„Întreaga școală modernă de ficțiune a secolului XX este tributară scrierilor lui Knut Hamsun”, afirma, în 1967, Isaac Bashevis Singer, subliniind mai cu seamă subiectivismul autorului norvegian, fragmentarismul, lirismul și tehnica flash-back-ului ce caracterizează opera laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1920. Ulterior, unii exegeți nu au ezitat să susțină chiar că estetica postmodernismului ar fi prefigurată de același Hamsun, câtă vreme încă din 1890, odată cu publicarea celebrului său roman, Foamea, apăreau în proza europeană atât fascinația pentru absurdul existenței, așa cum va fi el descris, mai târziu, de către Franz Kafka sau Samuel Beckett, cât și accente de-a dreptul existențialiste sau pasiunea pentru explorările (pseudo/parțial) autobiografice à la Charles Bukowski.
Însă, în ciuda acestor extraordinare realizări literare, Hamsun a fost (și încă este!) un scriitor mai degrabă exclus din peisajul cultural contemporan, nu pentru că textele sale și-ar fi pierdut din farmec sau actualitate, ci din cauza opiniilor politice ale autorului, care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și-a exprimat în repetate rânduri sprijinul pentru nazism și pentru guvernul marionetă pe care l-a avut Norvegia în perioada ce a urmat invaziei hitleriste. E interesant, fie și doar ca amănunt, să ne amintim că în anul 1929, la cea de-a șaptezecea sa aniversare, Hamsun s-a bucurat de omagii din partea unor figuri literare ori politice de prim rang, printre care Thomas și Heinrich Mann, Robert Musil, Hermann Hesse, André Gide sau președintele Republicii Cehe, T. G. Masaryk. După cinci ani, scriitorul mai primea urări numai din partea lui Goebbels, pentru ca, după alți cinci, felicitările să vină doar de la Hitler… Fără îndoială că alegerile lui Hamsun nu sunt scuzabile, orice posibile justificări aduse de apărătorii săi pălind în fața evidentei trădări a idealurilor propriei țări, dar și a idealurilor umanității în general, săvârșite de scriitorul ce credea în necesitatea impunerii unei (utopice, desigur!) unități pan-teutonice în întreaga regiune a Nordului european. Cu toate acestea, opera literară a lui Hamsun nu încetează să uimească și să atragă, dacă e citită făcând abstracție de orientările politice ale scriitorului. Iar ignorarea unor romane precum Foamea, Pan sau Victoria e imposibilă în orice încercare de a înțelege evoluția prozei europene și drumul spre modernitate pe care aceasta l-a urmat, începând din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
Interesant este și că, dacă discutăm despre evoluția literaturii, trebuie să remarcăm un fapt mai degrabă neobișnuit în Europa epocii respective. Și anume, că Hamsun pare a se fi afirmat matur dintr-o dată și complet liber de tutela vreunei tradiții culturale, eliberat de povara influențelor și chiar de sub aceea a afinităților literare, numeroase putându-se descoperi, doar aparent paradoxal, cu urmașii săi, iar nu cu predecesorii. Căci, născut (în anul 1859) și crescut în Nordland, departe de tumultul marilor orașe, într-o familie modestă (tatăl său era croitor ambulant), Knut Hamsun a cunoscut de timpuriu dificultățile vieții și a avut parte de o educație fragmentată, realizată, în cea mai mare măsură, prin efortul și voința proprii. Lipsit de cadrul social și intelectual ce caracterizează evoluția și formarea majorității literaților vremii, tânărul Hamsun a fost silit să-și câștige existența făcând munci umile (ucenic de cizmar, zidar, vatman), călătorind mult (inclusiv în Statele Unite ale Americii), iar în momentul în care s-a produs debutul său literar, Norvegia (iar apoi Europa), a avut revelația unui prozator uimitor, cu intuiții extraordinare și cu o capacitate de inovare excepțională. Căci, într-o epocă în care în Norvegia se scria, în general, în conformitate cu regulile unui realism dus la extrem sau dimpotrivă, în funcție de gustul unui public avid de senzațional și de facilul lacrimogen, Hamsun îndrăznește să ignore toate convențiile, modele și modelele și să aducă în prim plan accente psihologice nebănuite sau pagini al căror lirism depășea nivelul decorativ și lipsit de profunzime ce domina proza acelor ani. Utilizarea persoanei întâi, explorarea situațiilor delicate, descrierea stărilor sufletești greu de definit ori de explicat în funcție de arida logică a cauzalității, prezentarea unor conflicte ori intrigi contradictorii, în care granița dintre buni și răi e întotdeauna anulată, ca și monologul interior ori fluxul conștiinței reprezintă noutățile pe care Hamsun le aduce dintr-o dată în literatura norvegiană și europeană, surprinzând cititorii obișnuiți și pe criticii literari, incapabili să găsească o formulă în care să încadreze acest nou gen de ficțiune ce nu semăna cu nimic din ce se scrisese ori se publicase anterior.
