ANCHETA

I.

Era o dimineață de aprilie, mai exact, ultima zi a lunii, pentru că a doua zi era 1 Mai, sărbătorit cu pompă, căci era primul 1 Mai după Naționalizare. Abia ajunsesem la birou și am fost trimis la un deces, undeva, în marginea orașului. Într-o mahala care nici măcar nu era în sectorul meu. Era al lui Tudoran, operat de o apendicită purulentă, care-și tot lungea convalescența. M-am urcat fără chef în Fordul hodorogit al Procuraturii, rechiziționat cu un an în urmă, și i-am spus șoferului adresa. Am pornit cu stângul, căci motorul n-a demarat decât la manivelă. „N-avem piese de schimb, don´ procuror” – a oftat șoferul, suind la volan. N-am zis nimic. Eram deja foarte prost dispus.

După o jumătate de ceas, după ce am străbătut tot orașul până în mahalaua Rotarilor, am intrat pe o străduță plină de hârtoape și gropi, o uliță sordidă, cu garduri din ostrețe putrezite de ploi, cu case din chirpici și din paiantă. Am sărit din mașină hotărât să termin cât mai repede și, trântind portiera, m-a izbit în nări mirosul liliacului înflorit amestecat cu duhoarea lăturilor aruncate în mijlocul drumului.

A trebuit să mă aplec ca să pot intra pe ușă într-o tindă îngustă ce dădea în odaia mortului. Interiorul nu era atât de mizerabil pe cât mă așteptam. Un preș acoperea de bine de rău podeaua lipită cu pământ, câteva carpete atârnau pe pereți și un scrin masiv ocupa aproape în întregime una din laturile odăii. Dar unde era mortul în această cameră întunecoasă? Pentru că în mintea mea imaginea morții era însoțită de flacăra lumânării aprinse la căpătâiul celui decedat. În prima clipă, mi s-a părut că am greșit odaia sau chiar casa. Abia după ce ochii mi s-au obișnuit puțin cu semiobscuritatea încăperii – fereastra era acoperită cu niște storuri albe din americă – am deslușit ceva ce ar fi putut să fie patul.

– Deschide fereastra! – i-am spus (mi-am dat seama mai târziu că rostisem aceste cuvinte cu o asprime nejustificată) sergentului de stradă, care primise ordin să păzească locul până la încheierea formalităților și luarea cadavrului.

Mortul se afla, într-adevăr, acolo, în fundul odăii, dar nu în pat, ci pe o laviță îngustă și lungă acoperită cu o cergă. De la bun început m-a surprins lipsa lumânării. Fusesem chemat la constatarea multor decese, unele din ele în locuri mai mizerabile decât acesta, confirmasem moartea unor indivizi uciși în chip bestial sau decedați în mod dubios în propria casă. Ei bine, întotdeauna se găsea cineva, un suflet creștinesc, care aprindea o lumânare. Și dacă nu avea la îndemână o lumânare, aprindea o candelă ori, la nevoie, chiar obișnuita lampă cu gaz.

– Medicul legist a trecut p-aici?

– A trecut don´ procuror, să trăiți.

– A lăsat certificatul de deces?

– Nu, don´ procuror, c-a zis că n-are ștampila la dânsu´.

– Ce faceee?

Mă enervasem brusc, simțeam cum îmi zvâcnesc arterele în tâmple. (Poate că presimțeam încurcăturile în care aveam să intru mai târziu, deși în acel moment totul lăsa impresia unui deces banal, moartea meschină a unui om singur, fără rude, fără prieteni, poate un avar inveterat, așa cum mai întâlnisem.)

M-am apropiat la un pas de cadavru. Odată cu lumina, pătrunsese în odaie un aer proaspăt care înlocuia treptat acel iz neplăcut al morții. Corpul era întins, dar nu cu fața în sus, ci pe o parte, spre perete, ceea ce mă împiedica să-i vad clar trăsăturile. Poziția cadavrului nu indica o moarte violentă și, totuși, ceva ciudat se degaja din imaginea genunchiului stâng îndoit într-un unghi aproape drept și a pumnului încleștat pe pântec. Dar și mai ciudat era faptul că mortul era îmbrăcat. Și, de ce se trântise pe laviță, și nu pe pat, doar la doi pași mai încolo ?

Eram încă destul de tânăr în acea vreme, dar nu lipsit de experiență. În ultimul an de război fusesem încorporat și trimis pe front direct din facultate, iar, mai târziu, îmi lăsasem o mustață căzăcească de care eram tare mândru. Când, după câteva minute a apărut medicul legist, primul cuvânt care mi-a venit pe buze a fost „băiețică”. Era un blonduț slăbănog și pistruiat, cu niște ochelari prea mari pentru mutra lui osoasă, cu dinții lați și gălbejiți de fumător înrăit.

– Aștept certificatul – i-am spus pe un ton autoritar.

M-a privit prin lentilele ochelarilor, cu ochii lui miopi, în vreme ce se scotocea prin buzunare. Dar n-a scos certificatul, ci un pachet de Carpați din care și-a aprins cu mișcări grăbite o țigară.

– Îmi dați voie, domnule… stimate tovarășe procuror, să vă aduc la cunoștință…

– Ce?

– Că, datorită unor indicii, am hotărât să dispunem autopsierea cadavrului…

Vorbea tărăgănat și cu o voce scăzută, într-un curios contrast cu febrilitate mâinilor sale cu degete lungi. Mă călca pe nervi.

– Care indicii, dom´ le doctor?

– E adevărat, indiciile sunt oarecum precare, poate veți zice că dau dovadă de exces de zel dar, întrucât n-au existat martori în momentul expierii, al decesului vreau să zic (asta era culmea! mă mai credea și prost!), nu se poate stabili decât cu o aproximație prea vagă, data și ora la care…

– Pe mine nu mă interesează ora, pe mine mă interesează dacă e mort sau nu e mort. De vreme ce nu există motive de suspiciune, de vreme ce moartea e naturală, nu văd…

Ceva în privirea lui m-a obligat să tac. Ochii lui de un albastru spălăcit mă priveau cu blândețe și cu un soi de teamă. De ce am tăcut atunci, nu știu. Mi-amintesc și azi că rămăsesem o clipă descumpănit. Mi-am mutat greutatea trupului de pe un picior pe altul și am mai spus, pe un ton care se vroia sever, că nu înțeleg. Nu înțelegeam, de fapt, de ce un doctoraș cu caș la gură mă poate obliga să-mi pierd timpul într-o superbă dimineață de primăvară; de ce trebuia să aștept rezultatul autopsiei, de ce… Văzusem mulți oameni morți, anchetasem crime și jafuri și puteam spune, fără laudă, că miroseam de la distanță cazurile grave, situațiile dubioase. Aici, însă, nu exista nimic neclar, aici era un cadavru ca multe altele, era un deces dintr-o mie. Singurele lucruri care mă impresionaseră erau pumnul, pumnul acela încleștat pe abdomen și, desigur, faptul că era lungit pe o laviță, îmbrăcat. Dar astea erau, în definitiv, niște amănunte.

Mai mult decât atât, mă intriga lipsa lumânării aprinse la căpătâiul mortului. Dar și asta putea fi, la urma urmelor, o imagine păstrată din copilărie, întipărită în mintea mea la moartea bunicii, când aveam doar cinci ani. Era o impresie subiectivă.

– Tovarășe procuror, am găsit o hârtie, un text vreau să zic, care, după modestele mele cunoștințe, ar putea arunca o lumină…

– Și bine, dom´le, mă ții cu povești, în loc să-mi arăți hârtia asta din primul moment ! Unde e ?

Era o hârtie de împachetat, un petec mototolit pe care se deslușeau câteva cuvinte scrise cu creionul chimic : „Sfinte Dumnezeule, mă omoară bleste…”. I-am înapoiat hârtia, fără să-mi pot stăpâni un zâmbet.

