(fragment de roman)
Oftînd, Anton se ridică din pat. Nu-i plăcea această vizita neanunțată. Nu-l întîlnise pe Sandu de cîțiva ani, dar nici nu-i ducea dorul. Acum, din păcate, nu putea să-l mai evite. Sandu contase pe elementul surprindere. Procedase în maniera lui. Nu dăduse un telefon dinainte, cum se obișnuiește între oameni civilizați. Iar mașina firmei se afla în curte, oricine își dădea seama că șoferul este prin apropiere.
Trecu peste impulsul de a se piti undeva și examină situația prin fereastra bucătăriei. Sandu era în fața ușii de la camera de zi, distrîndu-se pe seama înverșunării lui Bulbuc. Cățelul renunțase la pacifismul său și asalta picioarele musafirului. Anton nu pricepu de ce era atît de furios. Pentru ca posteritatea să nu facă presupuneri eronate, consemnez că omul îl insultase pe Bulbuc, de cum a intrat pe poartă. La primul lătrat, un salut canin la urma urmei, acesta l-a repezit scurt: „Tacă-ți fleanca, potaie mică și scîrboasă!” O ofensă pe care Bulbuc n-o putea înghiți. Își dădu seama de îndată că tipul e un bădăran. Nu-l descoperi nicăieri prin memoria lui de cîine isteț și se întrebă de unde apăruse? Merita să i se dea o lecție. De aceea ataca lătrînd cu înverșunare, regretînd pentru prima dată că nu s-a născut un doberman sau alt uriaș de acest fel.
Anton ieși pe ușa bucătăriei, examinînd de la distanță omul care ciocănea în geamul ușii din față, strigînd: Antoane, Antonel, bre, omule! La prima vedere era același Sandu, un tip înalt, osos, prezentabil. Părea doar adus ușor de spinare. Trebuie să aibă peste șaizeci de ani, socoti la repezeală Anton.
– Hei! striga, încercînd să-i atragă atenția.
La drept vorbind, nu știa cum să-i spună. Înainte vreme, pe cînd exista centrul de legume și fructe, îl numea, oficial, domnu’ jurist, iar mai tîrziu, după ce au înființat firma și devenise angajatul lor, îi spunea pur și simplu Sandu. Dar acum se afla în încurcătură. Între timp acela deținuse cîteva funcții înalte și umbla cu nasul pe sus. Fusese judecător vreo doi ani, însă s-a văzut silit să plece din sistem pentru că nevastă-sa negocia procesele pe care el trebuia să le judece. Apoi s-a înscris într-un partid și a fost numit director de prefectură. Dar nici aici nu a rezistat mult. Colegii de partid și-au dat seama că omul fura pe cont propriu și au cerut demiterea sa. Același lucru îl solicitau și adversarii politici. Numai prefectul era împotrivă. Pînă la urmă acela a fost nevoit să cedeze și Sandu a fost destituit cu succes. Toate astea erau bîrfe care circulau prin tîrg, Anton nu putea pune mîna în foc pentru nimic. De cîțiva ani Sandu practica avocatura, dar lăsa de înțeles că poate rezolva orice. Cum să-i spui unui om pe care nu știi de unde să-l iei?
– Antonel, barosane! striga Sandu, strecurînd entuziasm în glas. Ce faci, omule? Nu te-am întîlnit de-un secol!
– Bine, domnu’ Sandu, răspunse Anton. Înaintă cu un zîmbet stînjenit spre omul care i-a fost cîndva angajat. Își dădea seama că pornise cu stîngul și nu reușise să-l tutuiască. Bine, ce să fac?
– Nu te-ai schimbat, amice, spuse Sandu, întinzîndu-i mîna. Tot cu zîmbetu’ pe buze, același tip bonom! Mă bucur să te-ntîlnesc.
– Și eu, răspunse Anton, strîngîndu-i mîna. Se aplecase în timpul salutului și încercă să-și restabilească poziția, dar se împiedică și aproape că se pierdu cu firea. Troscotu’ ăsta, mama lui!
