„I love you more than life itself.”
(William Shakespeare, Twelfth Night, 5. 1. 132-3)
După un roman de debut (Oranges Are Not the Only Fruit, 1985) încununat cu prestigiosul Britain’s Whitbread Prize, foarte bine primit atât de publicul cititor, cât şi de critică, chiar ecranizat în scurt timp, Jeanette Winterson s-a aflat, era şi firesc, în centrul atenţiei. Însă, dacă romanele sale următoare, Boating for Beginners (1985), The Passion (1987) sau Sexing the Cherry (1989), au fost considerate, în general, reuşite, devenind rapid, pe de altă parte, şi un soi de manifeste pentru susţinătoarele feminismului, mai cu seamă în ceea ce priveşte temele abordate, odată cu Written on the Body (1992), autoarea a început să fie privită cu scepticism şi neîncredere. Nu doar din cauză că, aşa cum au considerat reprezentanţii criticii academice – dar, simptomatic, şi feministele militante! – lucrurile merseseră prea departe, ci şi pentru că majoritatea lecturilor de care a avut parte această carte s-au bazat mai degrabă pe o evaluare a atitudinilor autoarei şi nu pe datele concrete ale realizării artistice a textului în sine. Astfel că romanul apărut în 1992 a devenit peste noapte ţinta predilectă a atacurilor celor convinşi că Jeanette Winterson urmăreşte doar să scandalizeze opinia publică, fie printr-o „nedisimulată apreciere a propriilor sale scrieri”, fie prin controversele pe care nu a ezitat să le provoace şi să le facă publice, între acestea la loc de cinste stând, desigur, legăturile sale amoroase cu figuri de notorietate din Marea Britanie.
Cu toate acestea, fără să fie o capodoperă sau cea mai mare realizare artistică a carierei sale, Scris pe trup (excelent transpus în limba română de Vali Florescu, în ediția apărută la Editura Humanitas Fiction!) reprezintă, însă, ceva mai mult decât un roman cu cheie menit a aduce în prim plan – dar indirect, totuşi – o iubire lesbiană, aşa cum s-au grăbit numeroşi interpreţi să afirme. În fond, dincolo de orientarea sexuală a autoarei, cartea aceasta rezistă în multe din paginile sale, în ciuda primei impresii pe care, fără îndoială o dă: şi anume, aceea a unui roman plin până la (sau dincolo de) limită de clişee – literare sau artistice – şi care par a-l transforma pe alocuri într-un soi de colaj postmodern, repetitiv şi lipsit de originalitate. O a doua lectură va scoate însă la iveală esenţialul, acest fapt neexcluzând însă total redundanţele stilistice sau tematice care, trebuie să recunoaştem, uneori devin deranjante. Esenţial fiind, în cazul acestui roman, că autoarea, pe deplin conştientă de dificultăţile pe care scrierea unui roman de dragoste la sfârşitul secolului XX le ridică, a mizat foarte mult (da, chiar prea mult!) tocmai pe evidenţierea rolului clişeelor lingvistice sau comportamentale care, vrând-nevrând, se infiltrează în orice poveste de dragoste, în orice scrisoare de dragoste şi, sugerează Winterson, absolut inevitabil, în orice roman de dragoste. Căci ce se mai poate spune nou despre dragoste, într-o epocă în care „Te iubesc” e formula universală de salut sau de despărţire, repetată până când, evident, nu mai înseamnă nimic, a tuturor protagoniştilor telenovelelor?… Autoarea evidenţiază, tocmai de aceea, într-un mod asemănător cu cel din romanul său de debut, modalităţile în care limbajul joacă rolul esenţial nu doar în comunicarea interumană, ci şi în ceea ce priveşte configurarea deplină a identităţii sexuale a naratorului. Narator care, exact din acest motiv, rămâne, aici, învăluit de la început şi până la sfârşit într-o ambiguitate structurală şi de gen, cititorul neştiind şi neputând să spună niciodată cu toată siguranţa dacă cel care vorbeşte este el sau ea… De altfel, după cum Winterson mărturisea ea însăşi, „a fi el sau ea într-o carte, ca şi în viaţă, nu are absolut nici o importanţă, nici pentru natura individualităţii ori a identităţii, şi cu atât mai puţin pentru aceea a iubirii.”
