Nu este deloc o treabă simplă să te înhami la scrierea unui roman de aproape 600 de pagini, a cărui acțiune se petrece în Valahia începutului de secol al XIX-lea. Mai ales dacă ești doar la a treia carte, într-o vreme în care până și unii critici literari ajung să mărturisească public că nu citesc volume mai groase de 200 de pagini. Simona Antonescu (laureată a Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, pentru romanul Fotograful Curții Regale) își asumă toate riscurile de rigoare pentru a aduce în fața cititorilor un roman „sadovenian”, cu acțiunea plasată în anii de început ai unei tranziții spre o modernitate aflată încă foarte departe.
Primul deceniu al secolului al XIX-lea. Anii conflictului turco-rus, ai domniilor fanariote, ai începuturilor cultivării cartofului în Țările Române, ai apariției primelor ținute europene pe străzile pline de praf sau – după caz – de noroi ale Bucureștilor. Sunt anii lui Pazvante Chiorul și ai lui Iancu Jianu, în care birurile erau ridicate, deopotrivă, de ruși și de turci, iar bandele de haiduci făceau legea pe drumurile croite la marginea sau prin desișul codrilor. Sunt anii epici ai isprăvilor lui Napoleon Bonaparte, în care Revoluția Franceză și ghilotina sunt încă proaspete în memorie, iar martiriul lui Constantin Brâncoveanu și al fiilor săi stârnește fiori de groază în poveștile spuse la gura sobei.
Trei cadre principale utilizează Simona Antonescu pentru realizarea frescei Principatului Valahia în zorii secolului al XIX-lea: unul rural (moșia boierilor Sămărghitești de la Mironești), unul urban (Bucureștii în anii construcției Hanului lui Manuc) și Înalta Poartă, locul în care se fac și desfac toate cele ce pot influența într-un fel sau altul destinele Valahiei. Dacă în mare, la nivelul istoriei, fiecare are o idee despre viața în Valahia în anii care au premers acțiunii lui Tudor Vladimirescu și revoluției de la 1848 (Amintirile colonelului Lăcusteanu pot fi un excelent companion pentru a înțelege specificul și moravurile timpului), marea artă a Simonei Antonescu stă în talentul de a umple aceste cadre cu personaje foarte clar conturate, cu o psihologie impecabil mulată pe stilul de viață al vremii, fapt ce le conferă multă credibilitate. Poate paradoxal, privite de la înălțimea unui sinopsis al romanului, toate aceste personaje par a se încadra în niște tipologii destul de predictibile (boierul Miron Sămărghitan, prototipul marelui moșier, ispravnicul său Aurică, omul de încredere loial și priceput, Ruxandra, fiica băiețoasă, dar plină de farmec, devenită peste noapte bună de măritat, Vlaicu, flăcăul drept, viteaz, dar sărac, viitorul soț al Ruxandrei, iar Manuc, ehei, Manuc, un întreprinzător armean putred de bogat, uns cu toate alifiile, care învârte pe toată lumea pe degete, un fel de Machiavelli care ajunge să obțină o mare dregătorie pe lângă Marele Vizir al Imperiului Otoman și devine mintea strălucită care duce la încheierea păcii de la București (semnată chiar la Hanul lui Manuc) dintre turci și ruși. Ei bine, dacă așa cum spuneam, tipologiile sunt cât se poate de clare, detaliile care compun fiecare portret sunt pline de nuanțe, schițate în tușe foarte fine, cu detalii de multe ori surprinzătoare, fapt ce le conferă o mare credibilitate. De altfel sondarea adâncimilor sufletului este una dintre marile specialități ale scrisului Simonei Antonescu. Chiar și personaje cu totul secundare, a căror existență în carte nu depășește câteva file, ajung să se impregneze adânc în mintea cititorului, grație fineței observației și descrierii foarte nuanțate. O bătălie între ruși și turci este relatată prin ochii a doi tineri care participă la ea (unul turc, Jamal, celălalt rus, Alioșa), cu toate sentimentele pe care le încearcă ei (teamă, speranță, onoare, încredere, groază) până în momentul în care ambii sunt uciși. La fel, lașitatea și mustrările de conștiință ale unui ienicer obligat să asiste impasibil la uciderea cadânelor unui serai în momentul unei lovituri de palat pot tulbura serios mintea și sufletul cititorului, forțat parcă să se întrebe ce decizie ar fi luat el într-o asemenea situație în care efectul sigur al unei eventuale inițiative de salvare a victimelor nevinovate ar fi fost, inevitabil, pierderea propriei sale vieți. Dilema ienicerului este cu atât mai sfâșietoare cu cât, înainte de începerea măcelului, tocmai fusese fascinat de privirea melancolică a uneia dintre aceste fete, care se izolase de grupul gălăgios.