Deschise ușa și-și invită musafirul să intre în casă. Sandu luă loc pe laviță lîngă masă, iar Anton scoase dintr-o vitrină o sticlă cu whisky și două pahare. Ciocniră și fiecare gustă cîte puțin. Nu erau băutori de cursă lungă. Se așeză pe un scaun și Anton, încercînd parcă să-și ascundă treningul uzat. Celălalt era la costum și cravată, ca scos din cutie. Însă obrajii îi erau mai supți și nasul i se coroiase parcă.
Sandu îi lăudă gospodăria și se interesă de viața lui și de neamuri. Neștiind unde vrea să ajungă, Anton dădu răspunsuri evazive. Își aminti de nepoți și-și spuse că erau prin livada din spatele casei. Le plăcea să se joace prin tufele de coacăze, mure și zmeură, încercînd să dea de urma ursului care făcea dulceață pentru copii. Aneta aduse o farfurie cu felii de pîine, salam și caș, reușind să despotmolească discuția. Dar femeia se retrase rapid, motivînd că venise vremea să dea o gustare nepoților.
Din acest punct discuția dintre cei doi poate fi refăcută numai pe bază de presupuneri. Luat la întrebări de Aneta în aceeași zi, Anton a declarat că el unul n-a priceput nimic. Sandu făcuse aluzii peste aluzii și insistase că poți avea neplăceri, chiar cînd te crezi scăpat definitiv. Sugerase că Nae a stors vlaga fostului centru de legume și fructe ce aparținea statului, transferînd-o prin fraudă firmei lor. El însuși îl consiliase pe Nae, nu nega asta, dar făptuitorul scapă basma curată dacă îi dă în gît pe ceilalți. Astea nu erau vorbe aruncate în vînt, el a fost prevăzător dintotdeauna și deține copii de pe acte și alte dovezi. Și chiar dacă a fost nevoit să plece din justiție pentru că a fluierat în biserică, expresie ce lăsa să se înțeleagă o atitudine disidentă, avea mulți prieteni prin parchete.
Anton nu reușea să înțeleagă unde bate omul și ce vrea de la el. Îi dădea întru totul dreptate, privindu-l cu fața senină și zîmbăreață. Sandu îl analiză cu atenție, întrebîndu-se dacă tipul e cretin sau se preface. El căuta să-l șantajeze, dar celălalt nu pricepea nimic. Cum să te descurci cu ăsta? În timp ce Sandu încerca să devină mai explicit, Anton intra tot mai mult în ceață. Sesizase că există o amenințare în tirada lui Sandu, dar nu pricepea ce se dorește de la el. Nu se făcuse vinovat cu nimic. În firmă, fusese ținut la distanță. Semna acte numai cînd Nae nu era acolo. Dar asta se întîmpla rareori.
Dîndu-și seama că n-o scoate la capăt, Sandu schimbă foaia și o luă cu binișorul. Îi aminti lui Anton că erau prieteni de ani și ani și venise să-i propună o afacere din care să scoată amîndoi bani frumoși. Deocamdată era ceva confidențial, totul trebuia să rămînă între ei. Intenționa să-și cumpere un gater și să intre în afaceri cu material lemnos, cam asta era ideea. Iar Anton era șoferul și omul de încredere al directorului silvic, puteau face lucruri mari împreună.
Anton obiectă că el nu se pricepe la afaceri și încearcă să se țină departe de învîrteli riscante, dar Sandu îl asigură că nu existau riscuri. Nu-i cerea un răspuns pe loc, deoarece el însuși avea nevoie de timp pentru a face un plan de bătaie. Numai să rămînă între ei toată treaba, pe moment nu avea altă rugăminte. Ar fi fost de dorit să nu afle nici Aneta, știi cum sunt femeile, nu-i nevoie să-ți explic. Anton trase un fermoar imaginar prin dreptul gurii și-l asigură că nimeni nu va afla nimic, domnu’ Sandu.
