- Academicianul-lingvist Grigore Brâncuș propune o analiză a textului poetic al lui Marin Sorescu din perspectiva limbii (Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu, București, Editura Academiei, 2014).
În fața unui ciclu de poezii-document, precum La Lilieci, critica literară de până acum a scos în evidență faptul că el sintetizează convențiile artistice ale creațiilor soresciene anterioare (epic, liric, dramatic) și că, în conținut, textele apar sub semnul unei agravări existențiale într-o traiectorie simplă: așa cum toate drumurile duc la Roma, toate viețile oamenilor din Bulzești, uitați aici dintr-o seculară transhumanță, duc la Lilieci, cimitirul înflorit, o proiecție, parcă, a porților raiului.
Criticul depășește limitele analizei lingvistice propuse de titlu, întrucât, prin abordarea structurilor poetice la fiecare nivel al limbii, le exersează ca procedee de autentificare a unor trăiri, respectând spiritul poetului care, declarat, a urmărit să evoce (ut pictura poessis), în partea sa de predestinare, o viață așa cum a fost.
Procesul analitic intentat se constituie într-o carte de obiectologie poetică. Dintre cele două părți ale unei astfel de cercetări (teoria obiectologică și procedeele lingvistice ale autentificării referentului din lumea reală), instanța reține partea teoretică numai la nivelul unor trimiteri indirecte; în schimb, așa cum s-a arătat, excelează prin procedeele analitice ale autentificării prin limbaj.
Implicând limbajul obiectelor, actul poetic vrea să devanseze discursul printr-un deixis generalizat, trecând enunțul în enunțare și sensul în semnificație. Viața, fiind ea însăși un ludus regizat de capriciile timpului, devine poezie printr-o aparentă anulare a jocului secund.
În romanul modern, astfel de tendințe se finalizau, conform pragmaticii textului literar, în „dosare de existențe”, „felii de viață” etc… -
Orientarea obiectologică asupra operei poetice presupune un anumit risc teoretic și, de aceea, se pare, este abandonată de lingvist. Un astfel de risc, cum se va vedea, poate fi evitat în contextul criticii literare, indiferent de natura acesteia.
Obiectologia pleacă de la o reconsiderare a elementului mental din structura duală a semnului lingvistic. Astfel, referitor la instituirea de către F. de Saussure a conceptului ca semnificat, s-a afirmat: „e o idee pe cât de sterilă pe atât de săracă, de plată, despre realitatea lingvistică, profundă, tridimensională. Semnificații nu transmit concepte, ci delicate complexe funcționale” (Alonso, 1977: 12). Conform unei astfel de înțelegeri, fenomenul poetic presupune crearea intuitivă a autorului și receptarea de aceeași natură, a cititorului. Intuiția acestuia din urmă „e nemijlocită și cu atât mai pură, cu cât între ambele intuiții s-au interpus mai puține elemente străine” (Alonso, 1977: 25).
Pentru înțelegerea poeziei, preluând o idee din Marmontel, s-a arătat că: „la question se pose de savoir si le caractère sensoriel de la poésie est essentiellement déterminé par la présence de l’image: l’imagination ne produit que des images (…) nous remontons de l’image à ce qui est à son origine, c’est à dire aux objets sensoriels” (Varga, 1967, p. 558-559). Tot la obiecte, la lucruri, se ajunge și în teoriile simbolului: „Obiectul acestei cărți îl constituie simbolul, considerat ca lucru, nu ca termen” (Todorov, 1983: 21).
Obiectologia se pare că a descoperit substratul divin al poeziei: „Les objets étaient des signes qui reflétaient partiellement la perfection divine et le poète avait pour tache de changer les objets et de déchiffrer leur signification dans le cadre de l’analogie universelle, qui relie entre elle toutes les créatures” (Varga, 1967: 569).