Fascinant este, cum spuneam, portretul lui Manuc, negustorul armean, căruia nicio tehnică de manipulare și persuasiune nu îi este străină. Știe exact prețul corect al fiecărui om, tot ce trebuie să facă pentru a-și atinge obiectivele, din momentul în care se apucă de un lucru, nimic nu îi mai poate sta în cale, fie că este vorba de afaceri sau de politică. Seduce pe toată lumea, de la copiii de câțiva ani pentru care are mereu la îndemână curmale și bucăți de halva până la soțiile încântate de postavurile alese sau de cei mai sofisticați reprezentanți ai marilor puteri pentru care organizează ospățuri stilate și le oferă cadouri scumpe. Ca personaj al Simonei Antonescu, se poate spune că Manuc este primul mare manipulator al maselor pe care l-a cunoscut România. Pentru a evita o ciocnire între turci și ruși în plin București, cu efecte devastatoare pentru afaceri, dar și pentru locuitorii orașului, proprietarul hanului îl cheamă la el pe Ilarie, un fel de trubadur-lăutar pe străzile Capitalei, cu popularitate uriașă pentru că în cântecele sale spunea mereu lucrurilor pe nume, fiind un fel de gazetă ambulantă. Îi transmite următorul mesaj: „Închide ușa și deschide urechile. Vei cânta pe străzi cum că rușii, osteniți de atâta drum, căci merg de o lună, de când au trecut Nistrul, se gândesc să facă un popas de două-trei zile la Buzău, să pornească de acolo cu forțe înzecite. Vei spune că ei sunt acum răpuși de oboseală și de foame. Și vei arăta cum vor fi ca zmeii după acest popas în care își vor întrema puterile” (p. 177). Artistul a priceput dorința patronului și peste numai o oră vocea sa răsuna pe străzile orașului transmițând muzical niște informații lăsate în coadă de pește, pe care astăzi le-am numi fără să greșim fake-news. „Frunză verde de dudău/ De la Nistru la Buzău/ Merge rusul – drum bătut/ Că deloc nu au stătut/ N-au mâncat și n-au băut./ La Buzău când ajungea/ Apă vie rusul bea/ și în București intra/ Pe turc în sabie-l lua/ Țara-ntreagă o scăpa.” (pp.177-178) Metrica nu e impecabilă, dar ideea e clară. Manipularea este perfectă. Trubadurul nu spune nicio secundă că turcii ar trebui să iasă în calea rușilor și să-i atace la Buzău, cât sunt în repaos. Pur și simplu descrie o situație (falsă), ca și cum ar veni din tabăra rușilor și îi lasă pe cei care ascultă cântecul să tragă singuri concluziile. Turcii mușcă din plin momeala, pleacă spre Buzău pentru a-i surprinde pe ruși în degringoladă. Spre surprinderea lor, însă, lucrurile nu stau deloc așa, turcii suferă un dezastru militar, dar Bucureștiul scapă neatins de iminenta confruntare militară de pe străzile sale, care l-ar fi distrus în bună măsură. Din punctul meu de vedere, aceste mici machiavelicuri, paginile de strategii militare și de negocieri, destul de primitivele activități de spionaj printre clienții hanului, ca și activitățile pentru înălțarea construcției mi se par cele mai reușite ale cărții, mult mai interesante decât idila de la Mironești. Firește, însă, totul e o chestiune de gust.
Stilul cărții este foarte eficient. Multe capitole încep ca la Slavici sau ca la Sadoveanu cu un fel de cugetare, învățătură a vieții, care îi lasă cititorului sentimentul de înțelepciune și de adâncime a gândirii. Iată un singur exemplu luat aproape la întâmplare: „Nădejdea îl ține pe om pe picioare, umăr la umăr cu mușchii trupului, sângele din vine și aerul din plămâni.” (p. 419) Vocabularul este unul eclectic și oarecum inconsecvent, autoarea utilizând după caz și expresia cultă, și arhaismul, și regionalismul pentru a defini aceeași noțiune. Firește, arhaismele și regionalismele dau cărții o notă de autenticitate, dar pot produce reale dificultăți la lectură unui public mai superficial (romanul are, totuși 570 de pagini), iar pentru eventualii traducători ar deveni un chin. De altfel, în romanele istorice occidentale, utilizarea arhaismelor și regionalismelor reprezintă mai degrabă excepții și este însoțită de fiecare dată de lungi note explicative. Cu atât mai ciudat sună în contextul vieții de la Mironești, îngropate în tradiții și cutume ancestrale, o frază ca aceasta: „Femeia puse cu hotărâre un picior în apă și prinse a înainta ca un crucișător viteaz către cele două țigăncușe, socotite vinovate de toată această ispravă.” (p. 10) Fregate, mai treacă meargă, dar chiar crucișătoare? Nu știu dacă pe la 1805-1806 (Ienăchiță Văcărescu abia murise în 1797) existau crucișătoare (aceste nave de luptă au devenit foarte cunoscute în războaiele mondiale din secolul XX), iar primul crucișător român a fost construit abia pe la sfârșitul secolului în care boierul Miron Sămărghitan abia pășise. Oricum, cuvântul cu rezonanțe de marină militară modernă sună rău printre anteriele și narghilele boierului de la Mironești. Firește, însă, aceste discutabile rezolvări stilistice (insignifiante în economia ansamblului) nu au cum să modifice radical impresia despre carte.
Hanul lui Manuc, de Simona Antonescu este un excelent roman istoric. O carte din care cititorul are de învățat multe lucruri și care, poate elementul cel mai important, îi dă de gândit și îl impregnează de aerul unui timp demult revolut. Cu siguranță, după lectura unei asemenea cărți, vom privi cu alți ochi Hanul lui Manuc, atunci când pașii ne vor purta în preajma sa. Bravo, Simona Antonescu!
Simona Antonescu, Hanul lui Manuc, Editura Polirom, Iași, 2017, 570 pag.