Un boem romantic exaltant

Un boem romantic exaltant ajuns la starea pacienței, dacă nu cumva la condiția pocăinței, poate chiar a iluminării/decantării ultime, așa îmi apare poetul Valentin Iacob, din lectura volumului său de publicistică Viața și moartea în troleibuzul 81 (Editura Integral, 2017). Un boem cu ștaif, carevasăzică, bucureștean din fibra tot mai subțiată a mateinilor, cum îi place lui să se expună, cu un parcurs existențial jucat mereu în spiritul avid al aventurii – de aventura Cunoașterii vorbesc –, salvat miraculos de la o mereu posibilă ratare datorită nu atât înzestrării intelectuale ieșite din comun – am citit despre destui boemi sinucigași mintoși –, cât, mai ales, credinței neînșelate în sine și în Dumnezeu, și, bineînțeles, unei solide educații, de matematician ca formație și poet din vocație. Dacă Andrei Pleșu are dreptate, și are, că anumite întâlniri providențiale în devenirea unui om nu trebuie ratate, ca inconturnabile, ei bine, Valentin Iacob al nostru se vădește beneficiarul par exellence al unor asemenea oportunități formative valorizate atent, sagace, cu o mobilitate mentală dar și deschidere mistic-sufletească de aflat nu taman pe toate drumurile. Între “stelele fixe” ale edificării de sine, Belu Zilber “bătrân și lepădat de marxism” este un personaj-cheie. Suntem în 1973, când junele Valentin, ajuns spre vârsta majoratului, “îndesat în vise și-n cărți”, ia meditații la mate, în vederea admiterii la facultate, de la fostul înflăcărat comunist, acum în vârstă de 72 de ani, dintre care 16 de detenție politică grea. Pentru cine a citit memoriile lui Belu Zilber, alias Andrei Șerbulescu, publicate la începutul anilor nouăzeci, mărturia lui Valentin Iacob, în secvențe credibile, nu poate fi decât edificatoare. Sunt pagini pline de viață, impecabil scrise, cu un “nenea Beluțu” viu, complicat, la început firește rezervat, “curățit și cumva resemnat, vindecat și cicatrizat de comunism”, apoi, pe măsură ce prietenia între june și vârstnic se înfiripă și crește, tot mai comunicativ, mai pitoresc/picant/substanțial în ce spune. Și are ce spune “despre atâția dintre cei mari din anii de grație interbelici, de la Cioran, Eliade, Nae Ionescu, Sebastian, Moisil, Steinhardt, Ion Barbu/Dan Barbilian – eeei!, dar ar trebui să scriu o listă lungă cam cât dicționarul culturii române interbelice!”. Cum ajunsese tânărul învățăcel la Belu Zilber ? Simplu, trimis de bunicul său, Marin Iacob, care împărțise la un moment dat, ca deținut politic, aceeași celulă de pușcărie cu meditatorul ad-hoc de azi. La fel de documentat, defel idealizant, este medalionul dedicat lui V. Voiculescu, pentru care Valentin Iacob declară o admirație-cult. I-o împărtășesc, mai ales după lectura-șoc a cărții lui Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. Nu insist, deși ar merita evidențiate prospețimea unghiului abordării, amenitatea nefățărită, ca și ineditul unor mărturii crâncene din/despre viața “doctorului fără de arginți”, închis de comuniști, la 74 de ani, timp de patru ani, până în pragul morții sale. Iubirii sincere și profunde pentru Bucureștiul copilăriei și adolescenței, tinereții și maturității, Valentin Iacob îi consacră pagini de adevărată poezie în proză, în rememorări pline de culoare, miez și, bineînțeles, umor tras în unda duioșiei. Aici, ca și în mirificele povești de dragoste ale poetului, parcă rupte din patericele răsăritene, “școala” de gazetărie extatică a Sânzianei Pop își spune, cu delicatețe, însă ferm, cuvântul. Nu degeaba acest “autor excepțional” (cum zice Daniel Bănulescu, pe copertă) îi dedică directoarei Formulei AS al său eclatant testimoniu, probă de publicistică elevată, spiritualizată, cu recunoștința și afecțiunea datorate unui “luminos mentor”. De notat, ca definitorie pentru echilibrul judecății/funționării mecanismelor memoriei lui Valentin Iacob, atitudinea sa critică față de lumea comunistă în care a trăit pînă la 35 de ani. Critică, da, chiar necruțătoare, poftim, dar decentă, fără pic de spume: adevărată atitudine de învingător.