– E o probă prea puțin concludentă, dom´le doctor. Cine poate garanta că textul nu s-ar fi încheiat așa: „mă omoară blestemata de boală” sau „blestemata de inimă”? Apropo – am continuat – care este cauza decesului?

– După un sumar, prea sumar examen, cred ca starea letală a survenit în urma unui infarct. Dar aceasta e numai o supoziție. S-ar putea foarte bine să ne aflăm în fața unei otrăviri.

– Otrăvire ? De unde până unde?

Doctorașul deschise ușița noptierei, o noptieră înaltă, bătrânească, cu placă de marmură, și-mi arătă o adevărată colecție de pungulițe și borcănașe cu frunze, petale de flori și rădăcini de plante uscate.

– Poate că s-a sinucis sau poate i s-a administrat un ceai nociv de către o persoană interesată să-l îndepărteze…

Nu-l mai ascultam. Îl văzusem pentru prima oară aici, dar îmi devenise antipatic încă de la început. De fapt, nici până azi nu mi-am putut aduce aminte ce se întâmplase în ziua aceea, din ce motive nu l-am anunțat pe Pârvulescu, medicul legist de sector, pe care îl luam cu mine la orice anchetă! Și cum, și de unde se ivise acest doctoraș, ajungând înaintea mea la locul decesului? Părea un tinerel bleg și neajutorat, bâjbâind cu ochelarii prea mari și cu mâinile prea lungi, ca o insectă imensă și greoaie. Mai târziu, după ce, de-a lungul anilor nu l-am mai întâlnit niciodată, firavul medic legist îmi apărea în memorie ca o plăsmuire, ca un personaj straniu, legat anume, într-un chip dubios, de moartea obscură a bătrânului din mahalaua Rotarilor.

Am acceptat bombănind ideea autopsierii și am decis trimiterea unui fotograf la fața locului. Apoi, am ieșit în curte să aprind o țigară. (Prejudecată ori sensibilitate nervoasă, nu știu, dar nu mă puteam obișnui să fumez în prezența unui mort.). Curtea era părăginită, plină de bălării și buruieni uscate rămase din toamnă. Ici și colo, dăduse firul ierbii în pământul mustind încă de ultima zăpadă, „zăpada mieilor”. Totuși, se mai putea vedea urmele unor brazde săpate mai de mult, aranjate într-o geometrie perfectă. În fundul curții, se aflau o magherniță – bucătărie de vară sau magazie de lemne, nu-mi dădeam seama – și closetul dărăpănat, sprijinit de gard.

Soarele urcase pe cer și razele deveniseră aproape fierbinți. Absorbeam cu voluptate mirosul crud al pământului și adierile încărcate de aroma liliacului abia înflorit. În fața mea, pe o băncuță de lemn cu picioarele înfipte în pământ, lângă poarta unei case cu tencuiala jerpelită, ședea ghemuită o bătrână cu o fustă lungă și largă, cum poartă țigăncile. Trăgea rar dintr-o lulea turcească și mă privea fix, îmi urmărea fiecare mișcare, fiecare pas. Am aruncat nervos țigara și am intrat din nou în casă.

Contrar tuturor instrucțiunilor, doctorașul cotrobăia într-un sertar al scrinului.

– Ce faci acolo, domnule!? (Îmi venea să-l iau de guler.)

Întoarse spre mine o privire tâmpă, speriată, și bâigui aproape ininteligibil:

– Oo, nimic… Adică, în prezența dumneavoastră mă gândeam că e interesant de văzut dacă…

De sub un maldăr de boarfe nespălate azvârlite în sertarul adânc, scoase două teancuri de bancnote legate cu sfoară. Erau hârtii vechi, dinainte de stabilizare, de 100.000 de lei, care nu mai aveau, evident, nicio valoare. Cu mâinile lui lungi continuă să scormonească prin sertar și găsi o casetă. M-am aplecat instinctiv deasupra ei, în momentul în care a încercat s-o deschidă. Nu era încuiată, capacul scârțâi ușor. În cutie erau tot bani, dar bani noi, emiși după stabilizare, și niște rădăcini lemnoase, cenușii.

– Ce buruiană-i asta, doctore?

Prinse o rădăcină între două degete, ca într-o pensetă, și o ridică în dreptul nasului. Dar tot n-o vedea prea bine și se duse cu ea lângă fereastra deschisă. O întoarse pe toate fețele, o mirosi, apoi o băgă în buzunarul de lângă reverul hainei, acolo unde alții își agață stiloul.

– E de datoria mea să consult un farmacolog. Nu-mi pot îngădui să mă pronunț. Știți, sunt bucureștean și nu cunosc botanica decât din florării.

(Mi s-a părut atunci că doctorul vorbește cu o anume siguranță, surprinzătoare pentru aspectul lui umil și, mai ales, după comportarea lui de mai înainte.)

M-am apucat să număr banii din casetă și mi-am notat în carnețel : „25.925 lei noi”. Era o sumă frumoasă, ba chiar mare pentru acea vreme. Pe aceeași pagină, am mai scris : „Crima exclusă! Nici o urmă de efracție, idem dezordine.”

Doctorașul își aprinsese o țigară și răsfoia una din cărțile aflate pe scrin. Erau câteva volume mici din „Biblioteca pentru toți”, seria veche, dinainte de primul război mondial. Printre ele, un volum mai mare, îmbrăcat în hârtie de ziar, un fel de botanică populară pentru uzul sătenilor mai luminați. Coperta și primele două-trei file lipseau, cartea începea cu un text intitulat Precuvîntare : „Într-o bună zi, badea Ion s-a gândit să își facă o grădină în fața casei…” Cuvântul „zi” era scris cu d cu sedilă, iar filele erau îngălbenite și roase pe la colțuri.

Pierdusem prea mult timp. Am pus deoparte volumul, am băgat în buzunar peticul de hârtie cu cele câteva cuvinte scrise de răposat și l-am lăsat pe doctor să aștepte ambulanța cu care urma să transporte cadavrul la morgă. Când să mă urc în mașină, am dat iar cu ochii de baba cu luleaua. Eram pornit.

– Mai bine aprindeai o lumânare la căpătâiul mortului, decât să stai aici ca o bufniță – i-am strigat peste capota mașinii.

(Asta a fost greșeala care m-a împins apoi în cea mai penibilă anchetă din cariera mea. Dacă tăceam atunci, sunt convins că totul s-ar fi terminat normal, fără nicio încurcătură, fără toate acele discuții obositoare și fără rost care mă mai obsedează încă și azi.)

Baba a început să dea din cap. Avea o figură imobilă, inexpresivă, de mumie, cu pielea zbârcită, pergamentoasă, cu buzele supte, cu bărbia ascuțită. Își desprinsese luleaua din colțul gurii și cu degetul arătător îndoit ca un cârlig îmi făcu semn să mă apropii. (Mai bine aș fi plecat fără zăbavă. Dar n-am făcut asta.) M-am îndreptat spre ea de parcă aș fi fost hipnotizat. Abia când eram la un pas de ea a deschis gura. Beregata îi hârâia ca o râșniță de cafea.

– Afurisitu´ ăsta n-a murit. A venit ducă-să pă pustii dă l-a luat…

M-a trecut un fior din creștet până-n tălpi. Hârâitul babei avea în el o ură cumplită amestecată cu teroare. Am rămas două clipe mut și, probabil, datorită numai obișnuinței am întrebat-o cum o cheamă.

– Io nu-s botezată. Îmi zice „baba”.

– Unde stai?

– Acolo – și-mi arătă spre capătul străzii.

