Strigă în pustiu ori ne face un pustiu de bine?

„Crezi că este o abordare optimistă sau mai degrabă pesimistă cartea ta? Cu ce speri să rămânem după ce o vom citi? Ți-ai propus o țintă, crezi că poți sugera soluții pentru noi românii și situația în care ne aflăm? Sau rămâi într-o zonă abstractă din care fiecare își va extrage ce crede?” Ar putea fi doar niște întrebări nevinovate, formulate de o posibilă cititoare a cărții lui Horia V. Pătrașcu, „Pustiul binelui”¹, și exprimate direct pe pagina de facebook a autorului. La prima vedere, chiar asta sunt². Poate chiar ar trebui să le fie în sfârșit clar și scriitorilor că oamenii nu mai au vreme de pierdut cu elucubrațiile lor, că, în plus, în toată hărmălaia făcută de noile apariții editoriale nu mai auzim limpede nimic și nu-i de mirare că îndrăznim uneori să-l întrebăm pe însuși autorul dacă ne alegem cu ceva citindu-l ori ba. Cărțile și așa au devenit niște obiecte care ne încurcă, cel puțin să facă un efort și să ne dea o mână de ajutor.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o cultură sau, mai bine, într-un timp în care să nu pot scrie nicicum astfel de fraze. Firește, ele nu sunt ale mele, eu doar le-am formulat, dar câți dintre noi locuiesc cu ele în minte fără mâhnire? Se poate face un test simplu. Recitiți întrebările. Dacă nu vă copleșește tristețea și nu vă vine să cereți lămâie, precum Cioran, pe vremea când era profesor de liceu, înseamnă că portretul cititorului la bătrânețe vi se potrivește. Căci numai celor bătrâni în gândire le piere curiozitatea, spontaneitatea și dispoziția pentru cele ale spiritului.

Ni se pretind cărți optimiste. De negativiști nu are nimeni nevoie. Psihologia se străduiește de decenii să cultive în noi pozitivitatea. Ar trebui să te conformezi dacă vrei să fii la modă, dacă îți dorești ca ceea ce scrii să se vândă. Așa că, Horia, fii optimist! Niet optimism, niet cititori! Și pe urmă, tu, autorule, ce speranțe ai pus între pagini și te-ai rugat să ajungă la cititorul tău eventual? „Cu ce speri să rămânem…?” Adică om ești și tu, poate ai niște așteptări, zi-le mai bine de la început, scrie-le pe coperta patru. Eu atâta nădăjduiesc, să rămân cu ceva în urma lecturii. Sunt cinstit. „Ți-ai propus o țintă?” Sau bați câmpii, ar fi continuarea. Facem un troc. Eu dau banii pe carte, sau în fine, fac rost de ea și mă chinui să o citesc, dar scriitorule, ți-ai propus să rezolvi ceva cu ea sau mă minți? N-am nevoie de aberațiile tale sentimentale ori cum or fi, am nevoie de o învățătură, de ceva concret, care să mă aline, că și așa viața noastră e cum e, știi tu! M-aș mulțumi măcar să sugerezi niște soluții, totuși chiar poți sugera soluții, Horia, pentru noi românii și starea mocirloasă în care ne cam place să ne bălăcim? Partea asta e chiar pozitivă, până la urmă scriitorul e învestit cu atâta responsabilitate încât poate să sugereze soluții la o situație care de atâta vreme tot fără ieșire ne pare. În final atâta-ți mai spun, sper că nu ești dintre aceia care bat apa în piuă cu abstracțiuni, până mă ia cu dureri de cap. Găsesc eu ceva de extras și din abstracțiuni, dar sunt sătul și plictisit de ele.

