Un autoportret, mai multe identităţi: Andrei Scrima

(1 decembrie 1925 – 19 august 2000)

În iunie 1995, pregătind volumul de interviuri Reinventînd Europa, am avut o lungă convorbire cu Andrei Scrima. Discuţia a fost înregistrată, transcrisă dactilo, dactilograma a fost corectată de Andrei Scrima. Cînd am vrut să o public în volum, răspunsul a fost: „Nu acum. Îţi spun eu cînd.”

Convorbirea a avut două părţi, perfect delimitate: în prima parte Andrei Scrima a vorbit despre sine însuşi, în cea de a doua – despre integrarea europeană. Cea de a doua parte am publicat-o în România literară, nr. 49, 13-19 decembrie 2000, (în preajma datei cînd interlocutorul meu ar fi împlinit 75 de ani), însoţită de o scurtă prezentare a relaţiei spiritual-pasionale dintre Vasile Voiculescu şi Andrei Scrima. Pentru prima parte am aşteptat. În dimineaţa de Cincizecime 2017, dosarul în care păstrez dactilograma corectată a căzut din raftul unde era bine aşezat, fără să-l atingă nimeni.

În timp ce discutam, în 1995, la un moment dat Andrei Scrima şi-a apropiat mîna de reportofon, a ţinut-o pe aparat cîteva minute, apoi şi-a ridicat mîna de pe el. Cele spuse în acel interval nu s-au înregistrat pe bandă. S-au înregistrat nişte sunete ciudate, foarte grave sau foarte înalte, într-o limbă de neînţeles. (Viteza de derulare a benzii a fost cînd foarte lentă, cînd foarte rapidă. Păstrez banda – e o probă incontestabilă.) Lucrurile au revenit la normal îndată ce el şi-a îndepărtat mîna. Am descoperit aceasta cînd am transcris discuţia. Oferindu-i spre corectare dactilograma, i-am spus: „Există un pasaj pe care nu l-am putut transcrie. Ştiţi care?” „Ştiu.”

Discuţia aceasta este, din cîte ştiu, singura autobiografie a lui Andrei Scrima centrată în jurul definirii identitare. Ea conţine două tipuri de informaţii: unele, strict istorice, privesc cronologia vieţii protagonistului, altele, atemporale, privesc devenirea sa spirituală. Datele istorice sînt toate false.* Cînd a primit cetăţenia franceză, Andrei Scrima şi-a schimbat atît prenumele, din Andrei în André, cît şi data de naştere, cum se şi cuvenea la primirea unei noi identităţi: în loc de 1 decembrie 1925 a declarat 1 decembrie 1930. La a doua sa venire în România a păstrat această din urmă dată, înscrisă în paşaportul său francez, ajustîndu-şi întreaga biografie, în special anii şcolarităţii, pentru a se potrivi cu cifra care îl întinerea cu cinci ani (sau care corespundea noii sale identităţi, dobîndite la vîrsta de aproximativ patru-cinci ani, după incorporarea sentimentului morţii, aşa cum va reieşi din discuţie). Se va observa că interlocutorul meu insistă cu graţie, aparent în treacăt, asupra acestei date false. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe Andrei Scrima cred că şi-l pot imagina, la sfîrşitul lecturii, rostind cu tonul lui inimitabil, detaşat-superior-dispreţuitor: „Ei, şi?!” Alţii poate se vor gîndi că escamotarea datelor istorice nu e numai un act oportunist, ci şi unul simbolic: semnul trăirii într-un alt tip de temporalitate, aşa cum, la un moment dat, are grijă să ne atragă atenţia el însuşi.

Cea de a doua serie de informaţii conturează etapele unui traseu spiritual unic. Nu trebuie uitat că, acţionînd consecvent pentru a pune în aplicare principiul fondator masonic al fraternităţii universale în cîmpul real în care acesta este cel mai greu de aplicat, cel al unităţii religioase, André Scrima a contribuit decisiv, prin geniul său diplomatic, la realizarea celui mai important act public, din perspectivă istorică, din devenirea creştinismului în ultimul mileniu: ridicarea anatemei pe care bisericile creştine din Apus şi din Răsărit şi-au aruncat-o în 1054.

