Odă valizei mele

Valiză pe rotile, geamantan de un scriitor putere, plus ceva lumină solară, lunară, de stele.

Valiză europeană, zic, pentru că nici nu știu în ce țară ți-ai avea obârșia – Germania, Franța, Polonia, Spania… aha! – model Zepter – deci, curios, dar ești din Serbia, mai bine zis purtând numele sârbului Milan Janković care, din considerente de soliditate și solidaritate internațional-rentabilă, deveni Philip Zepter.

Valiză legănată de valurile a trei sau patru mări, hurducată pe caldarâmul Istanbulului sau al Atenei, „prăbușită” cu tot cu cala avionului în gropile aeriene siberiene, transportată cu 2 yuani cu ricșa Pekinului, cu 20 de ruble de căruciorul pentru bagaje al aeroportului Domodedovo, în timp ce-ți dădea târcoale, mirosindu-te în mers, prepelicarul căutător de droguri.

Valiză de uzanță internațională, valiză de un scriitor putere și de lumină-mângâiere.

Valiză în mișcare doar în dependență de valabilitatea vizei, dar, uneori, și a brizei la pupa, tu, leagăn, cărucior ce ai purtat prin lume, apoi ai adus acasă poeme, jurnale de călătorie, proze scurte, poze color, cărțile altora și viitoarele cărți ale mele – Gloria! Gloria, valiză de un scriitor putere!

Vecernie

Excursie repetată la mănăstiri din Bucovina. Deja într-un alt anotimp.

Iată, suspendat de paralelele a două lanțuri (semnul de fier al egalității în matematică) lemnul plat de toacă, franjurat de promoroacă… Din preajma lui, o iau spre poarta iernatică și amurgită a Văraticului, pentru ca peste câteva minute, cât a fost să urc până la mormântul Veronicăi Micle, să aud chemarea mănăstirească, de la un moment încolo doar imaginându-mi cum se spulberă franjurile ornamentului de promoroacă în vreme ce monahia bate în toacă.

Lichidarea

Să lichidăm această capodoperă, care ne-a tot zăpăcit cu valoarea ei presupus colosală și cu lipsa de valoare a ceea ce se tot spune despre ea. Huideo, capodopera! Să anihilăm sâcâitoare capodoperă, care nu este în stare să se anihileze ea însăși pe sine. Să tăbărâm în sfârșit cât mai mulți și să zătrim capodopera indiferentă la toate, ce se lăbărțează în importanță trans-seculară, fără a putea pricepe vreo iotă despre alte capodopere mai puțin capodopere. Că doar n-o să ne uităm noi pre noi – pentru ea anume, cea care nu se poate uita pe sine și este atât de pipernicită – pardon, de minusculă ca volum: Cunoaște-te pe tine însuți – aceasta se zice ar fi respectiva capodopera care, de fapt, nu poate exista…

Chiar așa! Să lichidăm această capodoperă din simplul motiv că ea pur și simplu este imposibilă:

Cunoaște-te pe tine însuți – continuu transport extatic de sensuri, poate că fără sens…

Prima cicatrice

Păi cam așa a fost – scurtă vreme a durat și n-a durut deplina integritate a trupului, pe când nici Adam, nici Eva nu cunoscuseră încă nici cea mai infimă zgârietură, nici zare de cicatrice, apoi, la uimitor de scurt timp, după ceva hălăduire fără scop prin paradis, apăru și șarpele, apăru și fructul interzis, apăru și întâia cicatrice – infimă, intimă – cea de după deflorare…

După care omul se pomeni pe drumuri…

Pe unul din drumurile lumii eu am întâlnit-o pe poeta rusă Vera Pavlova care, cochetă, ușor indiscretă se auto-declarată pe sfert – ovreică, pe jumătate – muziciană, adică, dimpreună, Sulamită și Ană. Apoi i-am tradus un poem în care Pavlova zice că ceea ce iubitul îi caută sub calțavetă, între picioare, de fapt ar trebui să caute printre stele, ceea ce nu înseamnă că, obligatoriu, toți cititorii poetei Pavlova își imaginează un vagin de aur ca o cometă, strălucind pe cer undeva lângă ursa mare…

Corp comun

Am zis deja și voi zice: fac lucrul acesta din dragostea dragostei pentru Tine.

Sf. Augustin, Confesiuni (Cartea a XI-a, I).

