Moartea lui Stalin, survenită în 1953, a adus, explicabil, primele semne de “dezgheţ” ale vieţii culturale româneşti. Greu suportabilul blocaj dogmatic, impus de regimul aservit Kremlinului, înfăţişa primele sale fisuri. În chiar mediul unor oameni de litere acceptaţi de autorităţi care cereau, în primă instanţă, reorganizarea conducerii Uniunii Scriitorilor, începînd cu excluderea din acest for a lui Traian Şelmaru şi Victor Frunză, percepuţi ca nişte “activişti” intratabili. Avea loc o fierbere a spiritelor care viza în fond relaxarea cenzurii, revenirea la un climat mai favorabil creaţiei. “Atmosfera la Uniunea Scriitorilor este insuportabilă, iar neînţelegerile dintre scriitori – foarte mari”, declara, într-o şedinţă a obştii, Geo Bogza, reclamînd necesitatea unei întîlniri cu reprezentanţii Guvernului. Nimic surprinzător. Oficialităţile au tras de timp, organizînd abia în iulie 1955 o Conferinţă a Uniunii… secretă. Desigur, dintr-un reflex de teamă produs de potenţialele “îndrăzneli” ale condeierilor ce-ar fi putut încălca “linia” partidului, încă fixată pe direcţia dură a “realismului socialist”. Chiar aşa “secretă” fiind, Conferinţa cu pricina s-a văzut etajată pe două nivele. Cel dintîi a fost rezervat exclusiv elitei, adică membrilor de partid în număr de 15, la al doilea s-au văzut admişi şi un număr dintre cei ce nu posedau carnetul roşu, în total 60 de inşi. Partidul a binevoit să delege la dezbateri cîteva personaje simandicoase precum Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Pavel Ţugui, pentru a lua pulsul fenomenului novator şi a împiedica eventualele derapaje ale “reformiştilor”. Acestea, din fericire pentru cîrmuire, nu s-au produs. La unison, vorbitorii au elogiat cu ardoare şablonardă partidul unic, dovadă că şi-au însuşit lecţia obedienţei, întrecîndu-se în registrul ditirambilor. Mihai Beniuc, preşedinte al Uniunii, s-a străduit a-şi asigura în continuare fotoliul prin tonalităţi care să iasă neapărat în evidenţă: “Dacă vom introduce în aşa fel cuvîntul partidului încît inima fiecărui scriitor să fie saturată de spiritul partidului, încît fiecare scriitor să fie una cu politica partidului, trebuie să facem pe scriitor să participe mai mult la munca, la lupta partidului, să-şi ridice tot mai mult nivelul ideologic, cunoştinţele marxist-leniniste în general şi în domeniul artei în special, unde domneşte încă multă neclaritate. Trebuie în deosebi în spirit de partid să reuşim să-i chemăm pe scriitori ca prezentînd ceea ce e nou la noi în ţară şi criticînd ceea ce e înapoiat să dea opere de valoare”. De notat că această “multă neclaritate” sugerează necesitatea unui efort combativ al “clarificării” întru aplicarea dogmei. Soluţia capitală: “poate că n-am înţeles îndeajuns să intensificăm mai mult legătura pe care trebuie s-o aibă conducerea Uniunii cu partidul”. Adică postura ancilară a “conducerii” de breaslă drept “chezăşie” a fidelităţii fără limite a acesteia. Astfel încît retorica literaţilor nu se deosebeşte de cea a demnitarilor comunişti. E de presupus satisfacţia celor din urmă de-a percepe ecoul propriilor aserţiuni, ba chiar o supralicitare a lor. Ceea ce nu-i împiedica pe “ştabi” să li se adreseze oamenilor scrisului cu condescendenţă ori chiar în duh ameninţător. Din cuvîntul lui Gheorghe Apostol: “Noi nu sîntem neapărat obligaţi să publicăm ceea ce se scrie. Noi tipărim ceea ce foloseşte poporul. Ceea ce serveşte poporului. Acest lucru trebuie să-l ştie şi scriitorii”.