Identitatea reală a lui Andrei Scrima a rămas şi probabil va rămâne o nebuloasă, cu o imprecizie şi o ambiguitate atent cultivate de el însuşi. Felul în care s-a văzut şi s-a descris mi se pare însă de cel mai mare interes, chiar dacă el nu coincide în multe cazuri nici cu datele consemnate în acte, nici cu felul în care era perceput şi în care îi erau interpretate faptele de mulţi dintre cei din jur, unii chiar foarte apropiaţi.. Există numeroase mărturii, lipsite de voinţa de a înţelege, care vor contrazice imaginea despre sine pe care o propune Andrei Scrima („L’Enfer c’est les autres”). Tot aşa cum există şi numeroase solidarităţi, admirative şi subordonate, din partea celor care se consideră ucenicii săi. Şi unii şi ceilalţi au nevoie de o imagine univoc simplificată a personajului. Singura excepţie: V. Voiculescu, care l-a descris şi l-a iubit în toată ambiguitatea lui constitutivă. Eu însămi, coroborînd documentele care mi-au fost accesibile cu cîteva experienţe personale, am pus mari semne de întrebare (cunoscute lui Andrei Scrima, discutate cu el) privind atît prima sa plecare în India, cît şi relaţia sa cu Vasile Voiculescu, cu Dinu Pillat şi cu autorităţile timpului. Le menţin pe toate. Toate acestea însă nu sînt decît priviri exterioare, străine. Ofer acum viziunea interioară, autoportretul care mi-a fost lăsat în păstrare. De ce mie? Poate pentru că înainte de a primi, eu întrebam.

În primul rînd aş atrage atenţia cititorilor că printre numeroasele informaţii necunoscute/ deliberat ascunse în legătură cu personajul strălucitor-ceţos care este Andrei Scrima se află şi numele său de taină, primit la tunderea în monahism. Pentru cei din jur a fost Andrei Scrima şi a rămas fratele Andrei Scrima, după care a devenit arhimandrit rătăcitor, profesor internaţional şi diplomat universal – André Scrima. Cealaltă identitate a sa, a cărei emblemă simbolică, apofatică, rămîne ne-fixarea („a fi în trecere”), cu un alt nume, nu a dezvăluit-o niciodată.

Iar în al doilea rînd le-aş atrage atenţia că „l’illusion biographique” nu se poate confunda cu exegeza.

Roxana Sorescu

* Cronologia reală a vieţii interlocutorului meu:

Andrei Pompilion Scrima s-a născut la 1 decembrie 1925, în oraşul Gheorghieni, jud. Miercurea Ciuc, din părinţi aromâni. Tatăl: Nacu Scrima (1893–1941), inginer silvic; mama – Victoria Scrima, născută Marcu (1903 – ?). Îşi petrece copilăria urmîndu-şi tatăl acolo unde era trimis acesta prin profesiunea sa: 1926 – 1932, la Orăştie; 1932–1934, Silistra (azi în Bulgaria); 1934–1936, Bazargic (azi în Bulgaria); 1936 – 1941, Hunedoara (inspector silvic ataşat Uzinelor de Fier ale Statului). În 1934 părinţii divorţează, tatăl se recăsătoreşte în 1936 cu Victoria Caracota. Andrei Scrima va trăi întotdeauna alături de familia tatălui.

Şcolarizare: 1932–1934, clase I-II elementare, la Silistra; 1934–1936, clasele III-IV elementare la Bazargic; 1936 – 1937, clasa I liceală la Gimnaziul de Stat din Hunedoara; 1937–1942, cl. II-VI liceale, la liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie; 1942 – după decesul tatălui se mută împreună cu familia la Bucureşti; 1942 – 1943 cl. VII-VIII liceale trecute în particular la liceele „Gh. Lazăr” şi „Mihai Viteazul” din Bucureşti. Bacalaureat în 1943. 1944 – iunie 1948 Facultatea de Litere şi Filosofie, Universitatea din Bucureşti, specializare în logică matematică cu prof. Anton Dumitriu. Teza de licenţă: Logos şi dialectică la Platon. Noiembrie 1945 – mai 1946 secretar particular al lui Anton Dumitriu, director al Societăţii „Creditul Minier”. Mai 1946 – despărţirea de Anton Dumitriu. 1948 – respins la încorporare, din cauza sechelelor de poliomielită, boală suferită la vîrsta de cinci ani. Încă din 1944 începe să frecventeze grupul de meditaţie constituit în jurul părintelui Benedict Ghiuş, apoi comunitatea Rugului Aprins, animată de Sandu Tudor şi mai ales de călugărul Ivan Kulîghin, refugit în România de la mînăstirea Optina. 1948 – 1956 Institutul Teologic din Bucureşti. Teză de licenţă, cu D. Stăniloae: două capitole din lucrarea Antropologia apofatică, rămasă neîncheiată (publicată postum).

