Un poet de altădată? Constantin Călin nu este un nume care să spună ceva cititorului de poezie din zilele noastre. Și poate nici celui cu state mai vechi de „serviciu”. În anii socialismului victorios, șaizeci ai veacului trecut, în Bucureștiul iubit funcționa o cofetărie, de fapt o cafenea, unde se adunau studenții cu înclinații artistice, Albina. Albiniști erau și Virgil Mazilescu, și Daniel Turcea, și Marius Robescu, și Gheorghe Pituț, și Florin Gabrea și mulți alții. Constantin Călin frecventa acest mediu, care făcea abstracție de ceea ce partidul trasa pe-afară, văzându-și, vorba celui enumerat la urmă, de Boris Vianii lor, de Camus, de MRP și al său supliment de la Craiova, Povestea vorbei, în care debutau unii dintre ei. Studentul arhitect Constantin Călin scria versuri, dar nu a publicat decât puțin și a și încetat să mai scrie la un moment dat, dedicându-se carierei sale, așa zicând, de bază. Acum se vede că nici poezia nu era departe de bază. A trăit între anii 1945 și 2006. În urma sa au rămas poemele scrise în acei ani, când poezia română încă bâjbâia, abia ieșită din proletcultism. Poemele lui dau măsura unei simțiri poetice deloc străină de suprarealism, nici, în prima fază, de versul clasic tradițional, cultivat însă cu aceeași originalitate care se poate străvedea în cele din urmă. Am ales câteva dintre textele lui Constantin Călin pentru a le oferi cititorilor Vieții Românești, ca o dovadă că poți descoperi poezia și în urmă, nu numai în față, mereu în față. (N. P.)
Purtătorul
Astfel că pașii tăi alcătuiesc o turmă
și mă părăsești pe un fir general
al păpădiilor, cînd
nu se știe cui mă va da instinctul speciei,
bestia din parașute și singurul suflet.
Sînt prada demnă dintre posibilități și purtătorul,
chiar dacă mîine, cu spaimă,
e încă o zi și nu ne mirăm.
Ceea ce se aude și te năpădește
într-adevăr este zîmbetul meu.
Ceea ce vezi este praful.
Noi, depunîndu-ne, geologic, pe mobile.
(decembrie 1967)
Drumul și posibilitățile
Gheara pe el sau gheara pe ea și iar
suntem obișnuiții nopților, cumnații și verii,
suntem stîlpii și suntem de carne,
bube vindecătoare și de necrezut.
Dacă vei merge printr-un cauciuc
subminat de lămpi fluorescente,
printre duhuri, la dreapta
unui suspin al slavei,
drumul va face totdeauna un ocol prin familii,
totdeauna va avea ceva de spus, nu-l asculta,
nu este drumul, sînt eu, sîntem noi
și sîntem stîlpii și sîntem de carne.
(noiembrie 1967)
Nocturna nr. 3
Ce este aceea bunăvoință
a spațiului din care s-a scăzut un copac,
unde rămîn, unde gîfîie turnuri
pentru ochiul, pentru obrazul, pentru osul…
Soarele vine din mări pe zid
în fața ferestrei, naște
prin gălbenușuri,
dinaintea lui eu singur plec
în monumente, în nemuritoare buturugi
vîrsta mea se oprește,
eu singur, îndrăgostit de nisip, într-un vast crematoriu,
fără durere voi fi, pentru că
ce este aceea bunăvoință, în fond
ce este acela soare?
(octombrie 1967)
Poemul din aprilie
Nimeni de mînă în spațiul nopții, un
deget de tutun pe înserare
și noi, absenți, sîmburi
în vara difuză;
curaj, se cere, curînd ochiul
ferestrei are un înțeles,
va fi povestit,
el așteaptă; și casa
ca o vizuină de castori,
absolut nimic de spus
pînă atunci, trecînd în catedrală
să ascultăm Messa unui tată burghez
și noi, pentru puțina glorie…
(aprilie 1968)
De ce nu pacea?
De ce nu pacea sau sufletul transfigurat al porțelanului,
de ce nu golful alb (o! mizerabile iahturi)
de ce nu reîntoarcerea, somnul și cîinii de pază,
de ce nu sarea pe buze și flautul stăpîn,
spitalul și pașnica lepră
și de asemenea dragostea,
de ce nu floarea de stîncă,
de ce nu mîna
unui dumnezeu adolescent?
(martie 1969)
Vino, Alina!
Cele știute de tine sînt
și înțelepciunea din struguri,
tot astfel ochii: închipuind
pustiuri și cărăbuși de septembrie. Cum
să-ți vorbesc? În două
semne ale glasului tău
dintr-o lume de silex, acum
vino, Alina, să-nveți vînătoarea
și focul, în peșteră.
Vino departe, Alina, aceste
alte spitale între castani înfloriți
sînt adevărul, tu
nu știi și ești
abia la începutul adorației tale.
(martie 1969)
Se pleacă
Se pleacă și toamna, și toamna se moare
și tot în neștire, și tot cu candoare.
Și toamna se pleacă, se moare și toamna,
se lasă și fata, se duce și doamna.
Și toamna, și toamna se moare, se pleacă,
nu mult, nu atît, nu de tot, doar oleacă.
(nov. 1975)
Totuși frumos
Înmărmurește Sfînta Cecilia de Donatello, ea are
miei jupuiți legați de un surîs,
ea are păsări pe frunte, ea
tocmai se retrage într-o tristă carne,
eu, dacă trec pe alături, eu
dacă am cinci sute de ani, dacă deocamdată
nu se știe precis cine este aproapele,
totuși frumos pășesc pe această lumină,
cu toate drepturile, eu,
trecătorul.
(mai 1967)