(După numai câteva zile, am răscolit toată mahalaua fără să reușesc să dau de ea. Parcă intrase în pământ. Urma să mă conving însă în scurt timp că n-avusese niciun rol în acea jalnică poveste și am întrerupt căutările. Dar dacă ancheta a pornit, a pornit și din cauza ei, din cauza glasului său răgușit în care am simțit cu o limpezime extraordinară mobilurile și „arma” crimei. Cu o limpezime pe care în zadar aveam s-o caut mai târziu, de-a lungul unor istovitoare și nefirești cercetări.)

II.

Locotenentul Manoilă, de la Judiciar, nu avea prea multă școală. Făcuse un curs seral de asesori populari, dar era fiu de ceferist, băiat isteț din Giulești. Trecuseră câteva zile de la descoperirea cadavrului din mahalaua Rotarilor și îi cerusem să vină cu dosarul.

– Am sosit, să trăiți!

N-am înțeles de ce avea un zâmbet ironic în colțul gurii atunci când dezlegam calm, cu gesturi lente, șiretul dosarului. Am privit absent fotografiile ținându-le între degete ca pe niște cărți de joc, apoi am citit cu creionul în mână rezultatul autopsiei. Nu m-am putut abține să înjur printre dinți când am văzut că doctorașul ghicise dintr-o privire.

Cauza decesului fusese, într-adevăr, infarctul. „Cordul a cedat fie în urma unui efort excesiv, fie în urma unei emoții brutale, foarte puternice: veste dureroasă neașteptată, spaimă.” Am subliniat ultimul cuvânt și am căutat fotografia care reprezenta cadavrul așa cum fusese descoperit. Poza, făcută la sclipirea magneziului, în acei ani blitzurile încă nu apăruseră, ieșise mediocră, fără contrast, încât memoria mi se păru cu mult mai exactă. Poziția trupului putea justifica bănuiala că moartea survenise în chinuri, în toiul marilor dureri provocate de un infarct. Din păcate, nu-i văzusem fața deoarece capul era înclinat spre perete, iar portretul fotografic nu era îndeajuns de concludent. O figură de bătrân ascetic, cu scobituri adânci în obraji, o față osoasă, triunghiulară, cu buze subțiri de om încăpățânat, ca și bărbia, tăiată drept. Ochii erau deschiși și mi s-a părut că văd în ei o surpriză, o mare nedumerire sau chiar umbra spaimei.

– Expertiza grafologică unde e?

– O aveți chiar în mână – zise locotenentul.

Avea dreptate, nici nu observasem că fila pe care o țineam în mână era prinsă cu o agrafă de hârtia scrisă de răposat. Expertiza confirma ceea ce știusem din prima clipă : scrisul era al bătrânului, iar redactarea avusese loc într-o stare de mare tensiune nervoasă.

– Ce părere aveți, tovarăse procuror?

– Eu nu am păreri înainte de a cerceta cazul până la capăt.

Manoilă nu era prea convins, dar nu mai insistă. În fond, aveam câteva păreri în virtutea cărora dispusesem deschiderea anchetei. Mai întâi, eram convins că însemnarea aceea laconică, mai bine spus întreruptă după primele cuvinte, era determinată de conștiința unei amenințări iminente. În al doilea rând, poziția cadavrului îmi sugera intenția bătrânului de a se întoarce cu spatele spre ferestre și spre ușă, locurile prin care intrase ori se aștepta să intre asasinul. Cert este că atacul de inimă avusese loc doar cu câteva clipe înainte ca asasinul să dea lovitura și că acesta, văzând convulsiile victimei, asistase la decesul provocat de el, fără să miște un deget. (Îmi dau seama că explicația pare ciudată, dar în acel moment o consideram foarte plauzibilă.) Însă, numai cu deducții nu se poate demonstra nimic. Rămâneau fără răspuns două întrebări esențiale: 1. mobilul crimei ? și 2. cine putea fi asasinul?

(N-aș fi recunoscut atunci că toate supozițiile mele erau foarte fragile și că, de fapt, porneam în necunoscut ca un navigator care vrea să străbată oceanul fără busolă. În mod obișnuit, un astfel de deces trebuia clasat grabnic și fără șovăire, mai ales că procuratura și organele de cercetare erau supraaglomerate în acea perioadă, cu numeroase cazuri cu mult mai importante, de interes major.)

În lipsa altor elemente, punctul de plecare era mortul. Documentele referitoare la persoana și antecedentele lui erau foarte puține. Mi-am notat în carnețel câteva date : „n. 13/07/1880, Tichilești-Vlașca; fără profesie; văduv”. Buletinul de identitate era emis de biroul populației din sectorul Galben al Capitalei, pe adresa Zarzărului nr. 9, casa în care decedase.

– Are cazier? – l-am întrebat pe Manoilă.

– N-are.

– Nici înainte de ´44?

– Nici. Am găsit însă în buzunarul unei haine câteva chitănți de amendă.

– Amendă? Pentru ce?

– Pentru negustorie în piața Oborului fără autorizațiune.

– Ce vindea?

– Zarzavaturi…

_ Interesant!

– Ce vi se pare interesant, to´așe procuror? – m-a întrebat Manoilă, zâmbind șmecherește.

– Interesant, fiindcă nu erau zarzavaturi, ci plante medicinale. Numai că cei care-au întocmit chitanțele nu știau ce-s alea și au scris „zarzavaturi”. Pricepi ?

– Îhâ… Înțeleg… Adică plante d-alea…

Am privit amuzat mutra locotenentului. Nu mai rămăsese nimic din zâmbetul lui ironic.

– Atunci se schimbă chestia – a mai zis într-un târziu, ca și cum ar fi descoperit explicația crimei.

– Nu se schimbă deloc, măi tovarășe Manoilă – i-am tăiat-o eu, puțin cam dur – și, în legătură cu asta să-mi aduci, repede, raportul farmacistului.

Rămas singur, am continuat să răsfoiesc cele câteva file ale dosarului. Era, poate, cel mai subțire dosar cu care începusem o anchetă în toată cariera mea. Individul avea un nume curios pentru un țăran: Paleologul, Marin Z. Paleologul. În primul război mondial fusese distins cu o decorație și înaintat în gradul de sergent după ce a fost rănit în luptele de la Mărășești. De trei ori căsătorit și de fiecare dată rămas văduv. Actul de proprietate al casei în care decedase data din 1945. Era un act de vânzare-cumpărare scris neglijent cu o caligrafie aproape ilizibilă, încât am zăbovit câteva minute încercând să descifrez numele și adresa vânzătorului. Părea să fie strada Cosașilor sau a Comorilor, nr. 8 sau 3. Am scos din raft indexul alfabetic al străzilor din Capitală și am găsit ambele străzi. Mi-am notat cele două adrese punând în dreptul lor un mare semn de întrebare.

Când, după vreun sfert de ceas, locotenentul Manoilă a venit cu raportul farmacistului, stăteam cu țigara între degete și cu ochii țintă la întrebarea pe care mi-o notasem în carnețel : „Banii?” Era cea mai gravă nedumerire: de ce asasinul nu luase banii din casetă? Deci, mobilul crimei trebuia căutat în altă parte.

Farmacistul întocmise un inventar al tuturor plantelor găsite în odaia mortului. Erau în total 23 de aliniate scrise meticulos, începând cu numele popular, denumirea științifică, sfârșind cu proprietățile terapeutice și, la câteva dintre ele, cu efectele nocive în cazul unei dozări excesive sau unui tratament prelungit. Sunătoare, crușin, izmă, cicoare, pufuleț de… nu mai știu ce, și alte plante și buruieni de care n-auzisem până atunci, o listă care umplea două pagini dactilografiate. Trei plante, doar cu nume latinești, proveneau din Asia, iar în coada listei, două rămăseseră neidentificate. Din totalul de 23, două erau subliniate cu creion roșu și aveau specificația: „otrăvitoare, chiar și în doze mici”.