În 1948 e închinoviat ca frate la Mînăstirea Antim din Bucureşti. 1949 – secretar la Mînăstirea Antim; 1950 – 1952 numit, din ordinul Patriarhului Justinian, profesor la Seminarul Monahal de la Mînăstirea Neamţ. Predă cursuri de psihologie, filosofie, istoria bisericii universale, limba română. 1952 – numit ajutor de bibiotecar (titular: Bartolomeu Anania) la Biblioteca Centrală a Patriarhiei. Este folosit de Patriarh ca translator. 1955 – Profesorul indian Mahammat Habib vizitează Patriarhia Română, îl remarcă pe Andrei Scrima şi îl propune pentru o bursă de studii în India.

26 iulie 1956 – tuns în monahism de părintele Benedict Ghiuş, la
Mînăstirea Slatina, după 40 de zile de asceză severă.

28 noiembrie 1956 – pleacă spre India. Primele cinci luni le petrece în Europa: Elveţia (Institutul Ecumenic), Franţa, Muntele Athos. În drum spre India se opreşte în Liban. Aprilie 1957 – octombrie 1959 – în India, la Benares (azi Varanasi). 1960 – revine în Europa, se stabilşte la Paris, primeşte cetăţenia franceză. 1964 – este numit reprezentant personal al Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Athenagoras la Conciliul Vatican II. Primeşte titlul onorific de arhimandrit. 7 decembrie 1965 – ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. (Fundamentaliştii consideră însă că anatemele sînt nedezlegate pentru vecie.) 1966- 1968 ţine cursuri la Centrul de studii dominican Le Saulchoir. 1966 – membru fondator al Academiei Internaţionale de Studii Religioase, Bruxelles.

1968 – 1989, profesor de filosofie şi de ştiinţe religioase la Universitatea Catolică Saint Joseph, Beirut, şi la Universitatea Maronită Saint Esprit, Kalik, Liban. Membru al comunităţii ortodoxe a Mînăstirii Saint Georges de la Deir-el-Harf, Liban, la dezvoltarea căreia contribuie substanţial. (Un film documentar despre activitatea sa în Liban este sponsorizat de Blombank.) Perioadă de intense participări la congrese, întîlniri internaţionale, pînă la pensionare. 1991 – doreşte să se stabilească pentru restul vieţii în India. Dar de aici revine pentru o scurtă vizită în România, la Mînăstirea Sîmbăta de Sus. 1995 – se stabileşte în România, ca senior fellow la New Europe College, sub direcţia lui Andrei Pleşu. 1996 – apare singura sa lucrare antumă în limba română, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas. 7-9 mai 1999 – Papa Ioan Paul al II-lea vizitează România. 19 august 2000 – trupul lui Andrei Scrima e găsit fără viaţă în locuinţa sa din Bucureşti. Înhumat la Mînăstirea Cernica. La Colegiul Noua Europă, care i-a primit succesiunea, se constituie fondul Andrei Scrima. Un colegiu de redacţie va începe editarea manuscriselor rămase de la acesta, la Editura Humanitas: Timpul Rugului Aprins (reeditare), 2000; Comentariu la Evanghelia după Ioan (partea a doua), 2003; Despre isihasm, 2003; Teme ecumenice, 2004; Antropologia apofatică, 2005; Biserica liturgică, 2005; Ortodoxia şi încercarea comunismului, 2008; Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, 2008; Experienţa spirituală şi limbajele ei, 2008. Se adaugă: Duhul Sfînt şi unitatea Bisericii. Jurnal de Conciliu, Editura Anastasia, 2004; O gîndire fără ţărmuri. Lucrările colocviului dedicat lui Andrei Scrima, la 24 ianuarie 2004, publicate în 2005.

Roxana Sorescu : Stimate părinte Andrei Scrima…

Andrei Scrima: Domnule Andrei Scrima, vă rog…

R.S.: Întrucît sînteţi unul dintre intelectualii care au şansa de a cunoaşte atît realitatea românească şi pe cea europeană din interiorul lor, cît şi realitatea extraeuropeană, şansă pe care puţini dintre intelectualii acestei ţări au avut-o, v-aş ruga mai întîi să vă prezentaţi, pe cît se poate, publicului românesc. Unde v-aţi născut, ce amintiri păstraţi din copilărie şi din epoca de formare intelectuală, cum v-aţi încadrat în lumea intelectuală a epocii?

