Alina Deică este o fermecătoare artistă cu pasiunea irepresibilă pentru pictură, care trăieşte de câţiva ani la Viena, unde a avut două expoziţii: una, la Galeria din Jacques’ Wein Depot, în 2012 şi cealaltă, la Galeria L’Idea all’ Teatro (2013), dar, dincolo de aceste experienţe vieneze, putem spune că ea creează, ca să zicem aşa, pentru noi.
În 2014, printr-o plăcută întâmplare – e redundant să vă reamintesc că suntem cu toţii, în anumite momente, victimele fericite ale unor coincidenţe pe cât de stranii, pe atât de provocatoare – cronicart-ul a fost ales (volens-noles, dar cu nespusă plăcere!) îngrijitorul destinului ei artistic de aici, din România. Astfel că, acum trei ani, la Elite Art Gallery, a avut loc premiera (o expoziţie personală deosebită!), intitulată Ora de graţie, care, deşi a fost deschisă doar o săptămână, s-a bucurat de un real succes.
Scriam atunci aşa: „Tablourile semnate de Alina Deică sunt parcă întâmplări ce susţin delicat unica formă de inegalitate permisă de Dumnezeu. Aceea dintre starea de increat şi cea de fiinţă. Spune un bătrân scriitor francez: Les hommes naissent égaux, mais, dès le lendemain, ils ne le sont plus. Exact de a doua zi, de când a simţit că este deflorată de fiorul creaţiei, Alina Deică şi-a pecetluit destinul. A ales să se plaseze în zona rarefiată a oamenilor condamnaţi la a nu mai fi egali cu ceilalţi. Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că Artistul poartă asupra lui vina iniţială. Vina tragică. Dar şi sacră, în acelaşi timp. El nu este altceva decât năzărirea solemnă a increatului în domeniul de definiţie al activului. (…) Pictura Alinei Deică are toate ingredientele unei fabuloase experienţe de iubire năprasnică. Efectuată la ora de graţie.”
Deşi uşor eclectică – un principiu la care recurg şi alţi artişti: atunci când simt că intră în zona umbroasă a unui manierism nesocotit, se lasă seduşi de proiecţia imaginarului experimentalist, căutându-şi parcă locus-ul pe cromozomul stilistic cel mai confortabil – pictura Alinei Deică baleiază provocator scala unei serii de corespondenţe originale, peste epoci, peste timp şi peste spaţii, cu arta europeană. Peisajele sale sunt adevărate palimpseste, căci, dincolo de difuzia contururilor amintind de pildă de un Sisley, ghicim uneori efluvii din parfumurile lui Derrain, tentativele unor astuţii cromatice împrumutate de la Bonnard sau tăcerile acute(!) ale lui Munch. Nu ştim dacă sunt paradigme pe care artista le atinge inteligent, intenţionat ori, dimpotrivă, pentru că pictura este, ca şi în cazul altor arte, o repetare firească, naturală, sensibilă şi delicată a unor teme retorice, Alina Deică le atinge inconştient, simţind că a găsit, din loc în loc, căldura şi confortul căuşului stilistic.
De la aceste observaţii, am pornit şi la analiza celei de-a doua expoziţii personale a Alinei Deică, din această vară, deschise – parcă avem de-a face, din nou, cu aerul unei corespondenţe cu fosta Capitală a Imperiului, Viena – deci, undeva, la intrarea în cetatea Sighişoarei, în generoasa Sală Sander (spaţiu aflat în complexul Turnului Primăriei!).
Vorbim, în primul rând, de o sensibilitate adâncă, peste care pare că artista toarnă consistenţa unui model de cuminţenie vizuală. Tablourile Alinei, chiar dacă recurg uneori la materie grea, urmare a unui duct aproape volumetric, alteori tehnica lor aminteşte de un poantilism ponderat, ca meşteşugul orfevreriei, cu duct uşor, efleurat, ele totuşi, în niciunul dintre cazuri nu vitriolează retina, nu provoacă seisme cromatice tulburătoare sau explozii sensuale complexe. Ci, mai degrabă, relaţii senzuale cu o anume realitate incompletă (ceva între oniric şi virtual-posibil, moitié forcé, moitié consentant, adică situaţia aceea pe care francezii o definesc magistral printr-o perifrază aproape plastică: mi-figue, mi-raisin!). Cuminţenia tablourilor ei ţine de o fervoare particulară a gingăşiei, de o formă de incandescenţă strunită, calmă, aproape filosofică. Tăcută. Respectuoasă. Retractilă. O congestionare politicoasă. Condescendentă. Reverenţioasă.
Apoi, peisajele Alinei Deică sunt mai degrabă cerebrale decât senzitive, pentru că ea nu pare a fi un pictor de şevalet, ea nu barbizonizează (n-o văd stând ore întregi în faţa peisajului, încercând să-l transpună aidoma!), ci recreează realitatea, o recompune la interior. Vederile ei, care sunt transfigurări smulse din meninge şi puse în faţa ochilor; îmi pare că au o origine aproape oximoronică: nu sunt un caz de fertilizare in glacem, dar nici de un aperceptiv flamboaiant supărător. Aş spune mai degrabă că la Alina Deică avem de-a face cu un dionisiac molcom, delicat, parcă dedus dintr-o stază reflexivă. Ca nişte contemplări sufleteşti, ele nu sunt altceva decât efluvii de gingăşie dirijate pe făgaşe raţionale, aflate cumva între nostalgie reţinută şi melancolie camuflată.
Senzaţia de singurătate, tristeţea pe care ele o degajă, absenţa dimensiunii umane, ca o contrapondere la natură – bizar, foarte bizar, în toată pictura Alinei Deică nu există decât un singur portret – dovedesc un fel de antropocentrism ratat, dar şi de nombrilism recondiţionat. Ea, autorul, este naratorul omniscient al fiecărei descrieri, ea se consideră centrul Lumii, ea se simte personalitatea puternică, revulsivă (de un energetism calculat, însă nu mai puţin vezicant, ca o emanaţie mereu, mereu iritantă condiţional!), capabilă să schimbe lumea strict după capacităţile privirii ei. Altfel spus, Alina Deică nu lasă pe nimeni să-şi imagineze peisajul altfel de cum îl vede ea. Adică, de la ea, vederea e impecabil! (NOTĂ: O anecdotă spune că parizienii de suşă veche sunt foarte supăraţi pe Turnul Montparnasse, care – zic ei – deranjează peisajul al cărui personaj principal este, indiscutabil, bătrânul Turn Eiffel. De aceea, spun ei cu parşivenie, peisajul perfect al Parisului este cel văzut din…La Tour Montparnasse!).
Faţă de expoziţia din 2014, lucrările de la Sighişoara ale Alinei Deică (cadrul burgului transilvan – repet – aminteşte de acelaşi pattern imperial, deşi, dacă e să fim corecţi până la capăt, cam decăzut el!) dovedesc şi altceva, pe lângă derutanta insubordonare stilistică, dar deja prietenoasă. Dovedesc, în fine, o anumită maturizare artistică. Ca o împlinire a fructului!
Cu alte cuvinte, Alina Deică suportă foarte bine propria terapie a unei maturităţi liniştite, graduale. Dar nu mai puţin temeinică în promisiuni.