Riscul teoretic se leagă de faptul că competențele obiectologiei nu au impact asupra tuturor tipurilor de poezie (de exemplu: poezia parnasiană abandonează virtuțile sensibilității, în favoarea abstractizării spirituale). În plus, la nivel general, s-a afirmat că „De par sa nature, l’espace lyrique est moins rempli d’objets” (Miclău, 1983: 138). Pe lângă parnasieni, sunt recuzați și simboliștii: „ nous n’allons pas nous arrêter (…) sur le discours lyrique réalisé au niveau déclaratif par les Parnasisiens et au niveau de sensations souvent vague par les symbolistes” (ibidem: 141).
Dincolo de acest risc, trebuie considerat că obiectologia operează pe spații mici, cu referire la un grup de poeți, la un poet anume sau la o etapă din creația acestuia. Paul Miclău selectează: „un spectacle lyrique complet en matière des objets: c’est la poésie de Francois Ponge (ibidem: 141). Pentru acesta, „Les choses pures, autrement dit les objets sont le point culminant de la <chosification> du monde (ibidem: 142).
În aceiași termeni, se poate vorbi despe ciclul La Lilieci de Marin Sorescu, despre care s-a arătat că „e o carte autobiografică, în care nu imaginația e importantă, ci exactitatea comunicării” (Brâncuș, 2014: 7)(1). -
Criticul Grigore Brâncuș, printr-un atașament sentimental, retrăiește empatic textul și pare a fi cititorul cel mai avizat al poetului, care dă din casă tot ce este răscolit în vâltoarea existențială, de această intruziune a timpului, care ar trebui, dar nu se poate opri, în această scenă a satului, unde sunt convocate măștile, dintr-o vreme a amintirilor.
De aceea, primul capitol al cărții, „Obiceiuri, credințe și practici populare străvechi” este, în esență, o punere în scenă a obiectelor, în sensul larg al termenului: lucruri, ființe, relații, fenomene, tipuri de comportament între tradițional și accidental…
Lingvistul Grigore Brâncuș știe și dintr-o experiență proprie, dar și din declarațiile poetului, că această provincie nu este imaginară, ci este o rconstituire, o imortalizare (ex tempore) a ei prin forța de sugestie a cuvintelor angajate în jocul poetic: „La Lilieci e o carte autobiografică, în care nu imaginația e importantă, ci exactitatea comunicării, după cum declara autorul însuși” (p. 7); pentru că „în această carte, unică în literatura noastră, Sorescu, metaforic vorbind, se substituie arheologului, scoțând la lumină tradiții, mituri, credințe, superstiții, obiceiuri, practici vechi, în general forme primare de civilizație și cultură țărănească” (p. 8).
Sub semnul minuțiozității, sunt organizate toate aceste tipuri de „obiecte”, după diverse criterii de subclasificare: comandamentul moral, atașamentul afectiv, determinismul cutumiar, formulele componențiale ale câmpurilor semantice etc.
În ieraria constituită, sunt preferați oamenii, după legea gramaticală a genului personal: bunicii (Ungureanca și Murgu Sorescu, păstor din Ardeal), Moșu, notarul Gheorghe Ionescu, bunicul dinspre mamă; mama, Nicolița, martorul-narator principal, Copăceanca, ruda noastră etc. Toate personajele acestui theatrum mundi sunt abordate de lingvist cu multă rigoare în capitolul despre numele proprii, acele nume care sunt deictice prin natura lor.
Obiectele aparținând altor genuri sunt studiate după legile câmpurilor semantice, în capitolul intitulat Vocabularul. Metalimbajul comentariilor are multe intruziuni afective, așa încât, în limitele exactității științifice, lingvistul pare tentat de libertățile impresionismului critic.
