Am scris cu destulă reținere scriitor-țăran. Lui Ioan Alexandru nu-i plăceau cuvintele compuse cu poet; când i-am luat un interviu și l-am întrebat ce recomandări ar face poeților-elevi, a replicat destul de tăios că poetul – e pur și simplu – poet. Dar am folosit sintagma scriitor-țăran gândindu-mă la cartea lui Gabriel Țepelea care cu aproape o jumătate de veac în urmă semnala în Banat acest fenomen literar: apariția scriitorilor țărani. Așa a fost și năsăudeanul Dumitru Nistor (1893-1971), a cărui înzestrare artistică a semnalat-o prima dată tot un năsăudean, în 1943, Gavril Scridon, pe atunci student la Cluj, vorbind de pictorul Dumitru Nistor, portretist și peisagist. Anii care au urmat au adăugat alte fațete portretului său artistic: în primul rând aceea de memorialist și, chiar dacă mai puțin izbutită, și aceea de poet. A avut o biografie interesantă, de personaj al unui roman de aventuri, dar care ar fi de prisos să fie scris pentru că îl găsim în Diuariul… său. După lectura acestuia și a prefeței lui Mircea Popa, îngrijitorul ediției, mi-a venit în minte o comparație cu alți doi scriitori români-călători: Nicolae Milescu Spătaru care a ajuns în „țara chitailor” și ne-a dat o Descriere a Chinei și cu Mihai Tican-Rumano care a călătorit în Spania și ne-a lăsat interesante pagini despre peninsula iberică. M-am oprit la acești doi, pentru că mi s-au părut mai apropiați de opera și viața năsăudeanului Dumitru Nistor, care în școala primară asculta vrăjit lecțiile de geografia continentelor și se gândea cât de mult i-ar plăcea să vadă aceste locuri. Fiind în Imperiul Austro-Ungar a crezut că-și poate împlini acest vis dacă va face armata la marină. A plecat în lumea largă și din cauza unor neînțelegeri cu tatăl său – aventura lui are ceva din parabola „fiului risipitor” – și după un instructaj marinăresc într-un port italian, Pala, se îmbarcă împreună cu alți recruți pe vaporul „Principesa Elisabeta” și călătorește pe mările și oceanele din Europa și Asia cu escale în Egipt, India, China, Japonia, notându-și în jurnalul său (acesta este Diuariul meu) peripețiile și primejdiile călătoriei, observații interesante despre natură și oameni, locurile pe care le-a străbătut, cu o sinceritate cuceritoare. Se afla în China, încă în misiune, când află din „jurnale” că a izbucnit Primul Război Mondial. (Cartea – spune profesorul Mircea Popa – e prilejuită de aniversarea acestui tragic eveniment: …„am socotit de cuviință la o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial, ca măcar epopeea lui Dumitru Nistor prin țările Asiei merită să fie cunoscută și restituită publicului avid de informații și de o «memorialistică» sui-generis”). În luptele cu japonezii cade prizonier și paginile Jurnalului înfățișează amarul traiului departe de casă și gândurile triste că nu va mai revedea dragile sale plaiuri someșene.
Este Dumitru Nistor un scriitor? Oricine va citi aceste pagini de jurnal va considera că este o revelație pentru literatura de călătorii, pentru memorialistica românească. Deși a studiat numai șase clase primare Dumitru Nistor și-a cultivat talentul fiind un autodidact, clădind cunoștințele dobândite pe formația sa spiritual-creștină. Ceea ce impresionează în primul rând în aceste pagini sunt fragmentele care-i conferă efigia unui moralist, de sorginte biblică sau de înțelepciune folclorică. Cartea debutează cu o astfel de considerație, spunând că Dumnezeu „cel care a creat lumea” ne-a dat la început „floarea vieții” tinerețea, ca să putem duce mai târziu greul din anii maturității și ai bătrâneții. Ca și Dinicu Golescu altădată, compară ceea ce vede cu cele din ținutul său someșean: văzând sărăcia înspăimântătoare în unele ținuturi asiatice este indignat că la noi oamenii se plâng că o duc greu, fără să știe greutățile din alte părți ale lumii; vede exploatarea Indiei de către coloniștii britanici, care iau indienilor aproape toată producția de fructe exotice, lăsând pe localnici în foamete, „lucru care ține de omenie” – subliniază în spiritul moralei creștine Dumitru Nistor. El însuși, îndurând de multe ori lipsuri, se gândește că se află în situația fiului risipitor din pilda cristică regretând că a greșit părăsind casa părintească.
Farmecul Diuariului constă mai ales în oralitatea lui. Dumitru Nistor își consideră cititorii ca pe niște ascultători, și întocmai ca și Creangă, închipuindu-și că aceștia se află în fața lui, li se adresează mereu cu apelativul „dragii mei”, și întocmai ca într-o povestire ce se desfășoară, face reveniri: „Dar să lăsăm toate acestea și să ne întoarcem la obiect” (p. 123); „ era cât pe aici să uit să scriu cum am pățit eu odată cu doi pești din aceștia încă din Pola…” (p. 133); mărturisiri de sinceritate à la Creangă:„Acum, vă spun drept, eu am fost cel dintâi care am furat din perele chinezilor, dragii mei, nu am avut încotro de foame” (p. 206). Dumitru Nistor a citit poezie românească, îl știe bine pe Coșbuc, mai ales poezia războiului: situația din O scrisoare de la Muselim Selo este reluată în paginile Jurnalului, pentru că, știutor de carte, el citește scrisorile primite de soldați și le scrie altele celor de acasă; descrierea luptei are reminiscențe de vers coșbucian: La Coșbuc:„Apoi să știi c-a fost război/ Și moarte aici nu șagă,/ Cădeau pe dealuri dintre noi/ Ca frunza, mamă dragă.“ La Dumitru Nistor: „…cădeau japonezii cum cade frunza în codru când e galbenă“; relatarea umoristică a luptei duce cu gândul la expresiile ironice din Cântecul redutei. Japonezilor „nu le venea lucrul de râs din partea vapoarelor, că-i îmbiam cu găluște (= plumbi de tun), prea mari, de se înecau.” …sau „văzându-i noi de pe vapor așa tare fugind, orișicum ne-a fost milă de ei, că se vor aprinde la dracu de atâta fugă, i-am molcomit minten, ba le-am dat și foc în lulea din șase tunuri de calibrul 15 centimetri cu șrapnele.”
Aceste fragmente umoristice și ironice alternează cu altele de lirism despre „dulcea limbă românească”, despre împlinirea visului de unitate națională, conferind jurnalului caracteristicile unei opere literare captivante, o revelație în aparițiile editoriale din ultimii ani.
* Dumitru Nistor, Jurnal de marinar din Primul Război Mondial. Prin mările Chinei și ale Japoniei. Transcriere, prefață, notă asupra ediției și explicații de Mircea Popa. Cu ilustrațiile autorului. Ecou Transilvan, 2016