Am pus raportul de o parte, separat de foile răvășite ale dosarului. Eram nemulțmit. Așteptasem o clarificare, o sugestie, un punct de plecare, măcar una din cheițele enigmei, dar raportul nu era decât un inventar sec și anost. Toată atenția mi se concentrase asupra celor două buruieni neidentificate. Mă intriga existența lor, dar îmi dădeam seama că aș fi fost luat drept caraghios dacă insistam ca analiza să fie încredințată unui laborator specializat, la facultatea de chimie, de pildă. Mă mai oprisem și în alte ocazii asupra unor amănunte ce se dovediseră nesemnificative și știam din experiență că astfel de fleacuri i se par anchetatorului niște colaci de salvare doar atunci când îi lipsesc probele cu adevărat importante.

Locotenentul Manoilă mă privea de data asta cu o curiozitate gravă.

– Nimic interesant – i-am spus. De mîine dimineață începem ancheta propriu-zisă.

– Unde?

– În strada Zarzărului.

(Cuvintele mele sunaseră dur, metalic, le rostisem cu o voce mai tare ca de obicei, ca și cum nu eram îndeajuns de convins de ele. Deși, atunci nu bănuiam nimic, dar absolut nimic din tot ce avea să urmeze.)

III.

Luna mai începuse cu niște zile foarte călduroase. Îmi lăsasem în șifonier pelerina de ploaie rămasă din armată și umblam într-un costum cumpărat pe cartelă, un costum cenușiu dintr-o stofă cam proastă, care cădea pe mine ca un sac. Noroc că pe vremea aceea eram încă tânăr și mă mândream cu un trup destul de bine făcut, ceea ce față de alții, care aveau burtă, mă făcea să par aproape elegant.

Încă din prima zi, mi-am dat seama că strada Zarzărului era unul din cele mai nefericite locuri pentru o anchetă. Vreo douăzeci de case, una mai mizerabilă decât alta, se aliniau nu departe de una din gropile de gunoi ale orașului. Doar în câteva curți erau săpate puțuri americane, prilej de certuri între proprietari și cei ce veneau după apă, întrucât cea mai apropiată cișmea publică se afla pe altă stradă, la vreo două sute de metri distanță. O parte din locuitorii străzii erau sinistrați de război, oameni sărmani care-și încropiseră cu chiu cu vai o gospodărie în ultimii ani pe locurile virane primite de la Primăria Municipiului. De aceea, casa răposatului, întemeiată între cele două războaie, părea aproape o vilă pe lângă maghernițele răsărite ca ciupercile în jur, întocmite din ce dăduse Dumnezeu, din materiale culese de prin dărâmături și din gunoaie. De cum pătrundeam în stradă, Fordul nostru era înconjurat de o droaie de copii murdari și dezbrăcați.

– Unde locuiește „Baba”? – i-am întrebat pe vecinii de peste drum ai răposatului.

– Care babă? – mi-a răspuns o femeie între două vârste, cu basmaua trasă pe ochi.

Am descris-o în câteva cuvinte, exact așa cum o văzusem pe banca din fața gardului.

– N-am văzut-o, domnule, păcatele mele!

– Dacă mă minți, să știi că dai de naiba!

Femeia își făcu cruce de câteva ori și scuipă printre dinți ca un bărbat.

– Să mă bată Dumnezeu dacă vă minț!

Abia la a treia casă am găsit o bătrână care o văzuse pe „Babă”, în urmă cu vreo zece zile.

– Da´ nu stă aici, domnișorule. Poate s-o fi pripășit, așa, pentr-o vreme, la rudarii din capu´ străzii.

M-am dus până la capătul străzii. Se vedeau urmele lăsate de o șatră, un cerc de bolovani cu pământul înnegrit de tăciuni și cenușă, o fostă vatră, și cam atât. Toate încercările mele de a o găsi pe „Babă” au rămas infructoase, fapt care mă enervă teribil întrucât o consideram deținătoarea tainei, sau, în orice caz, a unor date importante pentru anchetă. Totodată mă intriga dispariția ei fără urmă. Nimeni nu știa de unde venise și încotro plecase, deși vreme de câteva zile se aciuise pe lângă o familie de rudari. Vorbea țigănește – aflasem de la o femeie care locuia în ultima casă a uliței, o femeie care auzise că șatra venise de la un sălaș de-al lor de pe lângă Crevedia. Mai avusesem de-a face cu țigani și știam că o descindere la șatra din Crevedia – dacă mai exista vreo șatră acolo – ar fi fost o mare gogomănie.

Din nou, mi-am dat seama că singura pistă rămânea mortul și m-am convins că va fi foarte greu să aflu ceva despre el de la vecini.  Nimeni nu știa nimic sau nu vroia să spună. Cum întrebam de el, bărbații lăsau privirea în jos și tăceau, la fel și femeile care-și făceau în grabă câteva cruci. O explicație ar fi fost aceea că erau niște oameni primitivi, unii dintre ei semianalfabeți, oameni care nu vroiau să aibă de-a face cu poliția, cu procuratura. Mi-am notat totuși un amănunt: nimeni din toți cei cu care am vorbit, n-a spus: „fie-i țărâna ușoară”, ori „să-l ierte Dumnezeu”, așa cum e obiceiul când vine vorba despre un om decedat recent.

Nu m-am descurajat cu una cu două, (în acea vreme îndrăzneala mea începuse să devină cam bătătoare la ochi), și după ce am încercat la toate casele, am nimerit într-o curte murdară unde o țigancă mătăhăloasă, cu sânii goi sub bluza descheiată, m-a întrebat :

– Care Marin ? Ăl de omora femei?

– Cum adică, omora femei?

– Păi a ținut fo șapte femei și toate au murit în patul lui, mânca-l-ar viermii ăi neadormiți.

Mai mult n-am aflat de la ea. Dar pentru mine, baliverna  cu femeile ucise constituia, totuși, un anume indiciu: îmi explica ura mocnită pe care o citisem în privirile oamenilor, în tăcerea lor încăpățânată.

Reîntors la birou – era ora prânzului și o căldură nefirească intra prin ferestrele deschise – mi-am scos haina și am început să întocmesc lista cu cei ce urmau să fie chemați pentru anchetă. Sub mapă, locotenentul Manoilă îmi lăsase o foaie de hârtie pe care așternuse câteva cuvinte cu scrisul lui lăbărțat : „Fost str. Cosașilor și Comorilor. Mortul necunoscut.”

IV.

– Următorul!

Intră un individ oacheș, mărunțel și îndesat, cu o șapcă slinoasă în mână.

– Numele!

– Taflan N. Tănase.

– Porecla?

– „Gură spartă” – și rânji dezvelindu-și gingiile fără dinți.

– Profesia?

– Hingher.

– Vârsta?

– Născut în ´909.

– Deci, patruzeci de ani.

– Cam așa, don´procoror.

– Ce-ai făcut în noaptea de miercuri spre joi?

– Ce să fac! Am dormit cu nevasta și cu copiii.

– La ce oră te-ai culcat?

– Păi, nu știu, că stătusă ciasul. Să-ntunecasă bine dă tot. Să fi fost vreo nouă.

– Te-a văzut cineva seara, acasă?

– M-a văzut nea Lică „Parastas”, ăl de stă la număru´ 10. A trecut să-mi ceară niște cuie.

– Ai auzit ceva în timpul nopții?

– Am auzit un câine urlând.

– Unde?

– Da´ io știu? O fi fost pă maidan.

– Urla sau lătra?

– Urla, don´ procoror. Urla dă mama focului.

– Pe la ce oră?

– Dracu-l știe. Să fi fost după miezu´ nopții, că cânta cocoșu´. Io eram treaz c-altfel n-auzeam nimic.

– Păi ziceai c-ai dormit.