Poate că nu e întâmplător, acesta fiind contextul afirmării sale ca prozator, că Hamsun a elaborat cele mai bune texte ale sale la începutul carierei. Astfel, după romanul Foamea, urmează Pan (1894) și Victoria (1898). Ulterior, Hamsun a început să fie prizonierul propriilor reflexe de creație și a avut tendința de a transforma în manieră (uneori chiar în clișeu…) exact acele elemente care reprezentaseră marea noutate a creației sale. De aici, poate, și pasiunea sa târzie pentru epica de largă respirație și de mari dimensiuni, în descendența lui Tolstoi, dar și orientarea tot mai evidentă spre (extrema) dreaptă, așa cum e evident în Rodul pământului (1917), carte recompensată cu Premiul Nobel, dar în care, după cum consideră Paul Auster, sunt clare simpatiile naziste ale autorului.
Însă Pan și Victoria (minunat traduse în românește de Valeriu Munteanu, cu o sensibilitate cuceritoare și cu o exactitate și expresivitate rare!), microromanele de început, sunt două adevărate bijuterii narative, cucerind încă din primele pagini prin atmosferă, prin tensiunea psihologică, dar și prin intuirea elementelor simbolice și a forței expresive a dialogurilor succinte. Iar dacă în Pan sunt descrise experiențele de viață ale locotenentului Thomas Glahn, care părăsește orașul și ajunge în Nordland, în căutarea liniștii, dar descoperă, pe neașteptate, dragostea, odată cu întâlnirea cu impetuoasa Edvarda Mack, fiica unui bogat proprietar din regiune, totul fiind relatat prin intermediul rememorărilor lui Glahn, incluse în text sub forma unui jurnal, în Victoria, analiza sentimentelor protagoniștilor atinge desăvârșirea. Îndrăgostit de Victoria, fiica unui aristocrat care, chiar confruntat cu dificultăți financiare, încearcă să-și păstreze rangul, tânărul Johannes, fiul unui morar, face tot ce poate pentru a cuceri inima fetei. Având acțiunea plasată în zona de coastă a Norvegiei, către sfârșitul veacului al XIX-lea, textul acesta este povestea unor îndrăgostiți cărora soarta le stă de la bun început împotrivă. Și, dacă ar fi doar soarta, poate că Johannes, atât de impetuos și de dârz, ar fi putut-o învinge. Dar tot împotrivă le stau prejudecățile și oamenii din jur, o întreagă societate ale cărei convenții nu vor să se lase înfrânte de sentimente. Excelentă e descrierea afecțiunii reciproce pe care o simt cei doi încă din copilărie, pe când Johannes e adesea chemat la castel pentru a-i duce cu barca pe copiii stăpânului și pe invitații lor până pe insulele din jur, acolo unde Johannes e ținut la distanță, făcut să-și înțeleagă statutul și nu o dată umilit de cei de-o vârstă cu el. Doar Victoria îi arată căldură și-l ascultă, însă, odată cu trecerea anilor, ea devine mai degrabă indiferentă, iar apoi indiferentă complet (cel puțin în aparență). Johannes pleacă la școală și devine, cu timpul, un scriitor admirat și respectat în țară și în străinătate, creațiile pe care le publică fiind inspirate, toate, de Victoria și de pasiunea pe care o nutrește pentru ea tânărul de talent. Însă Victoria e deja logodită cu un ofițer lipsit de calități – dar a cărui avere era de așteptat să salveze onoarea familiei fetei și să achite datoriile făcute de imprudentul ei tată… Iar anii trec, odată cu ei și tinerețea celor doi, iar ocaziile pierdute nu se mai întorc niciodată. Johannes însuși suferă la pierderea Victoriei, dar o pierde și pe Camilla, cea pe care o salvase de la înec, dar care e atrasă