Apar, de asemenea, „școala, ca pe vremuri” (p. 11), pădurea, care „revine obsesiv în poezia lui Sorescu” (p. 14); satul care „este ca toate așezările rurale ale Olteniei conservatoare, închis ca o cetate, o comunitate în care veștile dinafară ajung la fel de greu ca-n vremea dacilor” (p. 15); sărbătorile (p. 16, 20); portul popular despre care relatează poetul-etnograf (p.17); obiceiurile de nuntă (p. 18), de înmormântare (p. 23-26) și de naștere (p. 35); datinile (p. 20, 21); muncile câmpului (p. 22, 40); bolile (p. 23) și plantele și buruienile tămăduitoare (p. 31); medicina populară (p. 32); farmece și vrăji (p. 34, 36); infracțiunile (p. 23); injuriile, vorbele de ocară, sudalmele (p. 37, 38); exodul sporadic al oamenilor (p. 41)…
Un loc aparte printre „obiecte” îl ocupă creațiile populare, pe care poetul le interiorizase cu pasiune („Eu știam pe dinafară niște balade foarte lungi”), considerându-le în aceleași rafturi ale zestrei obștești, ca și multe alte lecturi din autorii culți. Abandonându-și parcă statutul de artist, poetul se complace, așa cum arată Grigore Brâncuș (p. 12, 14) într-un intertextualism lejer, dictat de legile lăsate în voie, ale unei memorii involuntare.
Toate aceste elemente nu sunt doar înșiruite de critic, care folosește, printr-o inerție a autentificării, tehnica citatelor, ci sunt edificate prin comentarii nu numai despre dimensiunea lor existențială majoră, ci și despre ponderea dobândită într-o axiologie afectivă.
În exemplificări, se pleacă de la comandamentul moral, poetul evocând „o întâmplare care se petrece demult, când într-o zi de Paşti, fetele gătite de horă, cu sălbi mari, cu pestelci, se aruncă în fântână una după alta, de teamă să nu le prindă un pâlc de turci şi să le ducă în robie” (p. 7). Semnificaţia întâmplărilor importante, simbolice, jalonează generaţii: Cam zece rânduri de oameni ţine un sacrificiu/ De acesta colectiv (p.7).
Coordonatele majore ale poemelor sunt subliniate şi ulterior exemplificate de: „Autorul e atent la concretul vieţii ţărăneşti, la evenimentele majore ale existenţei: naşterea, nunta, moartea şi la o sumedenie de alte forme de manifestări ale psihicului lumii satului” (p. 8). E puţin probabil că atmosfera ironică şi uneori chiar umorul să fie din partea autorului o testare, „modalităţi prin care, cu oarecare şiretenie, se încearcă superficialitatea noastră, a cititorilor” (ibidem); ele sunt mai degrabă o detaşare prin jocul poetic, o asumare a autorităţii naratorului şi o travestire într-un uşor tragi-comic a sensurilor grave pe care le reprezintă întâmplările.
Confiscat în universul narativ al mamei, poetul reconstituie „descântecele, blestemele, evocările dureroase, jelaniile, şoaptele de taină (…) care se produc de obicei în vorbirea femeilor” (ibidem).
Poetul este atât de mimetic, încât s-ar putea concepe o diferenţiere psiho-lingvistică între particularităţile de limbaj ale femeilor şi cele ale bărbaţilor.
Par nişte acte de vorbire concrescute natural, odată cu oamenii, fără complicaţiile instrucţiei; dar bunicul fusese notar şi se plasa de fiecare dată în actul scrisului ca într-o sărbătoare. Iar copiii, înainte de a pleca în arena vieţii, învăţau să scrie pe nisip, în arena şcolii, depăşind astfel sensibilitatea folclorică ce se transmitea oral.
Bulzeştii, în ciuda numelui, era un univers deschis: transhumanţa, Ardealul, haiducia, corelate cu fantasticul naraţiunilor populare. Trăieşte într-o mitologie ce aminteşte de proiecţiile mirifice ale lui Goga. Drumurile iniţiatice ale copilăriei (satul, valea, dealul şi pădurea) sunt propulsate de explorarea infinită a imaginaţiei infantile.
Sorescu nu deplânge, ca expresioniştii, efectele dezumanizante ale formelor moderne de civilizaţie şi, deşi nu le face loc în poemul de ansamblu, mica lui revoltă disimulată ironic apare pe fundalul acestor destine simple. Acestea, deşi întruchipează ataşamentul faţă de instinctele ancestrale, sunt mereu în căutarea unor ferestre spre lumină, pe care, de cele mai multe ori, le închid cu brutalitate greutăţile şi suferinţele cotidiene: hore sărbători, şezători, clăci, cumetrii, datini, obiceiuri.