A.S.: Atîtea întrebări, atîtea afirmaţii din partea dumnevoastră, însemnate undeva cu pecetea unei amabilităţi pentru care mă simt îndatorat, dar şi tot atîtea stînjeneli pentru mine în a da un răspuns. Încercînd totuşi s-o fac, nu numai din politeţe, dar şi ca să respect contractul nostru, voi risca probabil să surprind, dacă nu chiar să şochez. Se poate spune în româneşte aşa ceva?

– Se spune şi se face.

– Eu voi fi cineva care o spune şi o va şi face imediat. Mă simt, pentru raţiuni obiective, puţin jenat (dar exprimarea aceasta nu e chiar românească), puţin stingherit, cînd mi se propune o oglindă a propriei „identităţi” (între ghilimele), identitate care cred că a fost de multe ori depăşită şi regăsită la alte paliere. Mi se propun aceste referinţe, pe care dumneavoastră cu amabilitate le-aţi expus: sînt un român, sînt un intelectual român, am avut nişte privilegii pe care alţi români nu le-au avut… Nu pot, din raţiuni obiective, repet, şi nu pentru că aş respinge subiectiv aceste atribute, nu mă pot considera complet – o spun ca un fel de mărturisire negativă – nu mă pot considera complet solidar şi recipiendar – cel care primeşte este un recipiendar – cu această referinţă de „intelectual român”. Sînt născut în România, în Transilvania. Ceva ciudat, poate şocant: strămoşii mei vin din ramura macedoneană a românismului. Ei au trecut, încă din veacul al XV-lea, prin Austria, ca şi în alte cazuri, cred că bine cunoscute în România. Tatăl meu s-a instalat în România după primul război mondial, în care război s-a angajat în armata română. Lucrul acesta îl ştiu pentru că aveam, copil fiind, anfilada fotografiilor eroice ale tatălui meu ca ofiţer de vînători de munte din corpul de gardă al unui prinţ Carol… (viitorul Carol al II-lea, aţi înţeles?). Apoi, el fiind politehnician şi de asemenea poet (l-am găsit menţionat încă în unele antologii şi istorii literare…)

– Chiar voiam să vă întreb dacă aveţi vreo legătură cu familia poetului Scrima…

– Se pare că era un dar foarte răspîndit în această familie, fiindcă am mai auzit şi de alţi poeţi Scrima. Eu vorbesc de generaţia tatălui meu, care a murit în ’41, foarte tînăr de altfel, la 48 de ani, cînd eu aveam 11 ani. E înmormîntat la Hunedoara, unde fusese în ultima vreme director al Uzinelor Siderurgice ale Statului. Am trăit la umbra castelului lui Iancu de Hunedoara, care mă dezamăgea prin aspectul lui de paragină şi de vacuitate. Beneficiind din familie de o bibliotecă destul de importantă şi de bine aleasă, castelul, cunoscut din enciclopediile franceze sau germane, invoca pentru mine un cu totul alt tip de prezenţă şi de formă culturală şi materială decît aceea pe care o aveam alături. Acesta era vădit de o vacuitate negativă, căci sînt şi vacuităţi pozitive. Dar aceasta era complet negativă.

Am făcut studiile secundare, pînă în clasa a VI-a, la liceul „Aurel Vlaicu” din Orăştie, orăşelul de alături. În amintire îmi stăruie ca un mediu şcolar serios printre liceele epocii, avînd o tradiţie pe care o păstra şi o cultiva…

– Poate sub influenţa şcolii germane, austriece…

– Care era foarte prezentă. Chiar anumite rituri erau imitate, transpuse. Am intrat acolo într-un mediu care nu era deloc dezlînat, dezorganizat, ci care primea pe toţi cei ce veneau la el într-o formă deja oferită, clară, pentru ca la capătul ei să se obţină o altă figură pentru cel care intrase.

– Caracterul formativ al şcolii se simţea foarte puternic.

– Foarte puternic şi, aş spune, foarte important la epoca aceea, aşa cum este în Occident şi astăzi.

– În România caracterul formativ e în decădere, în favoarea caracterului informativ.

– Ce păcat! În Franţa, le lycée acompaniază marile rituri de trecere biologică, psihologică, socială ale tînărului. Îmi aduc aminte, ca şi alţii care au avut parte de acest tip de experienţă, de prezenţă, de înrîurirea pozitivă a multor profesori de acolo.