de strălucirea iluzorie a aristocraților. Iar Victoria se stinge în tristețe și singurătate, înțelegând mult prea târziu că iubirea pentru Johannes a fost singurul lucru pentru care ar fi meritat – ar fi trebuit! – să lupte: „Da, Johannes, te-am iubit, numai pe tine te-am iubit, întreaga mea viață. Victoria le scrie acestea și Dumnezeu le citește peste umărul meu. Și acum trebuie să-ți spun adio, s-a făcut aproape întuneric și nu mai văd. Adio, Johannes, îți mulțumesc pentru fiecare zi. Când voi pleca de pe pământ, o să-ți mulțumesc încă o dată, până în clipa din urmă, și o să-ți rostesc numele pe tot drumul. Rămâi cu bine și iartă-mă pentru tot ce ți-am făcut. Iar dacă n-am putut să mă arunc la picioarele tale, să-ți cer iertare, o fac acum, în inima mea. Rămâi cu bine, Johannes, adio pentru totdeauna. Îți mulțumesc încă o dată pentru fiecare zi și pentru fiecare clipă.”
Intensă din punct de vedere psihologic până aproape la limita suportabilității cititorului, perfectă din punct de vedere al stilului și al structurii, cartea aceasta s-a impus imediat după apariție în Norvegia, impunând, deopotrivă, și modelul perechii de îndrăgostiți a căror poveste sfârșește tragic, cu câteva accente shakespeariene, e drept, dar cu o artă a expresiei ce-l plasează pe Hamsun alături de marii scriitori din literatura universală care au abordat această temă. Pasiunea pe care o trăiesc cei doi îi consumă și, finalmente, îi distruge, cu atât mai mult cu cât Victoria e de multe ori ezitantă, incapabilă sau nedoritoare să-și recunoască sentimentele și să și le exprime până la capăt. Apropiată, din acest punct de vedere, de Daisy Buchanan din Marele Gatsby, tânăra își anulează singură posibilitățile de salvare prin iubire, făcându-l pe Johannes – implicit, pe cititor! – să se întrebe dacă îl iubește oare cu adevărat pe fiul morarului și dacă superficialitatea ei afișată nu este oare și reală.
Dincolo de subiect și de deznodământ, romanul acesta este profund experimental la nivel formal, în cadrul aceluiași paragraf trecându-se, nu o dată, de la timpul trecut la prezent (sau invers) și de la relatarea unor evenimente care au avut loc cu ani în urmă la amănunte ale clipei de față. Lectura nu e, deci, atât de lipsită de dificultăți cum s-ar aștepta, poate, unii cititori, ținând seama că avem, totuși, de-a face, cu un text de secol XIX. Căci aparența de basm pe care o are romanul la început (un băiat sărac, dar plin de calități, iubește o fată bogată și frumoasă care trăiește într-un catsel din apropierea mării) e contrazisă pe parcurs de desfășurarea evenimentelor și de atitudinile pe care cei doi protagoniști le vor avea în momentele cheie. Cu toate acestea, se păstrează până la final o anumită aură de mister și de visare, ce dă senzația că, cine știe cum, cei doi își vor putea salva iubirea. Numai că realitatea e, ca întotdeauna, mult mai dură decât orice basm… Ritmul textului (cu note desprinse parcă din cele mai bune poeme în proză ale literaturii universale) dă impresia că e construit în funcție de timpii muzicali, romanul păstrând, de asemenea, prin arta detaliului în care excelează Knut Hamsun, subtile și profunde legături cu universul miturilor și legendelor Nordului, pe care întâlnirile celor doi îndrăgostiți par a le recompune până la un punct, Dincolo de care intervine brutala realitate, ca pentru a aminti tuturor, protagoniști și cititori, că vremea poveștilor a trecut.