Poetul se impersonalizează atât de mult, încât lasă dimensiunea ancestrală să ajungă în abisul timpului: ar crede că n-au murit demult/ dacă ar învia strămoşii Luna e tot aia deasupra /Cei înfofoliţi în mintene şi cojoace pe dealuri/ Care toarnă vorbe prin pâlnie de gâlgâie tot satul de râs/ Spun de sute de ani cam aceleaşi glume, numai că le pun pe/ Socoteala altora (p. 21).
Criticul consemnează toare sursele etnografice ale textului, căruia-i conferă o valoare de document. Dar miza mare a cărţii nu este aceasta. Abordând şi nivelul lingvistic, identifică astfel singurul drum care motivează exteza: „Am notat în aceste pagini materia etnografică din care se compune conţinutul propriu-zis al cărţii: Ea este turnată în formele specifice de limbă populară (orală, dialectală, comună). De aici, rezultă valorile neaşteptate ale poeziei” (p. 42). -
Autentificarea prin limbaj este un procedeu adoptat de poet și analizat de lingvist: „Rigoarea unei cercetări lingvistice impune adesea identificări reale în aria particulară a Olteniei” (p. 9).
Sub aspectul general al comunicării verbale, autentificarea se produce în primul rând printr-o încadrare preferențială în stilul popular oral, caracterizat „prin simplitatea formelor de limbaj, prin oralitatea stilului” (p. 8). Nu înseamnă că la nivelul stilului beletristic limbajul figurat lipsește, dar lucrul se întâmplă, în cea mai mare parte, după acea constatare a lui Du Marsais, care observase că se întâlnesc mult mai multe figuri de stil într-o conversație rustică, în piață, decât în tratatele stilisticienilor. Așa se face că, deși este abandonată poza de poet, figurile de stil, cărora Grigore Brâncuș le rezervă un capitol consistent în final, sunt foarte bine reprezentate.
4.1. Capitolul despre numele proprii surprinde prin două decizii ale autorului: în primul rând, prin scoaterea problematicii abordate din structurile nivelului morfologic; în al doilea rând, prin atașarea la toponime a actualizărilor prin circumstanțialul de loc („circumstanțialul de loc e foarte frecvent, se exprimă de obicei printr-un cumul de elemente care ajută la situarea exactă în spațiu a obiectelor” – p. 57) și prin deicticele adverbiale locale aici (aicea, ici) și aci (acia).
Scoaterea din nivelul morfologic e motivată de dorința autorului de a constitui un mic tratat de antroponimie şi toponimie oltenească, în care reperele bibliografice devin secundare în faţa listelor de nume şi a interpretărilor prin care le edifică criticul.
În semantica logică, metoda relației de denumire instituie numele proprii ca deictice forte, întrucât denumirea din discurs, în virtutea individualizării, coincide cu obiectul extralingvistic. Așa se explică de ce la acestea sunt atașate parcă prin inerție (este vorba în fapt de coerența unui sistem deictic) deixisul sintactic al circumstanțialului de loc și, la nivel propozițional, deixisul local reprezentat de adverbele pronominale.
În lumea satului, tehnica cea mai frecventă a denominărilor compuse este determinarea care, intenţionând precizia, se derulează în lanţ: Nică a lui Constantin a Cosmei; Neofitu Nichii Ghichii Oanei (p. 44); Ion al Chivii lui Andrei Neagu (p. 45); Trică al lui Traşcă al Linei al lui Stanciu (p. 47). Este radiografiată evoluţia lui al de la demonstrativul propriu-zis (ăl bătrân), la utilizarea lui în precedenţa unei mărci posesiv-genitivale (al lui Fulger, Marin al Nicoliţei, al lui Fănică – p. 45), până la pronumele semiindependent, desprins semantic de aşa-zisul articol posesiv: Au năvălit tătarii la al lui Cină; Al lui Fleţu, A lui Gârlă; A lui Tingă, Ai lui Modârlan, Ai lui Corniţă (p. 47).