Horia V. Pătrașcu îi răspunde cititoarei în potență astfel: „Întreabă cartea”. Probabil aș fi dat același răspuns, căci în adevăr ce ar fi de răspuns? E atâta tristețe în întrebările acelea și atâta nedreptate… Deși sunt glasul omenirii în care trăim, o realitate din care ieșim tot mai greu și mai rar, din păcate. Că Horia V. Pătrașcu este prea inteligent ca să fie optimist se pune? Că eseurile sale, deși sarcastice, sunt cât se poate de reconfortante și mustesc într-o gândire sănătoasă, este un plus? Chiar și când nu ești de acord cu el, autorul convinge, este seducător, te trage de partea lui. E valabil?

Din capitolul „rostire cu zâmbet” face parte și numele filosofului. În limba română, disprețul însoțește filosofia ca o umbră. Pe de o parte pentru că filosofii parcă au refuzat să se nască și să fie cu adevărat în această parte de lume, ori partea aceasta de lume, cine știe!, nu poate hrăni filosofi, nu cultivă nimic comestibil pentru ei. Iar dacă din întâmplare, au fost avortați aici, s-au zbătut ei cât au putut, mai mult flămânzi decât sătui, dar tot fără moștenitori au rămas. E o discuție lungă și grea, pe care nu cred că sunt în stare să o duc până la capăt și probabil nici rost nu are. Căci vorba poporului, „așa ne-a fost dat”!

Nu întâmplător, cred, Horia V. Pătrașcu plasează chiar la început eseul „Filosofare sau origami?”. Astfel își definește poziția, își formulează miza, pe care o urmărește fără greș pe parcursul volumului. Mai „deranjant” este că pretinde și celorlalți „filosofi” să renunțe la acea „logoree academică nesfârșită”, atât de iubită, și la gândirea de tip origami („plierea” gândirii altora), să nu se mai ascundă în spatele conceptelor, ci să coboare cu ele în stradă, să le pună în aplicare.

„Filosoful de azi are cultura și instrumentele necesare interpretării faptelor sociale, politice, culturale sau lingvistice ale locului în care se află. O întreagă lume – și chiar aceea de lângă el, în care el însuși trăiește – îl așteaptă să-și aplice asupra ei cunoașterea, să-și practice meseria.³” Este ceea ce face autorul în eseurile sale, își practică meseria și demonstrează că se poate. Că filosofia nu este inutilă și nici nu este autosuficientă. Că problemele acestei lumi sunt și ale ei, iar soluțiile pot fi formulate adesea prin argumentele ei. A ști filosofie și a filosofa sunt două lucruri destul de diferite până la urmă. A gândi în marginea altor gândiri și a gândi sunt procese și opțiuni cât se poate de distincte.

Cartea lui Horia V. Pătrașcu este o reușită din toate punctele de vedere. Autorul refuză, argumentat, să accepte circul, mercantilizarea și robotizarea oamenilor. Dă dovadă de forță a minții când reînvie vechi concepte pentru a le găsi locul potrivit în lumea prezentă. „Plătesc impozit, deci exist” nu poate defini nicicum umanitatea, poetul va ieși în cele din urmă învingător, este unul dintre mesajele puternice ale cărții. Ca stil de abordare a temelor, Pătrașcu este undeva între Cioran și Eliade, în sensul că desface probleme, dar nu le lasă dezmembrate, ne reamintește de sacru, pledează pentru spiritualitate, pentru zbor, pentru iubire, pe înțelesul vremii și cu instrumentele vremii.

Dincolo de stilul strălucit, tăios, înmuiat din vreme în vreme cu expresii de-a dreptul poetice, dincolo de argumentația originală și cumva ireproșabilă, această situare în răspăr a eseistului în raport cu modul în care suntem obișnuiți de-acum să ne ducem viețile, această privire sarcastică aruncată lumii din lăuntrul ei, acest refuz al îndobitocirii mentale, atuul creatorului, îl distinge pe Horia V. Pătrașcu drept un spirit care merită întreaga noastră atenție, căci este una dintre acele minți rare, cărora într-adevăr le pasă dacă trăiește printre oameni ori printre roboți. Ne face un pustiu de bine, dar ni-l face! Să îl citim așadar și să nu-l lăsăm să strige în pustiu!

Note