*
S-a afirmat nu o dată (și pe bună dreptate!), în diferite studii critice, că, prin romanele pe care le-a publicat în anii ’90 ai secolului XIX, Knut Hamsun a întemeiat în adevăratul sens al cuvântului acel tip specific de roman modern care se va încheia, simbolic, abia odată cu Samuel Beckett. E vorba despre texte ce aduc în prim-plan stări sufletești greu de definit prin care trec personajele, sugerând ideea de alienare și prefigurând chiar unele tehnici ale suprarealismului, dar accentuând, deopotrivă, ideea de ficționalitate. Căci scriitorul norvegian preia de la Dostoievski convingerea că subiectul textului nu constă doar în întâmplările în care sunt angrenați protagoniștii, ci și în cele mai diverse aspecte ale gândirii ori simțirii lor, ducând la desăvârșire această idee prin modul aparte în care sunt configurate conflictele și deznodămintele creațiilor sale. În plus, de la Strindberg, Hamsun a învățat că sufletul omenesc nu e altceva decât o expresie a discontinuității, o sumă a tuturor contradicțiilor ce sfâșie ființa umană. De aici, poate, senzația de indeterminare pe care o poate avea, la prima lectură, un cititor neobișnuit cu această manieră de a scrie – și de a înțelege universul (fie el exterior fie interior). De altfel, unele dintre personajele lui Hamsun par a inventa sau, dacă nu, măcar a provoca chiar ele evenimentele în care sunt implicate, astfel încât ficționalitatea din Pan sau din Victoria e justificată (provocată!…) tocmai de alegerile protagoniștilor, nu de fatalitate ori de simplul hazard. Iar patosul ce-i caracterizează pe Glahn sau pe Victoria ori pe Johannes e și oglindirea patosului pe care cititorul îl simte atunci când e confruntat cu acte ale oamenilor reali, nu doar cu reacțiile unor ființe de hârtie – fapt ce determină stranietatea eroilor din proza lui Hamsun și imposibilitatea încadrării lor în vreo tipologie prestabilită.
Impresia acută de „viu” pe care aceste personaje o dau e accentuată și de faptul că niciodată ele nu dețin, așa cum li se pare, controlul asupra evenimentelor ce le marchează existența. Iar fluxul conștiinței, în care Hamsun e maestru, subliniază exact acest aspect, adesea ignorat de exegeții care au manifestat tendința de a-l recepta pe prozatorul norvegian prin prisma inovațiilor sale formale și de conținut, însă, detaliu esențial, fără să le privească la nivelul operei acestuia ca atare, ci alegând soluția mai ușoară de a le măsura viabilitatea estetică pornind exclusiv de la modul în care aceste inovații au fost transformate și practicate în opera celor pe care Hamsun însuși i-a influențat hotărâtor, de la André Gide la Kafka, Musil sau Lawrence.
Inovator al romanului european, îndrăzneț în experimentele literare pe care le-a inițiat, Hamsun rămâne, însă, și un acut observator al realității, un extraordinar creator de atmosferă și, în egală măsură, autorul unor memorii ficționalizate remarcabile. Căci începutul din Pan, cu acea evocare de neuitat a ținuturilor Nordului, este, desigur, dincolo de fundalul pe care se petrec evenimentele și pe care au loc rememorările lui Glahn, și o expresivă evocare a lumii copilăriei lui Hamsun însuși, legat prin extrem de multe fire de lumea atât de aparte din Nordland: „M-am gândit în ultimul timp mereu la zilele fără noapte ale verii din ținutul Nordland. Mă gândesc la ele, la cabana în care am locuit și la pădurea care se întindea în spatele ei. Apoi încep să aștern în scris unele amintiri, ca să-mi mai omor timpul și să mă distrez. Zilele trec foarte încet, nu reușesc să le fac să se scurgă atât de repede pe cât aș dori, totuși, duc o viață dintre cele mai vesele.” Se întâmplă astfel și deoarece concepția lui Hamsun cu privire la construcția atmosferei în directă relație cu evoluția personajului este, la rândul său, profund nouă și se diferențiază de cea a lui Ibsen, de pildă. De altfel, se știe că pentru Hamsun, coerența la nivelul personajului este complet lipsită de relevanță, Foamea fiind primul roman european în cadrul căruia personajul este sistematic deconstruit și apoi re-construit, pornind de la necesități fundamental diferite de cele de până atunci în ceea ce privește exigențele reprezentării.