Sistemul denominărilor prin funcţia proprie genitivului (genitivul rudeniei) se regăseşte în dialectele româneşti, chiar şi în cele de la sudul Dunării (cf. ar. Mihali alu Calispera; Dina alu Areaftu… p. 45). Din epigrafe, aflăm că el se întâlnea şi în latina populară (Caius Epicadis, Dasius Verzonis, Castus Mecaporis… p. 45), însă, la nivel romanic, limba română inovează întrebuinţând valoarea deictică a articolului, inexistent în latină.
Se pare că limba literară a consfinţit procedeul mai ales în graiurile moldoveneşti, în rest, s-a recurs, de cele mai multe ori, la sufixare: Al lu Popa – Popescu; A lu Ion – Ionescu…)
Antroponimia propune şi ea diferenţieri pe genuri: „Încheiem aceste consideraţii generale, privitoare la nomenclatura personală, adăugând unele observaţii care se referă în exclusivitate la numele de botez date femeilor din această carte. Trebuie arătat mai întâi că aceste nume sunt mai puţine decât numele de familie, purtate în general, de bărbaţi” (p. 53).
Așa cum s-a arătat, după ce face inventarul toponimelor („e vorba așadar de toponimia minoră, foarte bogată şi diversă în zonele rurale, unde viaţa oamenilor este organic integrată în mediul natural de existenţă” – p. 55), autorul ţine să descrie specificul determinărilor circumstanţiale la nivel sintactic şi deictic. Reluând studiul Fl. Dimitrescu Observations sur le système des déictiques de la langue roumaine (1959), autorul edifică prin exemplificări felul în care se polarizează deicticul local în funcţie de cel personal: „Este vorba de adverbele pronominale aici (aicea, ici) şi aci (acia) care se disting semantic prin persoana la care se referă: aici – la persoana I; iar aci – la persoana a doua” (p. 59).
Faptul că şi pronumele de persoana I şi a II-a (singurele pronume personale în latină) sunt deictice şi că demonstrativele înseşi erau în relaţie cu ele (hic – ego; iste – tu, ille) atestă fenomenul clasicizat în latină. Nu este exclus, ba dimpotrivă, ca o astfel de corelaţie să existe şi în alte familii de limbi. Articolul lui Al. Ionaşcu O paralelă gramaticală slavo-română. Sistemul cuvintelor deictice în graiurile olteneşti (1960), care implică influenţa slavă, a fost corectat de Maria Iliescu (Sistemul deicticilor în graiurile olteneşti – 1981), care „susţine că sistemul deictic ternar oltean este o trăsătură arhaică latină, aproape panromanică” (p. 61).
Grigore Brâncuş semnalează şi exemplifică fenomenul şi în albaneză, lansând ipoteza influenţei substratului: „Comparaţia cu albaneza ar fi în avantajul ipotezei că orientarea semantică a adverbelor aici, aci, acolo, într-un sistem cu referire la trei persoane, ar aparţine influenţei autohtone. Aceasta cu atât mai mult cu cât Oltenia e mai conservatoare decât celelalte ţinuturi româneşti” (p. 62 – cf. și Brâncuş, 1999: 18-19).
Se poate susține în diacronie că substratul (limba dacă), a fost continuat de structurile similare din latină (stratul) și întărite de cele din slavă (adstrat). Nu este exclus, întrucât reprezentările semantice ale deixisului local au corespondent sintactic, să se inducă și ideea universaliilor limbii.
4.2. În privinţa fonetismelor, este consemnată anticiparea lui –i- în pâni – pâini (câine, mâini, mâine), dar, consemnează criticul, în mod bizar, nu se întâlnesc şi anticipările nevalidate de norma literară (oichi, veichi, ureichie…).
Sunt consemnate formele populare cu dispariţia consoanei –h- la iniţială şi intervocalic (oţ =hoţ, oardă = hoardă; ai = hai, Miai = Mihai…) dar şi hăle potoape (p. 64), hăla, haia, hăia (p. 70).