– Am dormit, cum să nu, da´ mă sculase nevastă-mea că bătea un vânt teribel și zicea că să pun bolovani pă acoperiș, că avem carton pă casă.

–Și ai pus?

– N-am pus. M-am întors pă urechea ailantă că dacă vine vara tot trebuie să-l cărpesc.

– Când te-ai sculat?

– M-am sculat dă noapte, că la 6 vine șefu´ și începem munca.

– Când ai stat de vorbă ultima dată cu răposatul ?

– Io n-am stat de vorbă. Io nu eram preten cu omu´ ăla. Pă mine nu m-a văzut nimeni stând dă vorbă cu el.

– De ce? Că doar erați vecini, stai peste drum de casa lui.

– Da´ ce-i vina mea, că el s-a mutat acolo? Că a cumpărat casa în ´45 c-o sută dă mii.

– Cine era prieten cu el?

– Nimenea.

– Dar ce-aveați cu el? De ce n-avea niciun prieten ?

„Gură spartă” își schimbă șapca dintr-o mână într-alta. Pe fruntea lui îngustă se iviseră câteva broboane de sudoare. Ochii lui mici, de viezure, îndesați în cap, se mișcau repede, nedumeriți.

– Hai, spune ! Ce-aveați cu el?

– Io…? N-aveam nimic… Parol ! Să nu mă mișc d-aci!

– Dar ceilalți ?

– Ăilanți? Io știu? Să spună iei…

– Câte femei a omorât?

Rămase descumpănit o clipă. Își frecă mâinile, mâini butucănoase, cu degete scurte. Nu m-ar fi surprins dacă aș fi aflat despre el că e cuțitar.

– Carevasăzică, știți.

– Sigur că știu. Răspunde!

– Cinci.

– Le-ai cunoscut?

– Numa´ p-a din urmă, Carolina, care a murit acu´ vro patru luni.

– Era însurat cu ea?

– Nu crez. Cu popă în niciun caz, că era păgân.

– Cum le omora?

– Cu buruieni. Le punea în mâcare.

– De unde știi?

– Io n-am văzut, ferească Dumnezeu, da´ zic oamenii.

– Ce vârstă avea ultima, Carolina?

– Fo șaizeci.

– Atunci de ce zici c-a omorât-o el. Poate c-a fost bolnavă, vârsta…

– Nee ! – făcu „Gură spartă”, categoric.

– Ce fel de om era răposatul ?

Individul tăcu un moment, își mototli șapca în mâini.

– Era slab ca un țâr, don´ procoror.

– Nu face pe prostul ! Spune-mi cum era la suflet, nu la trup.

Parcă l-aș fi pălmuit. M-a privit cu nedumerire și teamă și, parcă, cu o rugăminte în ochi. Se vedea că nu vrea să vorbească despre asta. Am insistat.

– Era omu´ lu´ Satan. Era vândut lu´ ăla.

Am izbucnit în râs dar „Gură spartă” și-a făcut grăbit cruce și a întors ochii de la mine. (În acele prime zile priveam încă totul cu o anume detașare, îmi păstrasem umorul și luciditatea și credeam – ciudată impresie – că povestea se va sfârși repede și cu bine. Poate că de vină era și vremea, o primăvară splendidă, cum nu mai fusese de mulți ani, plină de soare și de adieri. Mi se părea că începe un timp fără griji, fără neguri, o vreme limpede și generoasă, după atâți ani de război, de secetă și de necazuri.)

V.

Ancheta bătea pasul pe loc. Într-un plic sigilat, sosise răspunsul de la organele noastre din Vlașca. În Tichilești, numitul Marin Z. Paleologul nu mai avea decât rude îndepărtate, care nu-l mai văzuseră după primul război mondial. Un singur om, văr de gradul doi, se întâlnise cu răposatul în câteva rânduri la București, ultima dată în 1940. Aflase astfel, din spusele lui, că era văduv pentru a doua oară, că n-avea copii și că lucra la o seră de flori. Asta era tot ce se știa despre el în comuna natală. Alte indicii nu aveam. În toată casa nu se găsise nici o scrisoare de la rude sau prieteni, nici fotografii sau obiecte care ar fi putut oferi informații mai interesante și mai recente.

Totuși, în mintea mea începea să prindă contur o idee, se lămureau, pas cu pas, raporturile dintre vecini și bătrânul decedat. Alegând din mai multe interogatorii tot ceea ce se referise la el, stabilisem un portret destul de schematic, dar având trăsăturile esențiale. Bătrânul apărea astfel ca un om ursuz și zgârcit, un „străin” neprietenos și chiar „dușmănos”. Nu cerea nimic de la nimeni, „nu deschidea gura”, la saluturi răspundea, dacă răspundea, dând din cap. Nu-i călca nimeni pragul. Citea uneori până târziu la lumina lămpii cu gaz, „cărți cu bazaconii și drăcovenii”. Avea „ochi răi” și-l „lătrau câinii”. Trăia din vânzarea buruienilor de leac, dar nu-și desfăcea marfa și printre vecini. O singură dată, într-o situație se pare gravă, a oblojit cu ierburi copilul unei țigănci, care s-a însănătoșit mai târziu. Această vindecare era însă considerată nefirească și pusă pe seama unor forțe oculte, era „mâna lui ucigă-l toaca”.

Ura mocnită a mahalalei împotriva lui răbufnise periculos abia la moartea ultimei sale neveste sau concubine. În privința asta părerile erau unanime : el era ucigașul. Îi pusese în mâncare o iarbă, o buruiană care, încetul cu încetul, i-a luat viața. „Se stingea pă picioare” ; „era zdravănă ca un cal și s-a prăpădit ca un pui de găină în două luni jumate” ; „a fost lucru necurat la mijloc”. Neînțelegeri existau doar în ceea ce privește numărul femeilor care muriseră în casa lui. Unii ajungeau până la nouă, alții se opreau la patru. Dar toți, absolut toți, erau convinși că el le omorâse.

– Pentru ce ? – întrebasem.

– Pentru averi.

– Care averi ?

– Păi, le-a pierdut la cărți și la alte jocuri.

Alții spuneau că i-au fost luate de stat după 23 August și că tocmai de aceea se mutase în strada Zarzărului și făcea pe săracul, ca să i se piardă urma, că avea și alte păcate.

Nimic, însă, nicio probă concretă nu justifica asemenea afirmații. Din toate actele și informațiile pe care mă puteam bizui, ajunsesem la concluzia că bătrânul trăise toată viața din propria lui muncă fiind grădinar, iar în timpul războiului și mai târziu își câștigase existența vânzând la piață plante medicinale. Cât privește femeile, se putea stabili moartea celor două soții, dacă se lua în considerare declarația acelui văr din Tichilești, și a ultimei femei, probabil concubină (actul de căsătorie n-a fost găsit niciodată), pentru care exista certificat de deces. În rest, nu erau decât bănuieli, zvonuri, vorbe aruncate-n vânt. Dar, începând din ziua morții ultimei femei care trăise în casa lui Marin Z. Paleologul, bănuielile se transformaseră în certitudine, zvonurile neîntemeiate deveniseră „capete de acuzare” împotriva bătrânului. Din familie în familie, din om în om, indignarea crescuse cu vehemență, o ură oarbă molipsise întreaga stradă. În jurul răposatului se strângea un cerc nevăzut, zidul urii se ridica împotriva lui, amenințător.

Mă aflam în fața unui caz namaiîntâlnit, un caz curios în care o bănuială absurdă devenise o armă ucigătoare. (Mă cutremur și azi, când scriu aceste rânduri, la gândul că o asemenea întâmplare a fost, a putut fi adevărată.)

VI.

