumea nu mai suportă să vadă drame din secole trecute. Scenografia ingenioasă ajută mult mersul înainte al spectacolului, avem chiar o soluție de înălțare a – cum să-i spunem? – constructorului, cu hârzobul pentru că nu există, totuși, turn, ba chiar și masa sa de lucru, care ocupă jumătate din scenă, coboară și urcă, simbol parcă al spaimei și al carierei eroului. Sabrina Iașchevici, în rolul Hildei Wangel, fata care vine să-și vadă idolul din urmă cu zece ani, are naturalețea cu care și-ar juca acest rol în propria viață, nici o notă stridentă nu se distinge în toată prezența sa scenică, ea este o tânără de azi, pornită într-o excursie, numai că scopul excursiei sale nu este să urce cine știe ce munți, ci să-l găsească pe acest idol, care se dovedește până la urmă unul de mucava. Prăbușirea lui Solness de pe turnul unde se dusese să pună coroana de flori, conform obiceiului, este privită cu satisfacție de tânărul său angajat și rival, bine interpretat de Silvian Vâlcu. Iar concluzia acestuia este pe măsura personajului Solness; deși Solness a reușit să-și învingă amețeala și să urce pe turn, când se prăbușește, tânărul observă: deci, n-a reușit. Observație nedreaptă, ca și felul în care s-a purtat cu el cel care acum a căzut, lăsându-i calea liberă.
Spectacolul de la Odeon este unul încheiat la toți nasturii, cum s-ar fi spus în alte vremuri, nici un amănunt nu este lăsat la voia întâmplării, de la admirabilul decor al lui Valentin Vârlan, la fiecare rol. Gelu Nițu în Knut Brovik, Ioan Batinaș în Doctorul Herdal, Anda Saltelechi în Kaja Fosli, alături de cei menționați mai sus, toți au avut apariții convingătoare și firești, menite să deseneze drama din jurul unui personaj malefic, învins în cele din urmă de propriile ambiții și de propriile spaime. Sau de propria sa vinovăție față de atâția alți oameni, aproape toți, din jurul său.