Dar abia plecă acela, că Anton merse întins în bucătărie și încercă să-i reconstituie cît mai fidel discuția. Părea dificil să redea o conversație atît de încîlcită și înțesată cu aluzii, însă Aneta îi puse tot felul de întrebări, reușind să priceapă despre ce-i vorba.
– Antoane, ascultă ce-ți spun, zise femeia. Nu te băga în chestiile astea și nu semna nici o hîrtie. N-am încredere în omu’ ăsta.
– Ei, lasă, spuse bărbatul. N-o lua nici tu în serios. M-a întrebat și el, nu mi-o pus sula-n coaste.
Aneta termină de spălat vasele și-și șterse mîinile cu poala șorțului. Feri puțin perdeaua și urmări zbenguiala nepoților prin curte.
– Din cîte înțeleg, ți-a pus-o, spuse, îngîndurată. Și cred că nu se lasă păgubaș și te caută din nou. Fii cu băgare de seamă, Antoane. Nu umbla după cai verzi pe pereți…
Sfatul nevestei părea rezonabil, numai că fusese livrat într-un ambalaj sîcîitor și asta îl scoase din sărite pe Anton.
– N-am nevoie de sfaturile tale, replică Anton. Cred că știu și singur ce am de făcut, adăugă.
Ieși în curte și un timp se învîrti pe lîngă mașină. Parcă nu-și găsea locul. Absent, nu luă în seamă tentativele nepoților de a relua luptele, iar Aneta, dîndu-și seama de indispoziția bărbatului, îi momi în bucătărie la dulceață. Numai Bulbuc se învîrtea în jur, pînă cînd Anton îl săltă cu vîrful piciorului și-l aruncă prin aer, numindu-l javră puricoasă. Cățelul își dădu seama că trece printr-o zi nefastă și se retrase schelălăind în cușca sa dintre garaj și bucătărie.
Încercînd să scape de sentimentul apăsător de indispoziție, Anton pretextă că trebuie să cumpere din tîrg niște piese pentru mașină. Era o minciună și Aneta pricepu exact asta. Îi înțelegea supărarea, dar era de datoria ei să-i deschidă ochii. Anton rămăsese același tip copilăros din tinerețe și avea nevoie de cineva care să-l țină din scurt. Ea nu avea ce să-și reproșeze.
Anton ieși în oraș, după ce se schimbă de trening. Își puse o cămașă cadrilată, cu mînecă scurtă și un pantalon din pînză. Hoinări un timp prin piața de vechituri, apoi se întîlni cu Vichentie, un tip rufos și cu barbă roșcată. Vichentie (Vic pentru prietenii săi) fusese prieten cu taică-su, Oreste, și le trăgea la măsea zdravăn, deși trecuse de șaptezeci de ani. După evenimentele din 1989, s-a oploșit în cimitir și se ocupa cu întreținerea mormintelor, iar rudele celor îngropați îl răsplăteau cu pomeni și sticle cu băutură. Bătrînul Vic ținea morțiș ca pe mormîntul lui Oreste să existe tot timpul flori proaspete, iar Anton, în contrapartidă, îi strecura cîțiva lei pentru o votcă, de fiecare dată cînd se întîlneau.
De astă dată, norocul îl copleși pe Vichentie. Anton îl invită într-o bodegă de lîngă piață și comandă șase halbe cu bere și zece mici cu pîine și muștar. Părea să aibă tot timpul din lume și rămase dus pe gînduri, ascultînd pălăvrăgeala bărbosului despre vremurile cînd trăia Oreste și cît de bine se distrau împreună. Anton gusta cînd și cînd din berea amăruie, încercînd să uite de musafirul din acea zi și de pericolele pe care acela obișnuia să le lase în urmă. Căuta să se liniștească, spunîndu-și că toate i se trăgeau de la vorbele aruncate în vînt de o muiere proastă.