Dacă afereza lui –h- se întâlneşte încă din secolele XVI-XVII (cf. Gheţie, 1975: 281: otariu = hotariu ), aspiraţia lui h iniţial este dialectală şi, în contextul lingvistic al operei lui Marin Sorescu, apar ca deictice peiorative.
4.3. Complexitatea faptelor de limbă de la nivel morfologic l-a obligat pe lingvist să facă o selecție reprezentativă, ghidat de două criterii: forța de identificare și valoarea artistică.
Calitatea de identificatori a unor structuri morfologice este dată de valoarea lor deictică, aceea de referință extradiscursivă. Astfel, o atenție deosebită este acordată vocativului (cazul adresării directe), tautologiilor corelative, imperativul care înlocuiește deseori indicativul, interjecțiile (descrise totuși ca capitolul Stil). În mod cu totul special, este abordat perfectul simplu, care, prin valorile lui tipic dialectale se apropie de timpurile absolute, prin excelență deictice (formal, în latină, exprima perfectul).
O forță similară de transfer în zona autentificării o îndeplinește și principiul economiei limbii în structurile verbale. Astfel se explică frecvența mare a supinului, ca trăsătură a brevilocvenței orale (a se vedea și la Creangă).
Vocativul, prin definiție, angajează comunicarea în stilul direct, este modul real al comunicării, de aceea „Sorescu folosește cu insistență toate mărcile posibile ale vocativului, cerute de caracterul colocvial al comunicării” (p. 67).
Tautologiile corelative se realizează cu repetarea celui de-al doilea termen, chiar dacă în limba literară existau elemente alternative: unul di colo/ și unul di colo; c-un ochi încolo și/ Unu-ncolo; Și scuturau și-ncolo și-ncolo; Dă-i și p-ici, dă-i și p-ici (p. 71). Procedeul se întâlnește și la numeralul distributiv, fără câte: făceau cinci la un loc, cinci la un loc (p. 71).
Forța de autentificare a perfectului simplu este semnalată de lingvist: „La Sorescu, perfectul simplu e foarte frecvent și cu o mare forță expresivă; personajele devin autentice, cu localizare strictă” (p. 71); „acțiunile marcate puternic de afectivitate sunt readuse în apropierea prezentului, pentru a părea mai vii și a emoționa pe ascultător” (p. 73).
A doua trăsătură a textului critic este semnalarea de către lingvist a acelor fapte de limbă care, prin forța lor sugestivă constituie repere evidente ale valorii artistice: „Valoarea artistică (a formelor populare de demonstrativ – s.n. Șt.G.) e pusă în evidență prin raportarea la echivalentele din limba cultă” (p. 70); „perfectul simplu apare la Sorescu ca un fapt de stil, utilizat între elementele specifice localizării și, uneori, ca expresie a unei stări emoționale aparte” (p.75); „perfectul simplu, decupat ca fapt banal din vorbirea zilnică, e înzestrat cu o neașteptată valoare artistică” (p. 76).
4.4. La nivelul sintactic, sunt explicate și exemplificate fenomenele specifice limbajului popular: coordonarea prin joncțiune și juxtapunere a propozițiilor principale (cu o extensie mult mai mare decât subordonarea); utilizarea valorilor narative ale conjuncțiilor coordonatoare și subordonatoare (și, că…); structurile eliptice proprii limbii vorbite etc. Pe lângă acestea, trei fapte de limbă intră în topul autentificării: funcțiile coreferențiale ale apozițiilor; funcția receptivă a construcțiilor incidente și utilizarea foarte frecventă în structurile dialogate ale vorbirii directe a interogativelor de adresare. Despre enunțurile coreferențiale se arată: „Aceste insistente referiri sunt proprii comunicării orale, stilului expozitiv, prezentării faptelor concrete din istoria comunității rurale” (p. 83). Proprietăți similare au și structurile argumentative ale dialogului: „Interogativele de adresare presupun o implicare etică atât a povestitorului, cât și a ascultătorului la faptele narate” (p. 89).