Să remarcăm că marea majoritate a autorilor care ocupă scena în anii ‘50 sînt azi uitaţi ori reduşi la un interes minim, aidoma unor simptome epocale: Dumitru Corbea, Marcel Breslaşu, Traian Şelmaru, Veronica Porumbacu, Mihai Novicov, Petre Iosif, Aurel Baranga, Ion Mihăileanu, Mihail Davidoglu, George Macovescu, Ion Vitner, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Nestor Ignat, Horia Liman. La care se adaugă alţii, cu şanse de notorietate prelungită peste perioada în care au dominat cu sprijin oficial, precum Mihai Beniuc, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Ov. S. Crohmălniceanu, care n-au ezitat a se înrola în frontul propagandei comuniste celei mai sonore. Intervenţiile unor atari nume, în cursul Conferinţei în chestiune ori în presă, n-au decît rolul de-a configura o mentalitate extraestetică, de un tendenţionism strident, care în prezent n-ar putea decît stupefia. E un spectacol al falsităţii compacte, un coşmar pe care istoria îl înregistrează în rîndul curiozităţilor sale. Urmăreau asemenea literaţi cu adevărat un ţel al creaţiei ori doar unul social-pecuniar, de prezenţă într-o carieră ce părea privilegiată? Credeau oare în declaraţiile lor penibile ori practicau, la rece, un simulacru? Întrebări menite a rămîne fără un răspuns, întrucît ele se plasează într-o falie istorică. Ierte-mi-se opinia că revenirea lor pe poziţii mai rezonabile după 1964-1965 e un alt act de oportunism (ce-ar fi putut face altceva pentru a se menţine la suprafaţă?). Plăcile tectonice ale epocilor şi-au schimbat configuraţia în aşa măsură încît legătura dintre ele e deosebit de anevoioasă. Pentru tinerii din prezent e greu să înţeleagă cum de au fost posibile asemenea lucruri. Am putea vorbi de un joc pervers al întoarcerii în negativ a evidenţelor, în care se învestea o absurdă frenezie. Vom exemplifica. În ochii lui Ov. S. Crohmălniceanu, perioada proletcultistă echivalează cu o… “renaştere”: “Vreau să spun ceva cu privire la tematica literaturii noastre. Cred că există o originalitate a literaturii noastre actuale, care este bine, pentru că o deosebeşte fundamental de tot ceea ce s-a scris mai înainte. Renaşterea este specifică prin faptul că răspunde frămîntărilor oamenilor, ea a fost necesară”. Acelaşi critic susţine făţiş dirijismul, acel neîncetat amestec al “organelor” editoriale şi nu numai în scrisul literar, numit “îndrumare”, care ar fi “slabă”: “Şi această tendinţă de fugă de îndrumare se manifestă nu numai cu scriitorii, dar şi în cadrul editurilor. În urma acestor atmosfere s-a ajuns la o atitudine de ploconire în faţa scriitorilor. De unde înainte editurile cereau scriitorilor tot felul de lucruri absurde, se ajunge la o poziţie inversă şi se umblă cu 7 mii de mănuşi să-i spună scriitorului că nu este just ce spune”. Funesta “Fabrică de poeţi” e apreciată la superlativ de către directorul său, Petre Iosif: “Cred că noi trebuie să cunoaştem această şcoală ca o mîndrie a partidului nostru. Să nu uităm că şcoala aceasta a dat 3 laureaţi ai premiului de stat, numeroşi premiaţi ai concursului internaţional, că sînt nenumăraţi scriitori tineri care întăresc redacţiile noastre şi care se găsesc în fiecare număr din publicaţiile noastre literare”. Respingerea criticii noastre reprezentative, numite excomunicator “burgheză”, s-ar cuveni intensificată, conform lui Ion Mihăileanu: “Mă întreb însă de ce nu intervin şi alţi critici, tocmai acum ca să combată manifestările concrete ale ideologiei burgheze. Tov. Crohmălniceanu a