TOLCEA, TOLCISSIMO…

Tot astfel, La Tolce Vita ar putea fi de departe tolcea mai bună secţiune prin gândurile lui Marcel Tolcea şi, totodată, magica scociorâre prin cotloanele cufărului său de campanie (fiindcă e mai tot timpul gata de luptă!), în care-şi ţine bric-à-Braque-ul de naraţiuni colorate. Dialogul savuros (care, când se sfârşeşte, lasă în urmă numai regrete!), întreţesut cu astuţie spumoasă de prietenul şi poetul Robert Şerban (apărut în volum la Editura Universităţii de Vest, la finele anului trecut), este revelatoriu pentru epicul cu care este încărcat până la refuz unul dintre personajele cele mai pitoreşti, cele mai notorii şi cele mai iubite ale Timişoarei. Un om de poveste. Un simbol pe măsură al viitoarei capitale culturale europene din anul 2021.
În galeria de intelectuali ai „Oraşului de pe Bega” (aş fi putut să folosesc şi alt loc comun: „Oraşul-martir al Revoluţiei Române”, dar rămân la prima opţiune, mai familiară pliantelor de turism, ca să nu cad în capcana neasemuitei limbi de lemn a ştirilor tv!), Marcel Tolcea stă alături de nume istorice, precum Müller, Oschanitzky, Mihăieş, Popovici, Foarţă, Ujică, Lenau, Todoran, Vuia, Ladea, Oravitzan, Blandiana, Şerban, Holender, Ungureanu şi atâţia, atâţia alţii, pe care poate i-am uitat… Iertare!
Ca om harnic al Cetăţii, pe lângă un profesor nonconformist şi trăsnit (tocmai de aceea, adorat de studenţi!), poet nezdravăn, filosof fără angoase, mason deschis la şorţ, scriitor cu verb acid, jurnalist opiniatru (sic!), revoluţionar cu acte şi, nu în cele din urmă, un prieten generos, Marcel Tolcea născoceşte tot timpul. Deoarece nu există nicio stare la mijloc, starea lui de agregare e dificil de definit (la noi, în schimb, tolcelatria e constantă), pur şi simplu, personalitatea lui secretă delectarea în formă continuată. Concomitent cu râsul lui clocotitor, de om luminos, care ia cu încăpăţânare tot timpul lucrurile à rebours, ne face părtaşi la descoperirea unui parfum numai de el ştiut. Pe care l-am putea numi, fără să-l concurăm, îndrăznim, totuşi! Tolceamour. Sau, parafrazând un titlu faimos în literatură, la un moment dat, Tolce ca mierea e verbul patriei!
Marcel este unicul vorbitor al dialectului tolcean. O regiune lingvistică personală, dedusă din inexistentul Atlas al limbii române sucite, unde se folosesc vorba scrântită, vocabularul strâmb, contaminări surprinzătoare, rupturi agresive, alunecări periculoase, regresări uimitoare şi împiciorongări insolite. Practic – atunci când suportă o provocare pe măsură – Marcel este în stare să răstoarne cu nonşalanţă toate legile gravitaţiei lingvistice, în folosul obţinerii unor arome imaginative uluitoare. Pe care, însoţite de un zâmbet deschis cât cerul, culant cum îl ştim, ni le oferă la minut, fără să pregete.
Clima tolceanică, pe care o resimţim venind-duduind-unduind dinspre Timişoara, fără îndoială că ne face bine la lingurica spiritului. Ne face bine nouă, celor care iubim Cuvântul mai abitir decât îşi iubeau piraţii comoara ascunsă. Nouă, celor care ispăşim pedeapsa de a nu şti cât fac, de pildă, radical din 225 la pătrat, dar, în schimb, ştim pe dinafară versuri fabuloase ce au schimbat din temelii Poezia românească (spuneţi dvs. dacă pe acestă lume – iau pur şi simplu la întâmplare – s-au mai scornit vreodată versuri atât de duioase precum acestea: „De nu m-ai uita încalte / Sufletul vieţii mele…” sau „O fi fost mă-ta vioară, / Trestie sau căprioară / Și-o fi prins în pîntec plod / De strigoi de voievod ? /Că din oamenii de rînd / Nu te-ai zămislit nicicînd.”…). Recunoaşteţi că nu!
Revenind însă şi aplicând cu stricteţe la existenţa noastră rezultatul nenumăratelor studii tolceanografice, prin care ne primenim gândul limbii (dar şi limba gândului!) – deci, savurând rodul minţii fără a ne mai zgribuli în neştiinţă – descoperim că devenim mai buni, mai altfel, mai descumpătaţi în bucurie şi mai dezlănţuiţi în extaz.
La Tolce Vita este, în ultimă instanţă (cea supremă, bineînţeles!), un manual de dezblânzit aleanul!