4.5. Cel mai extins capitol al cărții este cel referitor la Vocabular, în care unitățile lexicale sunt organizate după două criterii: criteriul componențial al câmpurilor semantice (grupuri terminologice) și cel al structurii vocabularului.
Lingvistul nu face o prezentare liniară, academică, ci contextualizează termenii prin numeroase exemplificări, fiind preocupat de felul în care se intersectează „limba autorului și cea a personajelor sale, cu frecvente interferențe libere care redau solidarizarea autorului cu lumea evocată” (p. 91).
Poetul însuși scrie această carte ca o retrăire a acelei perioade a vieții, când această lume îl domina. Așa se face că în structura vocabularului, selecția limbajului dialectal și popular s-a produs mai degrabă involuntar. Criticul conchide: „O concluzie foarte importantă se impune încă de la început în legătură cu structura lexicală a Liliecilor, anume aceea că, fiind poeme cu subiecte mai vechi din viața rustică, neologismele lipsesc aproape cu totul” (p. 99).
Dar lingvistul nu este de acord cu selecția involuntară, ci o consideră în rândul procedeelor de autentificare a unui topos prin limbaj: „Numărul cuvintelor regionale, în general al cuvintelor rare, puțin cunoscute, este imens; de aici concluzia că Sorescu caută astfel de cuvinte în vorbirea oamenilor din Bulzești, cu scopul de a marca pregnant caracterul dialectal și popular al textelor sale” (p. 98).
Prin aceasta, poetul instituie un topos literar oltenesc, alături de Humulești, Ipotești, Mircești…
4.6. Cartea conține și un capitol despre Stil, chiar dacă faptele de limbă din capitolele anterioare au fost evidențiate, așa cum s-a arătat, dintr-o perspectivă stilistică (artistică). De fiecare dată, lingvistul a urmărit să descopere felul în care, în laboratorul de creație al lui Marin Sorescu, s-a produs operația „de selecție lingvistică în elaborarea unei opere poetice” (p. 133). În mare parte, acest capitol este o sinteză a unor dezvoltări anterioare, cu completări și exemplificări noi. Sunt evidențate concentrările semantice ale mesajului (enumerările, elipsa, coreferințele apozitive), dar și discontinuitățile sintactice (anacolutul, incidențele); componentele afective (interjecțiile, exclamațiile, repetiția); zonele paremice (maxime, reflecții, cugetări); alte figuri de stil, unele lexicalizate în limbajul popular (comparația), altele ținând de încărcătura emotivă a creatorului (ironia).
4.6. Capitolul de Exerciții nu ține de nostalgia didactică a criticului, ci impune modalități practice de demonstrare a unor adevăruri relevate anterior: „Sorescu a dovedit că româna populară e o limbă poetică prin natura structurilor ei interne (…) Meritul lui este de a fi intuit că limba populară este poetică prin ea însăși” (p. 155). - Se înțelege din forța și pasiunea acestei cercetări, că La Lilieci constituie una dintre cărțile de suflet ale lui Grigore Brâncuș, astfel încât a putut să se infiltreze în resorturile profunde ale textelor și să edifice argumentul ligvistic al unei valori artistice de excepție.
6. Bibliografie
Alonso, D., Poezie spaniolă, București, Editura Univers, 1977.
Brîncuș, Gr., Concordanțe lingvistice româno-albaneze, București, Institutul Român de Tracologie, 1999.
Gheție, I., Baza dialectală a românei literare, București, Editura Academiei, 1975.
Iliescu, M., Sistemul deicticelor în graiurile oltenești, în Arhivele Olteniei, nr. 1, Craiova, 1981.
Ionașcu, Al., O paralelă gramaticală slavo-română. Sistemul cuvintelor deictic în graiurile oltenești, în Romanoslavica, IV, 1960.
Miclău, P., Signes poétiques, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
Todorov, Tz., Teorii ale simbolului, București, Editura Univers,1983.
Varga, Kibédi, L’Objet en poésie, în vol. Lingvistic Studies Presented to André Martinet, New York, 1967.
Notă
(1) În continuare se va trece numai pagina.