Simona-Grazia Dima – Evadarea din teluric

O poezie adânc elaborată, în care, sub aparența unor notații impresioniste, a unor efluvii suprarealiste, fiecare cuvânt este prețios în sine și prin locul pe care-l ocupă în structura versului, oferă Simona-Grazia Dima în cartea Mierea nopții / Le miel de la nuit, publicată bilingv de Editura Poètes à vos plumes din Paris, 2016.
Teluricul, cercul cel mai strâns al eului, sufocant și ineluctabil, cercul de referință, este simțit ca insuficient pentru a fi definitoriu.
Zborul reprezintă una din căile de desprindere de teluric. În acest sens, unul din simbolurile pe care mizează poeta este cel al păsării. Dar, în ton cu nota de neprevăzut a poeziei sale, care face adeseori să explodeze sensurile, „pasărea aurie” a Simonei-Grazia Dima este una care „arde”. Sunt arse drumurile de reîntoarcere în teluric. Pasărea rămânând, desigur, un simbol al zborului, conform uzanței generale, la poetă este vorba de un zbor care nu admite căderea, chiar valorificatoare, este un zbor care „arde”, vehicol fiind către esențe: „de mă arzi, / când căderea mea se transformă în / frumuseţe”. Apropierea de esențe, fie sub forma frumuseții, fie a culorilor curcubeului, acesta ca simbol al limpezirii, al reintrării în senin, este greu de suportat: „dezlănţuie din adâncuri culorile curcubeului / ce mă îngrozesc cu splendoarea”. De remarcat nuanța expresionistă, de punere în mișcare a unor forțe primare, de irumpere a unor energii elementare, căci culorile curcubeului se „dezlănţuie din adâncuri”. („Pasăre aurie”)
De remarcat este faptul că arderea este și ea o cale de evadare din teluric. Prin ardere teluricul este negat, este purificat, este transformat într-o esență superioară.
Ideea de foc și de ardere, deși în alt registru, este reiterată în „Sărbătoarea lucrului”: „dragostea începe să lumineze,/ floare aflată / între focuri aurii” .
Uneori se creează impresia că arderea este domoală. „O flacără ca un cedru,/ încremenită în luminare”, chiar „înzăpezită înăuntru”. Dar este suficient un impuls de undeva, ca această flacără domoală să se transforme într-o forță mistuitoare și automistuitoare: „ea arde – orbind privirea, / când se întunecă-mprejur, / înteţită de vânt, de uitare, / de furtunile de nisip, / arde până la mistuire / în noaptea crudă.” („Flacără“)
Evadând din teluricul strict, poeta se simte aparținând unui univers de forțe elementare.
Natura e mereu agitată, dezlănțuită, dar în interacțiune cu omul, care o poate supune: „O mare furtună în jurul lucrului. / E destul să întinzi mâna – va sta. / Chiar în ochiul uraganului / zvârcolit acum / urgia-i de mult trecut.” Dar acest „lucru” care „alunecă, un sidef lustruit,/ imponderabil” nu rămâne străin de dezlănțuirea de forțe și astfel va fi „rostogolit, în râset,/ dincolo, până în mierea nopţii.” O noapte a cărei „miere”, în acest context, pare îndoielnică, mai mult o speranță de liniște, căci acest râset răsună mai mult ca un ecou al furtunii, decât ca o destindere. („Lucru în furtună”). Totul se întâmplă agitat și violent, până și „blândeţea vă va electrocuta”, căci „Blândeţea va fi forţă”. („Blândețe”).
Detașată de frământarea forțelor elementare, poeta meditează asupra trecerii: „tot / ce a fost nou s-a dus”. („În mintea lumii”). Meditația dobândește profunzime în „Martorul”. Ubicuitatea ierbii, ca simbol al trecerii, impune motivul ”vanitas vanitatum”: „iarbă răbdătoare, crescută / pe ruinele imperiilor, / tu aştepţi cu încredere / descoperirea adevăratei bogăţii, / îmbrăţişezi sandaua eroului / şi paşii de abur ai mamelor, / iarbă, pe tine veacuri / gravează cuvintele, încet, / în silabe ce privesc norii…”. Sau în „Vorbire iarna”: „Maeştrilor le umflă vesel fularele / nimicul cel rodnic”. Ori în „George Enescu la Paris”: „pe patul morţii, sub pânza incoloră, / desăvârşeşti muţenia-nflăcărată / a bulgărilor atonali, iar pentru noi,/ atenţi spre tine din eternitate,/ dezveleşti osul incandescent / al nimicului, sub linţoliu / buzele-ţi vorbesc singure, asonore,/ ochii-s închişi: speranţă, teroare, desprindere.”.