făcut acest lucru la «Viaţa românească». Preferam să fi făcut acest lucru mai devreme”. Pentru ca Ov. S. Crohmălniceanu să pună punctul pe i, irevocabil: “Cînd trec la interpretarea mai subtilă, văzînd o elaborare originală sau nouă, scriitorii ajung să dea explicaţii pe care le iau din arsenalul culturii vechi. Astfel de formalism există în critica literară şi am face o mare greşală dacă am subaprecia-o”. Acelaşi Ov. S. Crohmălniceanu, care ulterior se ofusca dacă i se reaminteau propriile vorbe de-atîtea ori scrise ori rostite… Orice tentativă de lărgire a orizontului, de discuţie mai degajată e supusă blamului sub numele de “evazionism” ori “apolitism”. Ion Mihăileanu: “Vreau să mă opresc asupra unei tendinţe de evazionism care se manifestă. Aceasta rezidă în greşita interpretare a congresului scriitorilor sovietici, în ceea ce priveşte problemele criticii literare, deformarea concluziilor la care s-a ajuns în Uniunea Sovietică în ce priveşte critica literară”. Traian Şelmaru: “Critica literară nu cred că a arătat în măsură suficientă lupta împotriva apolitismului”. Iată valorile literaturii române în primul deceniu comunist, în evaluarea lui Eugen Jebeleanu, care oferă şi două reţete de creaţie, cu iz – cum să zic? – poliţist, “operativitate”, “combativitate”: “Literatura noastră în clipa de faţă, în afară de succesele care există şi pe care le cunoaştem cu toţii, cum e Bărăganul, cele două poeme ale Mariei Banuş, volumul lui Beniuc, totuşi în ceea ce priveşte combativitatea şi operativitatea literaturii noastre, noi nu totdeauna am izbutit să facem ceea ce se putea face, şi aceasta e cea mai importantă lipsă a noastră”. Maria Banuş îşi trage energia declarativă din contactele cu Iosif Chişinevschi (lăsăm ambiguitatea termenului!): “Şi pentru mine asemenea întîlniri cum e şi cea de azi, şi ultima pe care am avut-o la tov. Iosif Chişinevschi, e un lucru deosebit şi un izvor de forţă, de tărie”. Un scriitor pe cît de important pe atît de nedreptăţit se autocalifică Dumitru Corbea, cu cîteva argumente ce merită a fi reţinute: “Partidul nostru şi guvernul nu mi-au dat nici un ordin pentru cele douăzeci de volume scrise de mine, care au servit politica partidului în cei aproape 20 de ani de activitate literară”. Ca şi: “Grupul de critici au organizat o tăcere de mormînt în jurul meu şi al operei mele. Nici nu se pomeneşte că în închisori tovarăşi ca Miron Constantinescu recitau la manifestări culturale Nu sînt cîntăreţ de stele, Părinţii mei, Cîntec epocal şi altele, din cărţile apărute între cele două războaie”. Ca şi: “Am fost dat afară din cărţile de şcoală. Cine? De ce? (…) Am fost înlăturat de la premiul de stat”. În schimb care sînt valorile dubioase, cel puţin dubioase, meritînd date ca exemplu în acest sens? Arghezi: “unor tovarăşi le-am şi spus de ce este nevoie ca Arghezi să nu scrie pentru noi” (Aurel Baranga). Blaga: “Am vorbit cu tov. Perpessicius, care mi-a spus că am dat afară din şcoală pe un student care citea o carte nepermisă, ceea ce nu e adevărat. S-a întîmplat ca într-o zi un student să spună că e bolnav şi m-am dus să văd ce e cu el. L-am găsit citind cunoscuta trilogie a lui Blaga” (Petre Iosif). G. Călinescu: “Rămîn, fără ca noi să luăm atitudine, lucruri reacţionare strecurate într-o carte ca Bietul Ioanide, şi aşa mai departe” (V. Em. Galan). Mircea Eliade: “Dacă prin absurd, acest Mircea Eliade ar mai fi în ţara noastră el n-ar face nici un fel de diferenţă între noi în ceea ce priveşte realismul” (Aurel Baranga).