În chip ciudat interogatoriul lui „Gură spartă” mi-a rămas întipărit în memorie cu o fidelitate surprinzătoare, aproape cuvând cu cuvânt. În schimb, alte interogatorii, mai concludente poate, s-au estompat în amintire, umbrite de uitare și de incertitudini. În loc de fraze, de cuvinte, de gesturi, am reținut doar crâmpeie de gânduri, senzații, impresii, o atmosferă cam tulbure, înfiorată de sugestii și revelații stranii.

Era o femeie, Surditu sau Surdilă Zamfira, a cărei vârstă nu se putea ghici, cu o figură trasă, hieratică. Vorbea rar cu un glas scăzut, cu o monotonie în care accesele de furie, deși stăpânite, îmi stârneau fiori reci. Încerc să reconstitui acel dialog căznit, înpotmolit în întrebări fără răspuns, subliniat de priviri iscoditoare și de tăceri grele.

– De ce i-ai mânjit gardul cu murdărie ?

– Fiindcă așa se cuvenea, domnule.

– De ce i-ai aruncat în curte gunoaie și mortăciuni ?

Tăcere și o privire fixă, cu ochi limpezi, sfredelitori.

– E adevărat că l-ai amenințat pe bătrân chiar în seara zilei în care se întorcea de la înmormântarea ultimei femei cu care trăise ?

– Nu l-am amenințat. L-am blestemat să să usuce pă picioare ca fasolele pă araci.

– Cine te-a îndemnat să faci asta ?

– Nimeni…

– Ai pus copiii să arunce cu pietre în ferestrele lui.

– Nu i-am pus io.

– Dar cine ?

– Dumnezeu.

A rostit cuvântul cu aceeași voce scăzută, monotonă, cu mâinile împreunate în poală, cu privirea ațintită asupra mea. Suportam din ce în ce mai greu această privire, simțeam în ea o inexplicabilă amenințare, o primejdie surdă.

– Ce-ai făcut în noaptea în care a murit bătrânul ?

– Am aprins tămâie și am făcut mătănii dă mulțumire în fața candelei și icoanei Maicii Domnului.

– Cu alte cuvinte, ai știut că a murit.

– Nu știam că a murit. Da´ trebuia să moară… Era furtună. Îi venise ceasul judecății.

– Minți ! – am strigat scos din fire. Ai trimis pe cineva în casa lui! În ultimele seri l-ai amenințat cu moartea, i-ai atârnat cârpe negre pe poartă, i-ai aprins lumânări în pragul casei! Recunoști?

– A fost voia Celui de Sus…

Țin minte c-am simțit nevoia să mă ciupesc de braț, să mă conving că sunt treaz. Femeia stătea în fața mea ca o stană de piatră, pe figură nu i se putea citi niciun sentiment, niciun gând. În schimb, ochii ei mă cercetau, mă țintuiau, îmi puneau întrebări nerostite. Îmi mai amintesc că mă nedumerise în acele momente o senzație de amorțeală în mâini, de parcă ar fi fost prinse într-o pânză de păianjen. M-am foit pe scaun, m-am făcut că scot ceva din sertare, apoi am bătut cu creionul în scrumieră, fiindcă în birou era o liniște neobișnuită, în ciuda ferestrelor larg deschise prin care toată ziua se auzeau zgomotele străzii, ciripitul păsărilor care-și aveau cuiburi sub streșini. Femeia mă privea cu aceeași fixitate. Atmosfera era încărcată, nervii îmi erau întinși, gata să plesnească. Și era o căldură înăbușitoare.

Rămăsesem total descumpănit, nu mai știam ce să fac. Vinovăția femeii îmi părea evidentă: prin amenințări, sugestie și teroare, ea grăbise sfârșitul nefericitului bătrân. Numai ea?  O conspirație mută îi unise pe toți locuitorii străzii.

În acel moment, se deschise ușa și intră Tudoran.

– Bonjur, domnule-tovarăș ! – începu el, bine dispus. De o săptămână revenise la lucru după convalescență și arăta proaspăt și parcă mai tânăr, deși eram de-un leat, foști colegi de facultate în același an.

– Te văd obosit și sastisit – zise Tudoran și-mi propuse imediat leacul: Bere rece și cinci mici!

Într-adevăr. Ce altceva mai bun aș fi putut face, agasat și nemulțumit cum eram după o zi în care ancheta nu înaintase nici cu un centimetru. Burlaci amândoi, se întâmpla uneori să ieșim împreună din localul procuraturii și să ne oprim la „Ardeleanu”, un birt care nu fusese încă naționalizat. Era o cârciumoară modestă, dar curată și o vizitam mai ales în timpul verii, pentru grădinița cu doi salcâmi bătrâni și numai patru măsuțe, la care ajungeai trecând prin bucătăria birtului.

– Vorbesc tovarășii – începu Tudoran, nitam-nisam, după primul țap – că te-ai băgat într-o chestie încurcată, fără cap și fără coadă. (Subliniase cuvântul „tovarășii” cu un ton cam ciudat, sau mi se păruse?).

– Cum adică?

– Adică: fără obiect și fără sens. Mai ales acum… Ca să fiu sincer – asta rămâne între noi – simt c-am intrat deja într-o epocă în care absurdul, arbitrariul… Se schimbă criteriile, colega, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Am rămas cam nedumerit. Nu cumva amicul meu exagera?

– În convalescență, am avut timp să citesc, la punct și virgulă, toate documentele apărute în „organul”, știi care… – și Tudoran lăsă fraza neterminată.

La măsuța cea mai apropiată de noi se așezaseră doi tineri care, în așteptarea comenzii, se țineau de mână peste fața de masă și se priveau galeș, în tăcere.

După ce-și aprinse o țigară, Tudoran mă întrebă dacă văzusem filmul cu Bette Davis, singurul film american care mai rula în oraș. Nu-l văzusem și nu mai aveam chef de vorbă. Nici el. Am băut până la fund al doilea țap, am făcut plata și ne-am despărțit în stația tramvaiului aflată după colțul străzii.

Se însera, era mai răcoare și-am pornit spre casă pe jos. Mă gândeam la vorbele cam în doi peri cu care se încheiase discuția și trebuia să-i dau dreptate lui Tudoran măcar într-o privință: ancheta asta devenea parcă tot mai mult o chestie încurcată. Dar mie mi se părea un studiu de caz: o pshihoză care cuprinde un grup, o colectivitate, poate deveni o forță distrugătoare. În facultate, cred că în anul trei, un conferențiar ne vorbise de cartea unui francez, Gustave le Bon, despre psihologia mulțimilor. Făcuse, desigur, o aluzie la ceea ce se întâmplase în Germania, dar eu reținusem ideea că și la scară foarte mică, de exemplu juriul unui complet de judecată, o psihoză poate cuprinde grupul de jurați, atunci când există printre ei o personalitate puternică în stare să-și impună părerea. Un fel de șef, de „führer ”, adăugase conferențiarul cu un zâmbet. Cine putea fi, în mahalaua Rotarilor, un asemenea „führer” ?

(Asta m-a împins, în pofida observațiilor lui Tudoran, care sunau ca un avertisment, să continui ancheta.)

VII.

– Numele!

– Vladimir Mărgineanu.

– Domnule Mărgineanu…

– Domni sunt capitaliștii ! Eu toată viața am fost proletar, toată viața am muncit la poștă.

– Bine, perfect. Atunci spune dumneata, tovarășe Mărgineanu, ce știi despre moartea numitului Paleologul.

– Nimic.

– Ești pensionar, stai mult pe-acasă, n-ai observat chiar nimic?… L-ai cunoscut. Cum ți se părea ca om?

– Cum, ca om?! Eu nu l-am cunoscut! Eu l-am urât, tovarășu´.

– L-ai urât? De ce?

– Nu era d-al nostru. Pricepeți? D-al nostru… Era altfel.

– Fii mai explicit, te rog.