Plonjarea în mister reprezintă și ea o cale de evadare din teluric.
Pretutindeni e plin de mister și neprevăzut, un mister agresiv: „iar eu înaintez în capcanele spaţiilor”, spune poeta. („Cel care întemeiază”)
În „Interviul”, stilul voit prozaic, natural, reprezintă terenul pentru a plonja direct în mister, ceea ce ne amintește de prozele lui Mircea Eliade: „Şi totuşi,
vrea / să-şi scoată stiloul, să marcheze drumul, pentru mai târziu. / Însă acesta i s-a transformat în acadea. Sub ochii lui, / capacul se abureşte-ncet şi se preschimbă-n zahăr, / strigă la el să-şi bage minţile-n cap, dar nu poate să / oprească procesul.” Și: „Criticul singur, deznădăjduit. Unde e interviul? Dar calea / înapoi spre oraş? Dar locuinţa maestrului? Numai copaci / intacţi… şi, pe deasupra, scos din minţi, îşi dă seama / că poartă pantaloni bufanţi, un fel de spielhosen / până la genunchi, dintr-un material cu buline.”
Visul reprezintă, de asemenea, o cale de evadare din teluric.
Poetei îi place și știe să prindă „clipa / dintre gheaţă şi topirea ei, dintre noapte şi vis,/ dintre crepusculul de lut şi roua dimineţii”, așa cum singură arată în poezia „Salt peste abis”. De asemenea, ea reafirmă în stil personal unele ziceri, precum cea că drept hrană și apă poetul are cuvântul și visul: „Nomad e poetul,
(…) / deşertul ostil îi fură apa,/ numai cuvintele sunt peşti în mâna lui,/ mereu mlădioşi, tineri, şiroind de apă,/ gata să ţâşnească-nspre bănuite oceane,/ ori să-i adoarmă-n palmă, la umbra / visului”. („Nomadul”)
Și totuși, cu toate eforturile ei de evadare din teluric, când privirea poetei poposește asupra teluricului, asupra lumii înconjurătoare, tonul ei primește nuanțe de odă. Ceea ce relativizează efortul de evadare din teluric.
Astfel, o adevărată sanctificare poetică înalță autoarea țăranului, truditorului de pe câmp, căci îngerul îi apare în chip de truditor pe câmp: „Şi-apare îngerul, obosit / de truda de peste zi la câmp, / prăfuit, asudat, în saboţi. / Te întâmpină pe drumul de ţară, / cu o lanternă pâlpâind / în mâinile noduroase.” („Întâlnirea cu îngerul”). De altfel, răzbate din versurile poetei o mare iubire pentru lumea în care trăiește. Astfel, „până şi bătrânii ei, / purtaţi de legi în zbor, / buimaci şi decrepiţi, / sunt marmoreeni efebi”. („Efebi”). Sau în „George Enescu la Paris”, întâlnim o frumoasă odă pământului țării noastre: „Pământul Vestului e-ntocmai ce pare, / în vreme ce solul românesc e alchimic, / în orice se preface, şi nu ştii, / mereu în altceva, se preschimbă, / de pildă, în alb, şi-n amintirea / unei ţări străbune, cu nechezat de cai / în noapte, mistere-ntrezărite / pe jumătate.”
Simțind polaritățile ca structurale, poeta le caută, le găsește, le pune în lumină: „Culcat în palma unui mic maestru,/ arborele blândeţii / ascunde-n
frunze / lama sabiei cu metalul în fierbere” („Arborele blândeții”). Arborele, simbol al rodniciei și al duratei, este aici, ca arbore al blândeții, mistuit de polaritatea în care e prins: „Copacul cu crengi lungi şi moi,/ protejând spada, arde odată cu ea” și rodnicia sa este una imaterială, vădită prin efectele sale în timp: „în vreme ce pruncii zburdă mai departe / pe tiparele intacte / ale lucrurilor / care-şi visează frenetic viaţa”.
Având ochiul poetic format să prindă sensurile ascunse ale lucrurilor, mișcările forțelor elementare, valențele existenței, Simona-Grazia Dima își pune sensibilitatea și măiestria artistică în slujba unei poezii care arde caolinul propriei sale existențe, întru nașterea porțelanurilor fine ale artei.