Prin logosul lor tainic, efemerele revelații de astăzi cheamă revelațiile de ieri, posibil și pe cele de acum câteva zile, sau poate chiar de la întemeierea credinței, zicându-și complice să facă și ele ceva bun – corp comun, deoarece, indiferent de starea lor primară sau de fason lucrat până la eleganță, revelațiile sufletului și conștiinței sunt între ele incontestabile rude prin alianță – de ele e bântuită anarhia orânduită a infinitului, uneori din cauza lor se declanșează criza de nervi a firelor de telegraf, ba chiar s-ar putea crede că sub aceste bizare strune până și unele drumuri sunt foarte cotite, parcă având îndoieli că ar merge exact în direcția potrivită prin, presupuneam, ordonata anarhie a infinitului în care tocmai în urma chemării între ele a efemerelor ce-și zic complice să facă și ele ceva bun – corp comun, pe când dragostea dragostei de dragostea noastră întreține dragostea noastră, dragostea dragostei voastre de dragostea voastră întreține dragostea voastră, dragostea dragostei lor de dragostea lor întreține dragostea lor, – toate astea fiind una-comuna: dragostea dragostei noastre de dragostea noastră ce întreține dragostea dragostei noastre de dragostea Lui.

Lectură

La vila scriitorilor de la Neptun, câte un coleg poet sau alt coleg poet chiar bun îmi oferă noile lor cărți tipărite prin româneasca lume.

Când cobor la plajă, citesc 10 texte în vreme ce mă bronzez pe piept (și pe frunte, firește), alte 10 texte – cât stau pe burtă, cu omoplații la soare, câte 5 pentru o rână și cealaltă.

La sfârșitul celor 10 zile de sejur, domn’ Vasile administratorul vilei îmi zice:

– Oho! V-ați bronzat mișto (un sinonim al expresiei: nu vă fie de deochi). Sper să veniți și vara viitoare.

Aidoma fumatului

Când – ca din senin, instinctiv – începe să treacă în revistă sau – gândit meditat – să scrie în reviste numele prietenilor și cunoscuților stinși de licorile pe care la vremea lor le stingeau cu necruțare (de sine), nume ce încep cu toate literele alfabetului, în afară de x și y, pentru că prietenii și cunoscuții săi nu au fost și nu sunt niște necunoscuți, cărora să li se spună x sau y; deci, când trece în revistă sau scrie în reviste numele lor, el își zice din nou, pe vechi: gata – las băutura! mai iau acum doar un strop-două, cât să încapă în păhăruțul litereiU – corp de literă 72, după care – amin! – închei definitiv cuaceastă de sine ruinătoare lucrare.

Însă, într-o anumită măsură este și dânsul oarecum slab de caracter (probabil, parțial, și de înger), semănându-le, bineînțeles, foștilor săi prieteni de pahar și de literă, spunându-și din nou, pe vechi: încă un strop-două – și s-a zis! închis!un stop-două, cât ar încăpea în păhăruțul literei – aici mai scade câteva puncte din mărimea lit(e)rei –U– corp 36…

Și tot așa, cu reducerea mărimii de literă U, cum Bernard Shaw spunea că este ușor să te lași de fumat, el făcând asta de vreo sută de ori, și de alcool te desparți (…definitiv!) repetat repetent, tot reducând – spuneam – câteva puncte din mărime păhăruțului literei Uuuuuuuuuuuuu– de-ți vine să uuuuuuuuuuuuuRLI…

…Sau să cânți luminos: păhărel, nu tremura, că te-oi bea, nu te-oi mânca.

I-ha, ca într-un poem de Nichita Stănescu.

Viața ca o deposedare

Viața ca o pradă.

Marin Preda

Viața ca o necurmată curmare. Ca o neîncetată deposedare de – copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate, vârsta a treia, senilitate. Chiar și de nesuferitul Alzheimer…

Dar (ca anti-dar totuși) viața e și o deposedare de ne-naștere, care celor mulți ce nu ar fi apărut pe lume le-ar fi fost cu adevărat benefică precum o fericire supremă și fără adresă, fără actant-adresant.

Viața ca o deposedare de ne-naștere, deposedare de lăsare în pace, toate în fond începând-terminându-se cu o simplă adresare pruncului (e adevărat, din nefericire – neînțelegător): „E târziu să mai urli… Viața deja a început…”

Viața ca o deposedare de toate. Inclusiv, deposedare de ea însăși. Pentru că viața nu-i decât parțial ca în roman – o pradă, în absolut nefiind decât o prădare până și de pradă…

Polcă și politică

Bineînțeles, s-ar putea face ceva, cum s-a mai și făcut în tot felul, cu zicerea antică Panem et circenses, cu obsedantul ei (sub)înțeles. Să zicem, ea poate fi actualiză, decojită de crusta-i de acum peste două mii cinci sute de ani, ce s-ar auzi căzând, ușor pocnitor, pe dușumea ca dintre dinții rozători ai veveriței o coajă de alună – pe pavajul aleii de parc – pac!

Sigur, s-ar putea face ceva cu ex- & actualul înțeles și deja au și purces la treabă statisticienii, zicându-și să deducă ipotetic când a fost mai multă/ mai puțină pâine sau mai mult/ și mai mult circ, – acum peste două mii de ani sau în aste timpuri de corectitudine politică, strict reglementate, ca o polcă din Război și pace de contele agricultor Tolstoi.