Ca un fir roşu (sintagmă favorită pe atunci) trece prin conştiinţa celor ce-au luat cuvîntul o teamă se vede că generalizată, cea faţă de “duşmanul de clasă”: un demon primejdios la culme, prezent în nenumărate locuri, care nu se lasă pe tînjeală, de bună seamă “operativ” şi “combativ”, căruia trebuie să-i facem faţă “în cele mai grele condiţii”, zi şi noapte. Aici intervine o similitudine religioasă. Credinţa pusă sub obroc reapare subiacent în impulsurile imnice la adresa partidului care “e în toate”, a corifeilor săi “geniali”, ca şi în cele blasfematoare la adresa neprietenilor socialismului oricum “victorios”. Demonia “duşmanilor de clasă” se cuvine exorcizată prin toate mijloacele, neocolindu-se cele violente. Recriminările lui Al. Jar ating corzi patetice: “Adeseori s-a spus că în spatele lui Al. Jar manevrează duşmanul de clasă. Tovarăşi, este posibil, dar n-am devenit niciodată instrument conştient al duşmanului de clasă, n-am fost niciodată contrarevoluţionar, precum şi-au îngăduit unii să spună, pentru că această mînă a tăiat capete de fascişti şi o să mai taie”. Petre Iosif cere “demascarea” demonilor întrupaţi în confraţi: “Tov. Jar a pomenit de cîteva ori de conştiinţă. Cred că e nevoie să vadă cine e duşmanul de clasă căruia i-am făcut jocul inconştient”. Iar Ov. S. Crohmălniceanu îşi îndreaptă indexul mînios împotriva unui autor cu prisosinţă demonic, întrucît “duşmanul de clasă” vorbeşte “fie direct”, “fie indirect prin literatură de specialitate creată în epoca burgheză”, aflîndu-se în circulaţie “tot felul de tratate şi interpretări de la unii scriitori mistici cum este Blaga, care dau formulele cele mai reacţionare”: “Eu cred că datorită acestui stadiu se întîmplă chiar, în manifestarea criticii literare de astăzi, să apară uneori astfel de concepţii uneori nevoite”. O psihoză dogmatică, o suflare inchizitorială trece, după cum vedem, peste capetele scriitorilor care s-ar zice că voiau să supravieţuiască, dar acţionau ca şi cum ar fi vrut contrariul…
Aşadar precauţia autorităţilor de a da un caracter secret acestei Conferinţe s-a dovedit inutilă. Autorii care au cuvîntat în cadrul ei s-au arătat suficient de “cuminţi” pentru a nu stînjeni structura ideologică în vigoare, căutînd de cele mai multe ori a o propti suplimentar prin jurăminte de credinţă, adulări, complicităţi zeloase în lupta împotriva obstacolelor reale sau inventate pe care le indica partidul-stat. “Dezgheţul” se poticnea chiar înaintea revoluţiei din Ungaria din anul următor. Emanciparea de sub tutela politică rămînea un deziderat al altui moment şi, de fapt, al altor oameni. Cvasitotalitatea participanţilor la Conferinţa în discuţie s-a mulţumit a se roti în acelaşi cerc. “Obiecţiile” cărora le-au dat glas, un glas şi acela de regulă anemic, vizau mărunţişuri, ambiţii şi raporturi personale, pentru, după cum scrie Mircea Coloşenco, editorul stenogramelor de care ne ocupăm, “proletcultismul era seva existenţei lor ideale”. Semnalăm o singură relativă excepţie, Petru Dumitriu. Acesta nu s-a sfiit de-a ataca suficient de articulat Direcţia Presei, care “se uită cu 40 de mii de ochelari la o carte de acest fel şi foarte ades imprimă o oarecare timorare”, de fapt tratează astfel orice carte nouă. Cu o pildă acidă: “Poemul în proză al lui Geo Bogza, acelaşi Geo Bogza spune «De la agatirşii cei îmbrăcaţi în aur, pînă la Moţii de astăzi…» şi Direcţia Presei a cerut să spună: «De la agatirşii cei îmbrăcaţi în aur, pînă la muncitorul de astăzi…» Se înlocuieşte un cuvînt foarte expresiv şi precis cu un cuvînt general. Lucruri de acest fel sînt foarte dese”. Urmează o concluzie fără cusur: “Sînt cîteva aspecte care pot să ducă la faptul că noi vom avea sau nu vom avea cărţi despre contemporaneitate anul acesta sau anii următori. Aşa este dificultatea scriitoricească artistică, vigilenţa şi severitatea pe care le acceptăm şi n-avem dreptul să le refuzăm”. De data aceasta, o bilă albă pentru Petru Dumitriu…
P.S. Am reprodus întocmai, în citatele date, textele stenografiate conţinute în volum, înfăţişînd numeroase erori. La nivel stilistic-gramatical, probează și ele epoca…
Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, cuvînt înainte de Pavel Ţugui, Ed. Vremea, 2006, 456 p.