Am venit în Bucureşti foarte tînăr, pentru că intrasem la cinci ani şi jumătate la şcoală, şi am dat două clase, a şaptea şi a opta, într-un singur an. Tatăl meu decedase la Hunedoara, iar eu am venit la Bucureşti. Am ieşit bacalaureat la cincisprezece ani şi ceva. Am dat clasa a şaptea la „Gheorghe Lazăr”. Am terminat într-o seară de iunie, la ora opt, şi a doua zi, la opt dimineaţa, eram pentru primul examen de clasa a opta la „Mihai Viteazul”. Mi-aduc aminte ca acum de tramvaiul care m-a condus, 14. Am dat clasa a opta în două sesiuni, în vară şi în toamnă, apoi, în toamnă, am dat imediat bacalaureatul, tot la „Mihai Viteazul”. Un examen serios. Aveam ca preşedinte pe profesorul de filosofie Bagdasar.

Aş vrea să spun aici ceva definitiv, deşi sîntem abia la începutul modest, discret şi distanţat al povestirii. Am avut din primul moment al afirmării a ceea ce se numeşte conştiinţă, pe la patru ani (îmi aduc aminte episodul precis)…

– Dacă îl puteţi evoca…

– Nu ştiu dacă ar avea vreo raţiune, ca toate lucrurile prea…

– Prea intime?

– Nu atît intime, cît transcendente, bizare, deci oarecum dăruite celui care le primeşte şi care le poate apoi eventual transmite, traducîndu-le sau transmutîndu-le în alte forme decît aceea a declaraţiei directe. Dar ştiu că atunci a fost aproape o criză de conştiinţă completă, inclusiv cu încorporarea sentimentului morţii ca realitate. Patru ani aveam. Sîntem aici într-un domeniu în care cauzalităţile sînt simbolice, nu materiale, cum spun filosofii (şi ştiţi că m-am ocupat de aşa ceva).

Nu fiindcă un asemenea eveniment, sau gest, sau act a fost urmat de o altă serie de gesturi sau de acte s-au înfăptuit acelea. Nu este o realitate cauză – efect, post hoc ergo propter hoc. Ci ceea ce se manifestă după aceea, ansamblul configurat al realităţii trăite, se referă la cauzalitatea simbolică. Aceea îţi dă sensul, nu cauza materială.

Am avut o nu prea normală tinereţe, după cum mi s-a spus. Am început să citesc pe la şase ani. Tatăl meu s-a ocupat foarte mult de mine, în primele orientări. Foarte repede am descoperit uzul practic al dicţionarelor, al enciclopediilor, care m-au fascinat. Erau într-adevăr rezumatul posibilului. Aveai aici dat tot posibilul, de la o dinastie japoneză pînă la un rit maori, din Noua Zeelandă. Avea o bibliotecă foarte bogată în publicaţii din multe epoci, în română, franceză, germană, engleză. Tata era abonat la L’Illustration de la Paris şi la Illustrated London News, care erau un deliciu. Soseau la Hunedoara prin poştă şi soseau regulat, vă asigur.

Din acel moment – al crizei – am avut sentimentul că sînt în trecere. Nu e prea extraordinar şi nici prea inteligent de spus, mulţi pot avea acest sentiment şi mă înclin în faţa oricui îl are (ca şi în faţa atîtor altor sentimente de altfel), dar eu înţelegeam prin aceasta că nu mi se îngăduia obiectiv, de către mine însumi, ca suport al propriei mele experienţe de a fi, să am ataşamente, alipiri, sedentarizări. Opus celui sedentar este cel trecător. Chiar şi copil nu mă ataşam prea mult de un loc, de o casă. La şcoală am avut prieteni, am avut chiar bucuros relaţii simple, destinse, relaxate, dar care nu mă reţineau ca o formulă ce ar trebui adîncită, extinsă, organizată, cum se întîmplă adesea în copilărie sau în adolescenţă. În adolescenţă am avut o perfectă normalitate de relaţii, bucurie chiar, galanterie faţă de doamne şi domnişoare, fiindcă asta venea din tradiţie: „Il faut être toujours au service d’une dame, et ne pas heurter une dame même avec une fleur.” Chiar am crezut în aceasta, închipuiţi-vă ce naivitate!

Acest sentiment de trecere… Mă refer la el pentru că începînd cu sfîrşitul liceului, pe cînd toţi colegii mei se preocupau serios de ceea ce se numeşte viaţă, „forma vieţii”, intrarea în viaţă – studii, meserie, căsătorie, familie – eu eram instinctiv, dar în acelaşi timp şi oarecum lucid, complet detaşat. Rudele mele se cam mirau cîteodată, dar, fiind politicoşi, nu se amestecau; dar mă lăsau să înţeleg că se cam mirau de această distanţare, de acest fel de a nu mă considera ţinut să mă întemeiez aici. Unde mă găseam foarte à l’aise, într-un fel de lărgime a des-făţului, era lectura şi un oarecare exerciţiu al scrisului. Am publicat prima dată pe la vîrsta de 13-14 ani, într-un cotidian de ştiinţe care se numea Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor.