Pornind de la această convingere, autoarea construieşte un nucleu generativ comun, în esenţă, axat pe povestea de dragoste dintre naratorul niciodată clar determinat şi frumoasa, delicata şi fragila Louise. O poveste de dragoste care e salvată de dimensiunea banală şi / sau sordidă a adulterului, ca şi de căderea în grotesc ori trivial – care, să recunoaştem, sunt mereu la un pas – tocmai de clişeele lingvistice care umplu textul. Dar care sunt folosite de autoare cumva împotriva lor, Winterson dorind să-şi implice cititorul într-un complicat joc intertextual, în care trimiterile sau aluziile pornesc de la Biblie şi ajung la Dante, John Donne, Shakespeare, Tolstoi sau Samuel Beckett, pentru a demonstra neaşteptata, poate, paralelă între sexualitate şi textualitate, dar şi pentru a evidenţia modul în care limbajul îşi poate dobândi, treptat şi în ciuda oricâtor şi oricăror clişee, o existenţă autonomă, mai cu seamă în ceea ce priveşte adecvarea sa la marea temă a iubirii, câtă vreme una dintre premisele de bază din Scris pe trup este aceea că măsura oricărei iubiri este tocmai pierderea ei. Astfel că, treptat, romanul se transformă dintr-o aparent banală poveste de dragoste, într-o meditaţie nu doar asupra dragostei, ci şi asupra naturii limbajului erotic. De aici numeroasele pasaje dramatice, descriptive sau epistolare intercalate în textul cadru, cu rolul de a descoperi nu atât esenţa unui limbaj atotcuprinzător al dorinţei ori al fundamentelor dragostei, ci de a medita asupra posibilităţilor de reprezentare ficţională a acestora.
Romanul nu este, aşadar, nicidecum mărturia clară a vreunui „declin catastrofal” al scriitoarei şi nici dovada „şanselor irosite la nivel narativ” așa cum unii au clamat pe dată, ci încercarea de a experimenta formule mai puţin abordate sau, dacă nu, măcar demersul temerar – chiar dacă, trebuie să recunoaştem, nu întotdeauna perfect realizat – de a structura o inedită poetică a ambiguităţii, cu scopul şi de a evidenţia imposibilitatea de a evita clişeul, de orice natură ar fi acesta, în încercarea de a scrie o poveste de dragoste la un asemenea sfârşit de secol. Căci simplul fapt de a prezenta cea mai simplă întâlnire ori cel mai elementar dialog al îndrăgostiţilor implică raportarea la un întreg univers intertextual şi utilizarea unui limbaj deja automatizat – câtă vreme chiar şi atitudinile Louisei nu fac decât să le reia pe cele ale lui Lady Hamilton în încercarea (reuşită!) de a-l cuceri pe Generalul Nelson…
Scris pe trup se dovedeşte, practic, a fi o carte scrisă cu toată literatura de dragoste a secolelor anterioare în minte (a autoarei şi a cititorilor, deopotrivă): la tot pasul sunt de găsit aluzii la Emma Bovary, Jane Eyre, Anna Karenina, Julieta (și al ei Romeo), ca să nu mai menţionăm trimiterile la operele lui D. H. Lawrence sau cele la muzică ori pictură, care fac din povestea de dragoste dintre narator şi Louise (şi) o incursiune în literatura şi cultura universală. Ceea ce salvează însă cartea de excesul de livresc este, poate, mai cu seamă faptul că Jeanette Winterson are intuiţia de a stabili o permanentă paralelă între iubire şi pierdere, ca şi între limbajul erotic şi cel menit a exprima sentimentul acut al înstrăinării, al incapacităţii stabilirii unei comunicări reale, al pierderii de orice fel. Desigur, un model există şi în acest caz: în primul rând studiile lui Foucault cu privire la capacităţile de seducţie ale discursului romanesc. Astfel că limbajul erotic se dovedeşte, adesea, a căpăta o independenţă nebănuită şi a scăpa de sub controlul scriitorului, la fel cum, sugerează Jeanette Winterson, dragostea e mai presus de voinţa îndrăgostitului, nelăsându-se dominată de impulsul acestuia de a (o) controla. În fond, de aici vine şi raportarea la domeniul medical – pretextul fiind, desigur, boala incurabilă a Louisei – care, dincolo de prezentarea dragostei ca fiind o experienţă asemănătoare celei religioase, tinde să exprime corporalitatea iubirii (desigur, pe urmele liricii lui Donne, de aici şi aluziile la literatura de călătorii, câtă vreme trupul iubit devine veritabil tărâm al explorării îndrăgostite) şi, deopotrivă, sugestia apropierii dragostei de moarte; căci explicaţia apariţiei sentimentului erotic e la fel de greu de găsit ca şi în cazul bolilor incurabile.
Finalul romanului (marcat de apariţia neaşteptată a Louisei – care, însă, este tratată cu aceeaşi tehnică a ambiguităţii, fiind imposibil de spus dacă e vorba de o venire reală sau doar de imaginaţia celui îndrăgostit) demonstrează, în fond, că literatura poate deveni, cel puţin în anumite momente, un veritabil substitut, textual, desigur, pentru o dorinţă sexuală. În sensul acesta, povestea celor doi este într-adevăr „scrisă pe trup”, mai exact spus, în-scrisă pe trup (de ce nu, chiar al literaturii!), câtă vreme dragostea are, oricum am lua-o, propriul său limbaj. Dublu, fără îndoială – Ianus bifrons fiind semnul tutelar al romanului –, intertextual, desigur, toate acestea fiind tocmai modalitatea pe care Jeanette Winterson o găseşte pentru a afirma că, mai presus de forţa dragostei, se află puterea etern transformatoare a artei.
Jeanette Winterson, Scris pe trup. Traducere și note de Vali Florescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2017