– Mă mir că nu pricepeți. Când am spus că nu era d-al nostru, am spus tot! Ce să mai explic, tovarășu´?

– Prin ce anume nu era „d-al nostru”? Prin ce se deosebea de dumneata, de mine, de ceilalți oameni?…De ce natură erau deosebirile, tovarășe Mărgineanu!?

Tonul meu ceva mai ridicat l-a făcut să tresară. M-a țintit cu ochi bănuitori.

– Păi, da´ cum de nu-nțelegeți! Era… era… reacționar, anticomunist, măi tovarășu´. Era pornit împotriva noastră, că eram oameni săraci, proletari din popor.

– Dar, ce, el era bogat? Nu era tot din popor?

A holbat spre mine niște ochi cenușii, pătrunzători și răi.

– Glumiți, bre tovarășe! Poate că glumiți… El, din popor? Haida-deh! El care trăia ca o ploșniță pe spinarea noastră! Comerciant afurisit…

– Vindea plante medicinale…

– Înșela oamenii, făcea averi. Averi, în condițiile noastre… Din felul cum trăia… Ehe, pe deasupra era și siculant!

– Cum, adică, „siculant”?

– Hă, ce, nu știți ? Făcea pă prostu´, pă săracu´, da´ teșchereaua era plină.

– La perchezițiile noastre, nu s-au găsit sume foarte mari, sume care puteau proveni din speculații, furturi sau alte câștiguri necinstite. Erau economiile lui și, poate, și ale fostei lui concubine.

– N-oți fi căutat cum trebuie.

Când am ridicat privirea, furios, am văzut figura concentrată a locotenentului Manoilă care-și nota ceva într-un carnet ținut pe genunchi.

– Tovarășe Mărgineanu, aici nu suntem la ședința de la oficiul poștal. Nu așteptăm de la dumneata observații și sugestii, ci răspunsuri clare la întrebările pe care ți le punem. Te rog să te gândești la asta.

– Păi, mă gândesc, dar mă miră…

– Ce anume te miră?

– Că dumneavoastră, care sunteți pus aici dă stat și dă partid să faceți dreptate, vă pierdeți vremea cu asemenea treburi, vă pierdeți vremea cu un mort… cu un mort dușmănos.

Am simțit c-ar trebui să mă ridic în picioare pentru ca replica mea să sune mai puternic. Dar n-a mai fost nevoie. Cu un zâmbet pe față, locotenentul Manoilă intervenise.

– Stimate tovarășe Vladimir, nu e cazul să ridicați problema asta aici. Tovarășul procuror vă întreabă, dumneavoastră sunteți dator să răspundeți.

Apoi, a întors privirea spre mine, cu același zâmbet, un zâmbet ciudat care m-a înfuriat și mai tare.

– Pe ce îți întemeiezi afirmația după care răposatul deținea averi ?

– Păi ăsta era un lucru știut de toată lumea…

– Nu mă interesează ce știa toată lumea. Mă interesează cum poți deovedi dumneata această afirmație.

– Tovarășe procuror, io nu înțeleg… (Am avut atunci impresia că Mărgineanu căuta privirea locotenentului Manoilă. Dar nu, nu cred. Eram prea nervos ca să mă pot bizui pe acuitatea simțurilor mele în acele momente.)…nu pricep ce dovadă mai doriți. Când spun că toți oamenii din Zarzărului știu lucrul ăsta însamnă că ăstai-i adevărul. Ziceați că vindea plante d-alea. Buunn… Da´ de ce săpa și noaptea în grădină? Ori umbla cu farmece, ori ascundea ceva, îngropa pesemne bani sau alte lucruri de preț. Că cine-i nebun să sape noaptea la răsaduri?

– L-ai văzut dumneata săpând noaptea ?

– Eu, nu. Da´ l-au văzut vecinii.

(Mi se năzărea că o moară de vânt mi se învârte în fața ochilor. Mă durea capul, îmi zvâcneau tâmplele. Aș fi vrut să termin atunci toată ancheta, să renunț, să opresc totul în acel punct. Dar simțeam că nu se mai putea, că, fără voia mea, totul se derulează mai departe. Ancheta aluneca încet, apoi mai repede, tot mai repede spre un destin al ei, spre un deznodământ neprevăzut. Fără voia mea. Era pentru prima oară în viață când ceva, ceva în care mă simțeam eu însumi implicat, se desfășura fără voia mea. Ca în timpul războiului. Ba nu. Altfel decât în timpul războiului. Atunci știam ora atacului, atunci știam, în linii mari, în linii foarte mari, desigur, ce se va întâmpla. Și chiar dacă nu știam, eram pregătit pentru orice. În vreme ce acum…)

VIII.

Luna mai se apropia de sfârșit. Era cald și dormeam prost, ațipisem abia spre dimineață, când perdelele începeau să devină lăptoase și să se miște sub adierea zorilor.

Am avut atunci un vis straniu, un vis în care stăteam de vorbă cu cineva, un bărbat înalt. Am avut multe vise ciudate, dar acesta e singurul care mi-a rămas întipărit în memorie. Niciodată nu mi-am putut aminti cum a început visul. Bărbatul era cu mine și mă ținea de braț și mergeam pe un drum, pe marginea unui drum, pentru că pășeam greu, foarte greu, împiedicându-mă. Un picior îmi scăpa mereu în șanțul de pe marginea drumului și acel bărbat înalt mă sprijinea, mă ținea să nu cad, să nu mă prăvălesc în șanț, un șanț larg și adânc. El vorbea și parcă mă întreba ceva. Când am vrut să-i răspund, mi-am întors privirea spre el și m-am îngrozit: bărbatul de lângă mine eram eu !

Diminețile, plecam spre birou cu ușoare amețeli, stârnite, credeam, de nervii primăverii. Mă hotărâsem să închei ancheta, să clasez dosarul din lipsă de date concludente. Îmi era destul de greu să justific timpul pierdut, greu, în primul rând, față de mine însumi. Pornisem de la niște impresii, de la niște amănunte, ca un licean înfierbântat de romane polițiste. Concluziile erau interesante, dar numai pentru mine. În niciun caz, nu puteau aduce probe serioase în fața instanței. Din cauza oboselii, probabil, o ceață deasă îmi învăluia creierul, datele anchetei începeau să se amestece în mintea mea, faptele se suprapuneau în chip ilogic. Am considerat întotdeauna că o crimă nu poate constitui un act de dreptate. Și, totuși, crima, dacă crimă se putea numi această conspirație mistică și fanatică împotriva bătrânului, apărea în conștiința autorilor ei ca un act de dreptate. Curios lucru, dar ceva, nu-mi dădeam bine seama ce anume, mă împiedica să repun faptele în lumina lor adevărată.

Într-una dintre dimineți, nu-mi amintesc exact ziua, o dimineață de sfârșit de mai, am fost chemat de procurorul-șef. Când am intrat în biroul lui, tocmai închidea un dosar voluminos în casa de fier. Primele minute au fost penibile. Pentru că bănuiam subiectul discuției. Subiectul nu putea fi altul decât ancheta mea, impasul în care ajunsesem. Dar, cu toate astea, procurorul-șef mă întreba amabil despre starea sănătății. Era un joc, un joc în care nu puteam să intru, pentru că în acea vreme nu știam să joc altfel decât deschis, bărbătește.

Țin minte cu exactitate foarte multe amănunte, culoarea biroului, așezarea scaunelor, șirul portretelor de pe pereți, dar discuția despre anchetă mi s-a șters definitiv din memorie. În chip ciudat, am reținut senzația fizică a contactului cu fotoliul în care mă scufundasem total. Era un fotoliu vechi din piele neagră, cu arcurile slăbite, în care stăteam atât de adâncit, încât abia ajungeam cu fruntea la înălțimea biroului. (Îmi vine să cred, acum, că și această poziție incomodă și nefirească a fost cauza pentru care m-am comportat atunci atât de straniu, atât de neputincios.)