– Ca şi Mircea Eliade, cu mulţi ani înainte…

– Nu ştiam.

– Vă amintiţi despre ce scriaţi în Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor?

– Despre primele experienţe cu microscopul electronic, pe care le făcea o casă germană, Knobb und Hesse, şi pe care eu, citind germana, le găsisem în mai multe reviste. Aveam nişte rude mai îndepărtate medici şi găseam la ei multe reviste care la vîrsta aceea mă fascinau. Am scris despre aceasta, apoi despre radioactivitate.

– Era un domeniu de care puţini se ocupau pe atunci…

– Nu pot să spun că m-am ocupat. M-a atras şi am simţit că se ascunde acolo un sens şi un fragment de realitate pe care am simţit că ar fi bine să-l exprim. Dar nici cu asta n-am făcut mare lucru. Unde mă simţeam la larg şi într-un fel de intensă peregrinare lăuntrică era în citit, în studiu. Cînd aveam şase ani, tatăl meu mi-a descoperit o lectură ce apărea în fascicole, la Editura Univers, Cei trei cercetaşi de Jean de la Hyre, un autor francez zis popular, de romane-foileton. Era extraordinar de bine scris, de atractiv, de serios, de modern. Cînd am citit, mult mai tîrziu, Les Mots de Sartre am văzut cu amuzament că era lectura lui preferată în copilărie, lectură pe care o ascundea, fiindcă el venea dintr-o familie protestantă riguroasă, unde era ruşine să citeşti astfel de lucruri.

Aş fi vrut să încep dintr-un punct de ruptură în existenţă, în timpuri. Nu fără înţeles am accentuat simţămîntul acesta al trecerii care mă acompaniază şi care într-un fel e coexistent însuşi actului de conştiinţă. A fi conştient pentru mine a însemnat în parte, de foarte curînd, şi lucrul acesta precis, grav, irecuzabil, dar luminos: sînt în trecere.

– Ştiţi că, cu puţin înainte, Blaga publicase un volum de poezii care se numea În marea trecere.

– Blaga era sigur ceva mai în vîrstă decît mine.

– Era sigur mai în vîrstă, cu 35 de ani, dar încerc să vă găsesc o familie spirituală: Mircea Eliade, Blaga…

– Vă sînt recunoscător, dar nu cred că fac parte din ea. V-am spus de la început: mă simt jenat să mă văd convocat într-un mediu şi să mi se propună nişte solidarităţi şi nişte comunităţi pe care nu le-am simţit niciodată. Eu eram la larg în universul cel mai deschis, dar şi cel mai riguros. Cînd se vorbea de China, mă duceam la dicţionar şi ştiam ce înseamnă Xing Tiang, ce înseamnă Ma Chung pi… Mi-aduc aminte ca acum marile expediţii în Tibet. Nu-mi închipuiam atunci, dar presimţeam că voi întîlni aceste locuri şi aceste semne. De fapt, nu-mi închipuiam că voi deveni prieten cu Dalai Lama, pe care îl cunosc destul de bine.

Voiam să încep cu ruptura plecării mele din România, la 28 noiembrie 1956. (Dar nu e rău nici acest preambul.) Simţeam mereu că sînt în trecere. După această perioadă, care se încheie clasic şi tradiţional cu bacalaureatul, şi pe care aş numi-o transistorică, a urmat o altă perioadă, pe care o voi relua încă o dată, retrospectiv, într-un fel de anacolut.

– E o figură de stil pe care o folosim des.

– Eu aplic anacolutul structurii narative. Într-un anume fel, tot ce s-a întîmplat pînă atunci concura spre acest moment. Aveam sentimentul foarte acut că eram în trecere, că nimic nu mă reţinea. În România, după război, găsindu-mă în diverse contexte de lucru, oamenii cu care veneam în contact mă întrebau cu oarecare suspiciune: Ce vrei să ajungi? Ceea ce mi se părea nu numai lipsit de curtoazie, ci şi stupid, josnic. Să ai de la început ideea că destinul unui om se reduce la o dorinţă de carieră, de arivism! Unii îmi spun şi acuma: Eram sigur că vei avea un destin neobişnuit! Dar aceasta o spun ei. Şi asta e deja – o spun fără orgoliu – ceva conformist în faţă cu altceva care destramă, dislocă şi această încadrare.