Vichentie își dădu seama că feciorul prietenului de odinioară nu era în apele sale, dar nu conteni să înșire baliverne, înfulecînd mititei și dînd pe gît halbă după halbă. Nu avea mustrări de conștiință să-l ușureze de niște bani, pentru că, potrivit credinței noastre strămoșești, pomenile atît de îmbietoare se ridicau de îndată la sufletul lui Oreste. În fond, el era un intermediar care săvîrșea un serviciu pentru un prieten dispărut, nu avea alt interes și nici nu-i ieșea nimic din asta.
În spiritul adevărului, ca unul care l-am cunoscut pe Vichentie, țin să corectez această imagine falsă ce poate să pătrundă în conștiința publică. Afirm cu mîna pe inimă că pehlivanul, în timp ce lingea berile și mesteca mititeii cu cioturile înnegrite ale dinților, se gîndea numai la sufletul lui ahtiat după bunătăți din astea. La Oreste putea să ajungă numai o aromă plăcută de grătar încins și hamei, ce-i trebuie bere în ceruri? Nu s-ar mînia bunul Dumnezeu să-l vadă mort de beat? Om de treabă Oreste, nimic de spus, dar întotdeauna a fost cam necumpătat la băutură. Vichentie știa precis că niște halbe înspumate cu bere ar însemna și acum o tentație primejdioasă pentru acela. Oftă în sinea lui, închipuindu-și că Dumnezeu l-ar zări mergînd pe șapte cărări prin rai, cum umbla pe vremuri prin tîrg. Nici pomeneală, el nu va îngădui să i se întîmple una ca asta prietenului său. Așa că supse halbele pînă la ultima picătură, pentru ca nu cumva să ajungă la ceruri, pe lîngă aroma de hamei, și niscaiva vapori de alcool.
Anton se întoarse acasă pe înserat, luă cîteva guri de mîncare și se culcă în camera de zi, ca de fiecare dată cînd se certa cu nevastă-sa. Se scufundă într-un somn agitat, din care îl extrase mai tîrziu niște zgîlțîieli. Se simțea buimac și încercă să scape de insistențele atît de supărătoare.
– Scoală, omule! Auzea ca prin vis glasul Anetei care continua să-l scuture. Trezește-te odată, n-auzi?!
Reuși să se ridice în capul oaselor, confuz și iritat. Nimic nu-l deranja mai mult decît să i se strice somnul. Înțelese pînă la urmă că se petreceau lucruri grave. Trecuse de ora două noaptea și telefonul din hol suna fără încetare. Nu putea fi semn bun. Era nevoie să intervină bărbatul din casă. Aneta spuse că îi este frică, du-te tu, doar n-o fi tot advocatu’ acela, ducă-se pe pustii!
Informațiile astea îl stîrniră și mai mult. Anton era om blînd și cumsecade, însă fusese călcat pe bătătură. Cum să suni la ora asta? Nu te gîndești că sperii lumea? Avea de gînd să-i spună cîteva, cît era el de avocat. Merse somnoros în hol, urmat îndeaproape de nevastă. Telefonul continua să sune în draci, spărgînd liniștea nopții. Sunetul strident îl călca pe nervi. Își reproșă din nou că nu renunțase la telefonul fix, acum cînd orice terchea-berchea avea mobil.
– Alo! strigă Anton, ridicînd receptorul. Aa-loo!
Aneta rămase la distanță, de parcă s-ar fi temut că pericolul putea să năvălească oricînd prin dispozitivul de ebonită. Nu apucase să aprindă becul în hol și-l zărea pe Anton în lumina ce se strecura din camera de zi, fără să-i distingă reacțiile de pe față. Din cîte își dădea seama, nici el nu reușise să priceapă cine se afla la celălalt capăt al firului.
– Cine ești, măi, nenorocitule?! Anton se răstise în telefon, scos brusc din sărite. Părea că vrea să-l legitimeze pe celălalt. Vorbește clar, ticălos ce ești tu!
