Nu cu mult timp în urmă în cadrul Festivalului CinePolitica, ajuns la cea de a șasea ediție, am avut bucuria de vedea un film semnat de marele cineast polonez Andrzej Wajda, dar și tristețea de a-i vedea ultima operă. Ca și în majoritatea filmelor sale regizorul polonez reușește de fiecare dată să surprindă prin densitatea încărcăturii de sensuri, de tonuri și ritmuri alocate unui subiect dificil, cum ar fi evocarea destinului unuia dintre cei mai importanți artiști ai Poloniei mijlocului de secol trecut. Filmul Afterimage (Imaginea de apoi) evocă primii ani ai deceniului șase din secolul XX, când la Lodz trăia Wladyslaw Strzeminski, celebru pictor avangardist, asistent al lui Malevich, amic cu Marc Chagal, teoretician și profesor cu o mare carismă, idolatrizat de studenți, hăituit și anihilat de totalitarismul comunist. Wajda apelează la un realism frust, care aduce aminte de aceleași secvențe dramatice trăite atât de către polonezi, cât și de români, la instaurarea dictaturii comuniste, cu tot cortegiul de umilințe și privațiuni menite să îngenuncheze tot ce a rămas din intelectualitatea țării. Wajda evocă eliminarea lui Wladislaw Strzeminski din instituția vitală pentru existența sa (Academia de Artă din Lodz), deși artistul era mare rănit din Primul Război Mondial (când și-a pierdut un picior și o mână), dar și sechestrarea bonurilor necesare subzistenței (vă mai amintiți de cartelele de pâine sau haine ?), hărțuirea permanent de către organele Securității poloneze, imposibilitatea găsirii și obținerii unui loc de muncă decent pentru un artist al cărui formalism din anii tinereții îl aliniase (în anii 20) la preceptele revoluției bolșevice ruse. Și cum trezirea a venit prea târziu, Jdanov cu principiile lui fondatoare ale unui fantasmagoric realism socialist, principii falimentare, ridicole și chiar provocatoare de profunde drame umane în rândurile autenticilor artiști ai timpului oprit în loc de dictatura analfabeților, a avut un vremelnic câștig de cauză. Din nefericire, în această vreme evocată magistral de Andrzej Wajda, cu o desăvârșită desenare a decorurilor, ce refac interioarele modeste ale celor oprimați de regimul comunist, s-au manifestat cu forță și mari ambiții nu doar analfabeții, ci și tovarășii de drum, intelectuali și academicieni, care în țara noastră, de pildă, refuzau donația generosului sculptor Constantin Brâncuși făcută românilor. (Pot fi oare judecați azi și academicienii Oprescu, Călinescu sau Sadoveanu ca trădători de țară, cu acte în regulă, cu semnături incriminatoare etc. etc.?). Precum pictorul polonez, Brâncuși era un exponent al artei cosmopolite, decadente, un reprezentant al imperialismului american, al capitalismului pernicios. În aceiași vreme, marele pictor polonez era obligat să picteze panouri și lozinci mobilizatoare, când nu se putea acomoda cu desenarea manechinelor (ultimul său loc de muncă). Ultimul film semnat de marele cineast polonez este un extrem de convingător apel la neuitare față de consecințele regimului dictat de Stalin în jumătate de Europă după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Crime, teroare, abuzuri, refuzul libertății și justiției , domnia minciunii și anularea celor mai elementare legi ale umanității sunt doar câteva dintre elementele cu care celebrul regizor polonez își construiește cântecul său de lebădă. Cele câteva raze de speranță sunt însă schițate cu forță polemică și acestea se referă la solidaritatea studenților în fața nedreptăților ce-l asaltează pe maestrul lor, precum și profunda prietenie care-l leagă de alți pictori ce-l sprijină cum pot pe artistul căzut în dizgrația autorităților. Wajda nu uită din tabloul destinului pictorului polonez drama de familie, ce-l separă pe artist de fiica sa, prea tânără ca să poată refuza binefacerile noului regim. Pictorul Wladislaw Strzeminski este magistral jucat de un corifeu al filmului polonez, Boguslaw Linda, alături de care mai apar Aleksandra Justa (Katarzyna Kobro), Bronislawa Zamachowska (Nika, soția lui Wladyslaw), Zofia Wichlacz (Hania). Scenariul după o idée de Wajda a fost scris de Andrzej Mularczyk.
Film magistral despre menirea artistului de a clama Adevărul în pofida Puterii, Afterimage reprezintă o fantastică acoladă cu Cenușă și Diamant, film în care a excelat Cybulski, tot așa cum aici Boguslaw Linda trăiește cu profunzime și autenticitate psihologică suferințele de neimaginat ale artistului. Rebeliunea sa plătită cu umilințe greu de crezut, altitudinea sa morală imposibil de zdruncinat de către criminalii noului regim sunt mesaje greu de uitat pentru spectatorii ultimului film semnat de Andrzej Wajda. Cineastul polonez a lăsat ca un autentic testament o recomandare pentru tinerii cineaști într-un interviu oferit curatorului de film Ela Bittencourt, de la Festivalul internațional de la Sao Paolo, cu puțin timp înainte de dispariția sa (octombrie 2016). El afirma că generația sa a învățat să supraviețuiască în condiții inimaginabile azi și, de aceea, universul din jur trebuie să ne ofere acum lecțiile de viață. Tinerii trebuie să facă filme despre ei și despre contemporanii lor, a mai afirmat cineastul polonez, care a declarat că pofta pentru filmul politic i-a venit din cauza absenței adevărului, din cauza manevrării minciunilor programate de ideologia comunistă. Cu Andrzej Wajda, se pare că, un mare capitol de istorie a filmului contemporan European se încheie.
Nici Pintilie, nici Forman, nici Menzel nu mai fac filme. Ceilalți corifei s-au dus să filmeze în ceruri – Vâlceanov, Jancso, Tarkovski, Kieslowski. Noul val European al socialiștilor s-a stins odată cu plecarea Ultimului Mohican – marele Andrzej Wajda.