Pentru mine totul fiind trecere, marea întorsătură spre înalt, nu în orizontalitate, a fost descoperirea vieţii monahale. Nu era numai întorsătura în altă direcţie a fiinţei. Dar m-am bucurat şi de extraordinarul concurs de împrejurări ca să întîlnesc nişte oameni excepţionali, în legătură cu care, în comuniune cu care, am trăit descoperirea tradiţiei spirituale vii. Nu numai o ortho-praxie, ci şi o ortho-doxie. Înţelegeţi cuvîntul ortopraxie? (Eu l-am popularizat.) Ortopraxie, adică tendinţa spontană, generală şi oarecum facilă de a reduce spiritul la un ansamblu de practici, aşa cum face poporul (nu numai român). Practica – şi cu aceasta îmi achit datoria faţă de duh! Ortodoxia nu se reduce numai la ortopraxie. „Doxa” nu înseamnă în greceşte numai „opinie”, ci mai ales „glorie, slavă”. Vă amintiţi citatul din Prologul Evangheliei lui Ioan: „Şi cuvîntul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit întru noi, şi am văzut mărirea lui…” (Ioan 1, 14)

Mărirea, slava, gloria, doxa. E reverberaţia intelectului ultim. Ortho-doxie este undeva împlinirea cunoaşterii ultime, care nu e raţională, nu e mentală, ci trans-mentală. Cunoaştere care nu mai e un proces asupra materialului, ci se exercită în infinitul, în absolutul clipei, a cărei prezenţă, dincolo de formă, e slava luminoasă, pe care o găsim în multe tradiţii. Mie mi s-a făcut darul extraordinar de a întîlni oameni vii, pe care îi voi numi poate mai tîrziu…

– V-aş ruga să-i numiţi acuma…

– Atunci va trebui să mă grăbesc. Marele releu pentru mine, dar nu pînă la capăt, a fost cel căruia i-am devenit asistent la logică, metafizică şi istoria filosofiei, care era Anton Dumitriu.

– Despre care se vorbeşte astăzi în cultura românească nedrept de
puţin.

– Lui Anton Dumitriu îi datorez enorm de mult. M-am despărţit de el la un moment dat, ca să ne găsim cîţiva ani mai tîrziu. M-am despărţit printr-un fel de ruptură. Sărmanul, după aceea a fost arestat şi a trebuit să facă vreo cinci ani de închisoare, în ’53 cred. L-am întîlnit după ce am renunţat la gîndul de a face medicină, cînd m-am înscris la Filosofie şi la Fizico-Matematici. Asta era înainte de transformarea Universităţii române. Din fericire, îmi luasem licenţa în filosofie înainte de ’48, dar nu mi-am mai luat licenţa în Fizico-Matematici, pe care le-am întrerupt. Dar am avut relaţii excepţionale cu anumiţi oameni de la Facultatea de Matematică, cu Octav Onicescu, cu care am continuat să ne vedem în particular. Cînd eram la Antim, mai tîrziu, el ne invita în fiecare săptămînă la un fel de jour fixe (cred că era miercurea). Ne întîlneam la el acasă, stătea către Institutul Cantacuzino, avea o familie admirabilă, ne întîlneam într-un grup deschis, liber, de calitate, de calitate a civilizaţiei şi a culturii, care în sine reprezenta un triumf, o terapeutică, o răscumpărare a timpurilor istorice pe care le trăiam. Mă duceam acolo însoţit de un mare prieten al meu, Alexandru Codin Mironescu, care era profesor de chimie fizică la Facultatea de chimie şi scriitor, eseist, filosof. Şi mai era şi Michel Neculcea, fiul profesorului Neculcea, amîndoi foarte parizieni şi foarte simpatici. Vorbeam de Kant, de filosofia ştiinţei, de religie, fără a face din religie, Doamne fereşte, un catehism de parohie. Totul era, bineînţeles, subîntins de această referinţă ultimă.

L-am cunoscut pe Anton Dumitriu la Facultatea de Filosofie. Era dintre cei mai vii profesori de acolo. Mi-aduc aminte de Mircea Florian, masiv, impenetrabil, plicticos. Anton Dumitriu era singurul viu. Ne-am împrietenit. Anton Dumitriu putea, de departe, reprezenta pentru generaţia lui ceea ce reprezentase Nae Ionescu pentru generaţia anterioară. Prin el am înţeles ce ar fi putut reprezenta Nae Ionescu pentru generaţia lui. Articolul despre Nae Ionescu [publicat în Dilema], despre care am mai vorbit noi, l-am scris la invitaţia lui Ioan Cuşa, care era directorul revistei Prodromos, fără să-l fi cunoscut niciodată pe Nae Ionescu şi fără să fi avut vreo simpatie pentru el. Eu îl asociam foarte vag – eram copil, aveam zece ani cînd a murit – ca mulţi alţii, unor mişcări de extremă dreaptă, care nu-mi plăceau. Dacă aş fi ales la epoca aceea o emblemă sau o etichetă politică aş fi fost anarhist.

