Albert Camus îndrăgostit

Editura Gallimard a publicat la sfârșitul anului trecut un tom uriaș (1312 pagini), cuprinzând cele 865 de scrisori de dragoste pe care și le-au scris între 1944 și 1959 Albert Camus și actrița Maria Casarès. Relația lor era cunoscută de toată lumea, inclusiv momentul precis în care au devenit amanți: 6 iunie 1944, noaptea debarcării Aliaților în Normandia. El avea 30 de ani, ea 21. Relația lor a durat până în ziua morții accidentale a scriitorului, la 4 ianuarie 1960. Deși erau celebri (Maria Casarès fusese partenera lui Gérard Philipe în ecranizarea romanului lui Stendhal, Mânăstirea din Parma) și recunoscuți ca amanți de toată suflarea boemei artistice și scriitoricești din Franța, relația lor a avut multe momente de cumpănă, din cauza faptului că scriitorul era însurat și avea gemeni, iar ea avea principii care o îndemnau să pună capăt relației cu un bărbat însurat, având acasă doi copii, născuți chiar în perioada în care inimile lor erau cuprinse de vâlvătaie. Soția legitimă a lui Camus, Francine, îi născuse pe gemenii Catherine și Jean, pe care tatăl îi numea „Ciuma și Holera”, în anul 1945, adică primul al relației scriitorului cu Maria Casarès, iar aluzii sau trimiteri directe la această situație sunt frecvente în epistolar. Ultima scrisoare a cărții este din 30 decembrie 1959. Foarte interesant și vag premonitoriu este începutul acesteia, pe care îl voi traduce spontan: „Bine. Ultima scrisoare. Doar pentru a-ți spune că ajung marți, pe șosea, cu gallimarzii, plecând de aici luni (ei ajung aici vineri). Îți voi telefona cum ajung, dar cred că am putea deja să convenim să cinăm împreună marți. Hai, să spunem, în principiu, pentru a pune la socoteală și neprevăzutul călătoriei. Oricum îți voi confirma la telefon cina”. Confirmare nu a mai venit niciodată. Neprevăzutul călătoriei a apărut chiar în ziua de 4 ianuarie, la ora 13,55, la 90 de kilometri de Paris, când somptuoasa mașină a lui Michel Gallimard, Facel Vega, a intrat inexplicabil într-un platan de pe marginea drumului, iar autorul al cărui roman de debut se numea Moartea fericită, a ieșit cu capul prin parbriz pierzându-și viața pe loc. Întrebarea care se pune este în ce măsură este etică și de „interes public”, cum se spune acum, publicarea scrisorilor unui bărbat însurat către amanta sa, chiar dacă ambii au părăsit demult lumea noastră. Ceva, ceva, parcă tot ne zgârie conștiința. Dar asta este altă poveste.