Hamsun l-a criticat nu o dată pe Ibsen pentru că acesta a insistat pe crearea de tipuri, adică personaje configurate pe baza unei singure trăsături de caracter. (În paranteză fie spus, Cehov însuși considera că Ibsen nu e cu adevărat dramaturg, câtă vreme în viață lucrurile nu sunt niciodată așa de simple cum par în piesele lui. ) „Visez la o literatură în cadrul căreia aparenta lipsă de consistență și de coerență a personajelor să fie trăsătura esențială”, scria autorul lui Pan, pentru a-și justifica metoda de creație și noua concepție estetică. Tocmai de aceea, în legătură cu personajele din cele mai reușite texte ale sale, cititorul s-ar putea întreba, uneori nu fără motiv, de ce, oare, fac ele lucrurile pe care le fac ori rostesc vorbele pe care le rostesc? Căci atât Glahn, cât și Victoria, de pildă, par absolut inexplicabili în reacții, greu previzibili și imposibil de înțeles, uneori, de către apropiați sau chiar de către cei pe care-i iubesc. Scriitorul însuși era un adevărat personaj, câteodată debordând de vitalitate, alteori plin de încăpățânări imposibil de interpretat sau având reacții voit scandaloase în situațiile cele mai obișnuite ale existenței. De altfel, James Wood, într-o foarte pătrunzătoare analiză pe care o face operei sale, afirmă că până și nazismul pentru care a fost atât de frecvent și atât de virulent atacat nu reprezintă, în cazul scriitorului norvegian, altceva decât încercarea sa mereu reluată de a șoca, de a fi altfel, de a sfida convențiile și clișeele de comportament ori de gândire ale conaționalilor săi…
Astfel că protagoniștii marilor romane ale lui Hamsun nu sunt propriu-zis niște proscriși sau excluși din societate, căci îndepărtarea de tot ce înseamnă societate obișnuită reprezintă, pentru ei, o alegere personală și complet deliberată, rezultat al propriei gândiri, nicidecum al întâmplării. Iar atitudinea autorului față de eroii săi, mai cu seamă față de Glahn sau Victoria ori Johannes este nu doar de profundă înțelegere, ci de admirație pentru orgoliul de a se situa în afara bunei societăți și a înțepenitelor ei norme de comportament, ce țin seama, în realitate, doar de convenții și aparențe. Iar dacă Foamea este – cel puțin din perspectiva deja citatului James Wood – un exemplu de text prefigurând în mod clar situațiile din Artistul foamei, de Kafka, Pan și Victoria accentuează la rândul lor latura neîmblânzită a personajelor, ca și raporturile mereu dificile stabilite între individ și societate într-o epocă istorică determinată. În plus, personajele majore ale operei sale sunt, mereu, suspicioase cu privire la ele însele, de aici rezultând și teatralitatea evidentă a multora dintre creațiile lui Hamsun, mai cu seamă Victoria, unde replicile fetei par desprinse dintr-o excelentă dramă de idei, însă una elaborată într-o manieră fundamental diferită de ibsenismul care a marcat mult timp literatura norvegiană și nu numai.
Noutatea absolută pe care o aduce Knut Hamsun în contextul prozei europene constă (și) în combinarea episoadelor teatrale cu momente de tensionată funcționare a fluxului conștiinței, toate acestea subliniind originalitatea și forța expresivă a unui mare scriitor, pe nedrept ignorat în numeroase studii critice ale zilelor noastre, dar care demonstrează, prin opera sa privită în ansamblu și în ceea ce are mai valoros, că nu a încetat să creadă în victoria finală. Care, desigur, nu e a vreunei ideologii, indiferent care ar fi aceasta, ci a literaturii.
Knut Hamsun, Pan, Victoria.
Traducere de Valeriu Munteanu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2015