– Era vîrsta anarhiei.

– La care nu poţi să accepţi lumea aşa cum este. Trebuie să o răsturnăm. Şi cu asta închidem paranteza.

Anton Dumitriu era foarte preocupat de tradiţiile orientale. Iar eu, la vîrsta de 15 ani, descoperisem în biblioteca paternă un tratat de Sylvestre de Sacy (nu e celebrul Lemaistre de Sacy de la Port Royal, ci fondatorul ştiinţelor arabice în Franţa) un curs de limba arabă, în franceză. Am început să-l studiez. Singur. Descoperisem şi un destul de serios – fiindcă era german – tratat de sanscrită. Începusen să-l studiez şi pe acela. Găseam în biblioteca paternă, consolidată de generaţii, asemenea cărţi serioase, care mi-au dat semnalul, m-au supt, m-au introdus într-un vîrtej, într-un Maelstrom, care ieşea în altă lume. Ne-am întîlnit cu Anton Dumitriu şi pe această coordonată.

– Poate că Anton Dumitriu îşi pregătea cartea Orient şi Occident.

– O scosese. Mi-a plăcut foarte mult cartea lui cînd am citit-o prima dată, fiindcă eram foarte tînăr, pe urmă am fost prins de îndoieli: mi s-a părut rapidă, exterioară. Între noi era mare diferenţă de vîrstă, bineînţeles, el era născut în 1905 dacă nu mă înşel, deci erau 25 de ani diferenţă, dar era tînăr şi el, avea 41 de ani când ne-am întîlnit. Eu aveam preocupările mele legate de citit, am ţinut şi cîteva lucrări de seminar şi pînă la urmă am devenit într-adevăr prieteni, în aşa măsură încît în ’46 el a făcut ceva ce mie nu-mi plăcea deloc (dar ce puteam eu să spun sau chiar să-mi imaginez în epoca aceea?), a intrat în politică, alături de cineva care se numea Tătărăscu, care i-a oferit în schimb, ca recompensă, poziţia de administrator unic al societăţii „Creditul Minier”. Era cea mai mare întreprindere de foraj şi de rafinare a petrolului din România, cu capital francez. După război fusese luată de stat, dar nu era chiar naţionalizată (asta se întîmpla în ’46, cînd încă nu venise comunismul, era încă regele). Cînd Tătărăscu i-a dat postul de administrator unic, Anton Dumitriu a venit şi mi-a spus: Am nevoie de un director de cabinet. Am zis: Înţeleg că vreţi să mi-l propuneţi, dar eu nu mă simt… El: Vino şi ai să vezi. Am nevoie de cineva de încredere. Şi încă (iar pe mine asta m-a atras) vom avea timp liber, să vorbim între noi filosofie şi ştiinţă, acolo chiar. M-am dus şi am stat vreo şase luni, fără să vorbim prea multă filosofie, vă asigur. Am văzut nişte lucruri care la epoca aceea (eram minor, aveam 16 ani) mi s-au părut stupide: oameni care voiau să facă bani, care cultivau aparenţele: Vezi cine sînt? Stupid! N-am fost niciodată un moralist, dar îndrăznesc să spun că am fost un estet: nu se fac anumite lucruri nu pentru că sînt imorale, ci pentru că nu sînt frumoase. Iar acele unele lucruri nu erau frumoase. Şi m-am despărţit de el.

Dar prin el am intrat în legătură cu cei care aveau să devină mai tîrziu marii mei „compagnons de route”: Sandu Tudor – care a fost unul dintre oamenii vii, inclasabili, de nedomesticit, pe care i-am întîlnit¹; părintele Benedict Ghiuş şi alţii, dar aceştia au fost nucleul. Şi prin ei am cunoscut pe cineva ciudat, care nu a avut decît un rol funcţional, topic, limitat. Într-o zi de mare cumpănă pentru mine – tocmai mă hotărîsem să mă despart de Anton Dumitriu şi de „Creditul Minier”, fără să ştiu prea bine de ce, dar simţeam că nu mai puteam continua, fiindcă era pentru mine fără nici o perspectivă şi mai ales fără sens – acest cineva pe care îl chema Mihail Marcel Avramescu…

(continuare în numărul viitor)