Memoria reapare brusc și cu o fidelitate brutală, din acel moment în care – nu mai știu la ce replică a mea – procurorul-șef a exclamat :

– Psihologie ?! N-am auzit de psihologie !

Am simțit atunci, pentru prima oară în viață, că vorbele pot fi mai dureroase decât pumnii. Am rămas năuc, cu o întrebare nerostită pe buze. Omul care se plimba în lungul biroului, cu mâna sub rever, îmi fusese profesor de criminalistică și ne expunea cu o pasiune de misionar părerile lui despre psihologia judiciară.

Nu-l mai auzeam. Îl priveam. Era un bărbat bine făcut, de peste cincizeci de ani. Părul cenușiu, tuns scurt, îi dădea un aer de robustețe și de duritate, căutată însă, pentru că trăsăturile feței erau moi, ușor îngroșate de un început de obezitate. Purta un veston sobru, la un rând de nasturi, de o croială militărească, închis până la gât, dar stofa era o stofă veche, englezească, sare și piper.

– Ori ești un mare naiv, ori… Mă opresc aici. Mă opresc aici, fiindcă te-am cunoscut și ca student, fiindcă ești un om încă tânăr și ar fi păcat…

– Dar nu înțeleg, nu pot să înțeleg…

A dus degetul arătător la buze cu un aer de complicitate care m-a dezgustat. Avea degete lungi, cu unghii frumos rotunjite.

– Dacă nu înțelegi, e cazul să ne despărțim, să ne despărțim chiar acum. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Pentru dumneata… În primul rând, pentru dumneata.

Cu mișcări lente, deschise sertarul biroului și îmi întinse o foaie de hârtie. Apoi scoase din buzunarul de la piept stiloul. Un „Pelikan” mare, bărbătesc, exact ca al meu, – captură de război – pe care mi-l dăduse un subofițer rus, într-un sat de pe Tisa, în schimbul unei mici damigene de palincă.

– Ce doriți să scriu ?

Cererea de demisie.

– Pentru ce ? Pentru ce să-mi dau demisia, tovarășe procuror-șef. (Era cât pe-aci să pronunț „domnule profesor”, așa cum îi spuneam în urmă cu ani, la orele de seminar.)

Omul din fața mea încercă să zâmbească.

– Fă cum îți spun. Și… și crede-mă că-ți vreau numai binele. O să încerc să trec cazul dumitale prin forurile noastre superioare, ocolind orice alte complicații… De altfel, arăți foarte prost. Ai cearcăne adânci, ai fața slăbită și palidă. Insomnii, nu ? Instabilitate nervoasă, oboseală agravată de dereglări glandulare. Doctorii îți recomandă cu insistență odihnă prelungită, schimbarea mediului și… și a profesiunii. Nu-i așa ? Scrie chiar așa, scrie asta te rog !

Am scris. Am scris apăsând tare, până ce penița a început să scârțâie pe hârtie. Aveam impresia că nu scriu eu, că scrie altcineva pentru mine. Nu înțelegeam de ce scriu. Nu înțelegeam nimic. Fălcile îmi erau încleștate. Dar mâna, mâna se mișca încet și sigur, fără voia mea.

Când i-am întins hârtia a zâmbit.

– Să sperăm. Să sperăm c-o să meargă. Deși va fi greu, foarte greu. Știi, ți-o spun dumitale, ți-o spun confidențial: avem nevoie de un caz, toată lumea așteaptă un caz, toată lumea vrea o anchetă și în sectorul nostru… Și cum împotriva dumitale s-au primit niște reclamații… Majoritatea anonime, ce-i drept. Dar… Știi, asta nu mai contează…

IX.

Într-una dintre primele zile ale lunii iulie, am pus piciorul în comuna Sărătești de pe valea Ialomiței. N-aveam decât un rucsac și o valiză. O ladă cu îmbrăcăminte, cărți și alte lucruri urma să sosească după mine, în gara cea mai apropiată. Nu plouase de mult. Călcam prin praful pufos cu niște cizme vechi, scorojite, cizmele cu care mă întorsesem de pe front.

Am rămas acolo aproape doi ani, socotitor la gospodăria agricolă de stat. Apoi, m-am însurat cu o profesoară din Fetești și am început să lucrez ca normator pe un șantier din marginea orașului. Când, după câțiva ani buni, m-am întors în Capitală și am fost reîncadrat în magistratură, fostul meu profesor, procurorul-șef, ieșise la pensie, iar locotenentul Manoilă fusese detașat în Oltenia, cu gradul de maior, șef al serviciului judiciar al miliției județene.

Începuse primăvara. Diminețile erau încărcate din nou de miresme și, parcă același plop bătrân foșnea la fereastra biroului în care lucram. Mi se părea că nimic nu se schimbase, că nimic nu se întâmplase, că mă întorceam la serviciu doar după o lună de concediu, un concediu petrecut însă departe, foarte departe. Mobilierul clădirii rămăsese același, zugrăveala, aceeași, dulapul metalic vopsit la fel, în aceeași culoare verde-brun. Până și zilele acelei primăveri îmi păreau la fel de explozive și de fierbinți.

Într-o dimineață de duminică, m-am trezit mai devreme. În nări îmi pătrundea o puternică aromă de liliac înflorit. M-am ridicat din pat cuprins de o ciudată nerăbdare, am pus cafeaua pe foc și, în timp ce soția mea își făcea duș, am simțit nevoia să revăd strada Zarzărului. Trebuia să revăd casele mici, cu tencuiala căzută, cu acoperișuri cârpite, trebuia să revăd strada rău pavată, cu gardurile atârnând când pe o parte, când pe alta. Trebuia să mă conving că totul fusese adevărat. Amintirile îmi jucau în fața ochilor, neclare, învăluite în ceață. Dar mă obsedau. Nu mai puteam fugi de ele.

Am coborât din tramvai în stația Sergent Istudor și am pornit pe o stradă cu trotuare din piatră de râu, de care îmi aminteam foarte vag. Apoi, la un colț, la un colț cu o casă cu ferestre oblonite – o fostă cîrciumă – urma să facem la dreapta. Dar casa cu ferestre oblonite nu mai era. Șleauri adânci, mustind de apă, se încucișau de-a lungul străzii, un noroi cenușiu, amestecat cu ciment și pietriș, urca până pe trotuar. Am pornit cu grijă, ocolind băltoacele, strângând brațul soției mai sus de cot, acolo unde, prin stofa subțire a taiorului simțeam sub degete zvâcnirea caldă a unei artere.

… O țigancă bătrână trăgea dintr-o lulea turcească, în fața porții, peste drum de o casă veche, dar încă arătoasă, acoperită cu țiglă înverzită de ploi, o casă încercuită de bălării izbucnite sub soarele primăverii.

– Unde mă duci ?! Nu vezi că intrăm în șantier ?

Am ridicat brusc ochii și-am văzut schelele și macaralele șantierului și m-am oprit la jumătatea pasului, crispat. Câteva blocuri se profilau pe cer, dar până la ele, mai aproape, acolo unde ar fi trebuit să fie strada Zarzărului, nu mai era decât o casă izolată printre stivele de materiale ale șantierului. Am privit atent câteva clipe, am încercat să recunosc casa, casa de unde pornise acea neobișnuită anchetă. Aș fi vrut să mă apropii mai mult, să pătrund în tinda întunecoasă, dar, chiar în acea clipă, s-a deschis ușa și au ieșit doi bărbați îmbrăcați în salopete. „Nu mai e nevoie !” – mi-am zis.

– Ai spus ceva ? – m-a întrebat soția.

– Nu. Nimic… Cred c-am greșit stația. Trebuia să coborâm în altă parte…