Teatrul de Stat Constanța nu este unul foarte cunoscut în țară. Spectacolele sale nu au fost încă selecționate vreodată la un Festival Național, actorii săi nu au fost selecționați pentru vreo gală UNITER și așa mai departe. Și totuși, viața teatrală din acest oraș, mai cunoscut ca port și ca loc de exil al lui Ovidiu, există. Cu ani în urmă am văzut aici un spectacol remarcabil, după Inimi cicatrizate de Marcel Blecher, regizat de Radu Afrim și interpretat admirabil de actorii acestui teatru. O scurtă vreme, în anii bâlbâielilor administrative, Teatrul din Constanța a funcționat chiar ca „teatru național”. N-a durat mult și, scos din clădirea sa din centrul orașului și adăpostit în fostul teatru Fantasio (stația de autobuz din apropiere se numește încă după numele vechiului locatar al clădirii respective), instituția de spectacole constănțeană s-a întors la mai modesta calitate de „teatru de stat”. Cu destule decenii în urmă, la Constanța s-a desfășurat un festival de teatru antic. Era și cel mai potrivit loc pentru asta, cu situația sa arheologică și culturală, la „marginea imperiului” și aproape de zona unde s-au creat piesele antice.
Începând de anul trecut, la Constanța a reînviat un festival care, chiar dacă poartă alt titlu, bate cam în aceeași direcție cu cel de demult. Festivalul Internațional de Teatru Miturile Cetății acoperă, e drept, o arie temporală mai vastă, dar își deschide porțile tot cu teatrul antic. Primul spectacol de anul acesta, unul produs de gazdele festivalului, a fost Eutopia, o adaptare după cinci piese ale lui Aristofan, în trei părți, Acarnienii, Lysistrata și Plutos. Regizorul grec Yannis Margaritis, același cu autorul adaptării, a reușit un spectacol foarte bun, chiar dacă, pe alocuri, n-am prea sesizat legătura între textele selectate. Spațiul mă împiedică să dau numele tuturor actorilor, care s-au achitat la un nivel artistic remarcabil de greaua povară ce le revenea. Au fost, sigur, câteva vârfuri artistice, iar corul antic, comic și veridic, a fost dirijat cu măiestrie.
Un spectacol puternic au prezentat și tinerii actori din Seul, de la Compania de teatru Nolddang, pe o temă de actualitate, și anume tragica scufundare a unui ferry-boat, în care și-au pierdut viața sute de oameni, dintre care foarte mulți copii. Părinții supraviețuitori se luptă cu administrația orașului de unde proveneau copiii-victime, pentru păstrarea clasei acestora ca o clasă memorială. Administrația decisese crearea unui memorial, iar în clasa respectivă să continue să învețe cei care urmau. Problema, ca și în spectacolul de teatru antic, a fost pusă în dezbaterea cetățenilor și acest – să-i zicem – bras de fer constituie substanța de fapt a textului. Piesa se intitulează Oedip – cei care vor să vadă, pentru că în cursul luptei dintre cei pentru și cei contra apare un Oedip orb, care este conjurat să-i salveze. Ceea ce proiectează totul într-un teritoriu al eternității sau măcar al unui timp mult mai vast decât cel prezent.
Odeonul de la București a venit cu un spectacol mai vechi, Pyramus & Thisbe 4 you, în regia lui Alexandru Dabija. Substanța spectacolului o constituie mica piesă din Visul unei nopți de vară, pe care sunt chemați să o joace meșteșugarii din Atena, în fața suveranului lor, cu ocazia nunții acestuia. Alexandru Dabija a pus această piesă, prea scurtă pentru a constitui în sine un spectacol, în mai multe variante, una mai comică decât alta, spre bucuria spectatorilor constănțeni sau a vilegiaturiștilor. Renunț și aici să mai remarc vreun actor, pentru că toți ar merita-o, dar spațiul…
O Fedră, adaptată după Seneca, a prezentat compania Underground Sugar din Nogent-sur-Marne, oraș din Franța, nu din Marea Britanie cum ar sugera numele companiei. Un spectacol de teatru-dans, în care chiar evoluează un solist al Operei din Paris.
Oleanna de David Mamet, producție a Centrului Cultural „Jean Bart” din Tulcea ne-a readus cu picioarele pe pământ, la o dramă provocată de ambițiile unui grup de studenți corecți politic, porniți împotriva unui profesor care se comportă normal cu aceștia, ca și cum nu ar fi auzit de acuzațiile absurde de hărțuire care li s-au adus altora, fără motive. Cei care nu au aflat încă de posibilitățile corectitudinii politice pot citi volumul O Americă înfricoșătoare de Edward Behr, dar pot consulta și știrile din săptămânile trecute despre copii răpiți pur și simplu de la părinții lor în țări chiar mai apropiate de noi, în numele aceleiași corectitudini duse la absurd. Spectacolul din Tulcea a fost unul închegat și corect construit.
Teatrul Trap Door din Chicago a adus pe scenă o piesă cunoscută a lui Matei Vișniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, altfel montată și altfel interpretată, mai alert și mai concentrat decât a fost jucată la București, rezultând acolo, la festival, un spectacol îndelung aplaudat și pe bună dreptate.
Am mai văzut un spectacol cu Pericle de William Shakespeare, jucat de o trupă din Serbia, din Šabač, un Vis al unei nopți de vară al Teatrului „Fani Tardini” din Galați, un splendid spectacol, puternic și plin de haz, cu un Falstaff, adaptare după cele cinci piese ale lui Shakespeare, unde apare sau este doar menționat acest personaj, al Teatrului Național „Eugene Ionesco” din Chișinău, în regia lui Ion Sapdaru, un Amphitrion 38 de Jean Giraudoux, de la Bacău, spectacol ratat în parte din cauza proastei acustici de care nu era de vină sala Teatrului de Stat Constanța, de două ori Zorba, odată corect, de la Teatrul Dramatic „Jordan Jovkov” din Dobrici, Bulgaria, și a doua oară într-o reprezentare kitsch, producție a Teatrului Municipal Baia Mare. Omul din La Mancha de Dale Waserman, o interpretare a lui Don Quijote, a prilejuit Teatrului „Regina Maria” din Oradea un muzical alert și spectaculos, care se ține minte. Acestea au fost spectacolele la care am avut privilegiul, sau neșansa în puține cazuri, menționate mai sus, să asist. Festivalul a continuat cu un spectacol de la Teatrul Național din Târgu-Mureș, Vivaldi și anotimpurile, creație a lui Gigi Căciuleanu, cu două Metamorfoze după Ovidiu, una a teatrului Astragali din Lecce, Italia, cealaltă de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete, precum și cu o Furtună de Shakespeare, desigur după ca de obicei azi, de la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște.
Cred că a fost un succes acest festival într-un oraș al cărui primar de tristă amintire își manifesta disprețul față de această artă în mod public, acum câțiva ani. Desigur, acel primar nu mai este în funcție, altfel nu-mi imaginez cum ar fi putut fi organizat una asemenea șir de evenimente demne de toată atenția. Este meritul echipei Teatrului de Stat Constanța, condus de actrița Dana Dumitrescu, dar și al colaboratorilor săi, că un asemenea festival a putut fi organizat. Festivalul a crescut mult, acum, la ediția a doua, față de cea dintâi, de anul trecut.