Nu-mi aduc aminte nici de mâine și nici de ieri
privesc cu ochi mari de un verde spălăcit pe nemernicul de azi
fără să știu care dintre noi suntem victima și care călăul
scrâșnesc din dinţi de lehamite scrâșnește din dinţi de ură
fie cum o fi plictisitor coșcovit mă agăţ de picioarele lui prea grăbite să plece
îi scormonesc prin măruntaie trag de el să rămână dar nu are timp de pierdut
îmi scormonește măruntaiele trage de mine să mă înghită
ca și când nu i-aș mai fi nimănui de trebuinţă
în zadar încerc să mă reinventez
în cel care aşteaptă pe un peron de gară
într-o noapte de noiembrie cu o ploaie măruntă și rece
sunt o umbră care nu mai ştie a cui a fost