Teama femeii începu să se risipească și deveni curioasă. Probabil se înșelase și la telefon nu era domnu’ advocat. Dar cine putea fi atît de insistent? Se apropie prin spatele bărbatului, încercînd să obțină un răspuns la întrebările ce-i năvăleau în cap. O bănuială puternică îi dădea tîrcoale, dar mintea ei nu putea să accepte aiureala aia. Nu-și dădea seama ce urmări putea să aibă acest telefon. Simți un ușor regret că nu sunase Sandu, măcar ai fi știut la ce să te aștepți.
– Cineee? (…) Nae?! Care Nae? Eu nu cunosc nici un Nae! (…) Măgarule, nu ți-i rușine să dai telefon la ora asta?! Și încerci să te mai dai drept… (…) Bun, dacă tu ești nemernicu’ acela, de ce dai telefon după douăzeci de ani, la miezu’ nopții și beat ca un porc pe deasupra?!!
Anton puse palma pe receptor și-i spuse Anetei că un bețivan se dă drept fratele său. O îndemnă să se ducă la culcare, el avea de gînd să-i dea o lecție ticălosului, de să-l țină minte. Dar femeia nu se clinti din loc. Nu se punea problema să plece tocmai acum, îi sărise complet somnul. Anton se întoarse spre telefon.
Simțea crescînd în el un sentiment de furie; ceva necunoscut firii sale părea să i se răzvrătească prin sînge. Trecuseră ani și ani de cînd Nae dispăruse și, cu toate că Anton percepuse fapta ca pe o trădare și un furt mișelesc, un timp s-a temut pentru viața fratelui care o luase pe căi greșite și părea în stare de orice. Nu făcuse plîngere la poliție de teamă ca Nae să nu se-apuce și de alte netrebnicii, dar și din cauza mamei lor, care vărsa rîuri de lacrimi pentru fiul ei preferat și încerca să-i găsească un milion de scuze.
– Porcule! reluă Anton. De ce nu ne lași în pace?! Ce mai vrei? (…) Ceee?!… Sîngele apă nu se face? Mă piș în sîngele tău, nesimțit, ce ești! Cum de nu ți-i rușine să vorbești de sînge?! (…)
Anton se miră de curajul și răutatea lui; parcă îi făceau bine. Devenise dintr-odată alt om. Dintotdeauna Nae fusese fratele mai mare și avusese ascendent asupra lui din toate punctele de vedere. Ani în șir îi spusese bădița, cum dorise mama lor. După ce Nae a intrat la liceu, i-a interzis categoric să-l mai numească astfel, de teamă să nu-l ridiculizeze colegii. I-a venit greu să renunțe la acel apelativ și a început să-l tutuiască, dar cu un fel de jenă. Au urmat anii rupturii dintre ei, pentru ca în acest miez de noapte mezinul să se răzvrătească atît de spectaculos.
– Iertare?! Cum îndrăznești să vorbești de iertare? După ce ne-ai furat ca-n codru și ne-ai lăsat cu atîtea belele pe cap, vrei iertare? (…) Mă întreb cum ai să-i ceri iertare lui Cristi, un prunc handicapat pe care l-ai părăsit ca un laș! Și de ce-ai telefonat acum? (…) Sandu?! Da, a trecut. Da’ ce mai puneți la cale? Vreți poate să mai trageți vreun tun, așa-i? Vă dau pe mîna procurorilor pe amîndoi, pungași ce sunteți voi, să nu spui că nu ți-am spus. Pa!
Dădu să închidă telefonul, însă păru că-și amintește ceva și se răzgîndi.
– Ascultă, bestie, spuse, părînd calm și sigur pe el. Nu vreau să mai am de-a face cu tine, să fie clar. Dar dacă tot deranjezi lumea la miezu’ nopții, spune-mi și mie, de unde dai telefon? (…) Din fundul iadului?! Aha, excelent! Sper că și Dana e cu tine, că vă potriviți de minune! Pa, și mai du-te naibii de ticălos!