Zmeii de apă
În primăvara aceasta
ochiul pătrat al câmpiei
înalță zmeie.
Noaptea, prin vii, singurătatea
cântă din toate fluierele vieții.
Greieri, înfipți în anotimpuri
ca într-un pian dezacordat,
risipesc timp.
Dragostea este cubul perfect. Are tot atâtea fețe
câte stele au mările lumii.
Cal sticlos,
inima mea verde-nesfârșit
zboară cu aripi de aer.
Se vor limpezii duzii, vor înfrunzi
cuvintele, omizi vor devora cerul.
Vera
bunicul avea o pușcă și un frate geamăn
când nu vorbea cu nimeni
lustruia pușca și înjura rusește
am ascultat de atâtea ori povestea încât prețul
războiului mi s-a părut prea mic:
un cal alb bolovănos niște părinți bătrâni
și un sat de fete nemăritate
parcă vera o chema pe rusoaica tânără din siberia
cea cu pulpe lungi care bea votcă și purta părul în coadă
zilnic mureau câte șapte-opt cu gura deschisă
aburii nu apucau să împrăștie curgeau în picuri pe mort
ca o ploaie care vine din apele subterane
bunica avea ochiul ager nu l-a confundat niciodată cu geamănul său
când a murit i-a spus: ioane când era război și era foamete
n-am învățat să scriu pe urmă a legat basmaua cu două noduri
a scris pentru ea la autorități geamănul
dar și pensia mi s-a părut puțină
seara citeam din biblie câte o pagină
plină de viii din tranșee
Scara
închide fereastra! îmi zise mama
cu picioarele ghemuite sub propriile neputințe
simt un nod în gât pe când îi retușez tinerețea
sub linia neagră a pleoapelor
parcă ieri ascundea pantofi de lac în șifonier
și rochia acea lucioasă de lame
cu care îmi cucerise tatăl
florile de prun mușcau din ger
erau atunci zăpezi cu care te înveleai de vreo două-trei ori
ea ca și mine bea apă înghețată și clocotea clocotea…
avea o scară spre cerul vinețiu
de care țineau îngeri cu fețe bicolore
rupea din când în când câte o treaptă vie
și o da morților din neamul ei
i-am îmbrăcat rochia de lame
cu sinceritatea viului
care stă pe propriile trepte
neșlefuite
pasărea aceea îmi dă târcoale
aripile ei balansează peste vid
îi simt răcoarea până în ultimul cromozom
străzile se vor subția ca un fir de argint
pe care îl voi întinde dâră umedă între ceasuri
nimic nu va mai părea îngust sau înalt
triunghiul se va curba ca o minge pe care
atunci când tăcerea se lipește de coaste
o arunci spre pasărea cu pene țipătoare
strigătul păsării sună a dangăt penele ei de aramă ruginesc
clipe bat la poarta cu șerpi încrustați
este tot mai greu zborul între lumi
limbile ceasului se opresc
pasărea cu un singur ochi șuieră nopți șuieră zile
până vine îngerul vopsit cu o mie și o mie de nume
Vibrato
oho m-am îndrăgostit mâinile mele
se rostogolesc prin lavă și dolomit
palmele îmi cresc/arbori de ape de lună/
până ating cerul sculptat sau a lumii cunună
sarea mărilor se scurge ca un șarpe imperial
de pe trupurile noastre într-un vibrato imaterial
se lasă seara cu arici și meduze calcinate
sufletele noastre respiră sub ape aspre decolorate
oase de fum/secundele curg în tăceri de alabastru
dragostea a atins carul mic cu un singur ochi măiastru
timpanul din stern sună oranj a lumină
voi mai vedea aburii pădurii suflete nins de verbină ?
dragostea se preface într-un condor în zbor peste caraiman
oho m-am îndrăgostit lumile mele au ajuns la liman
Capsula de 3 GB
astăzi timpul este ca un buzunar ros pe o parte nou pe alta
chiar și să iubesc în linie dreaptă am învățat când stăteam
pe linia de tramvai iar șinele dilatate de căldură mi-au lărgit perspectiva
aici se înseriază suflete și nu poți tremura în lumină
printre singurătăți de oraș găsești poeți cu gâtul de lebădă
veșnic întorși spre himerica lumii copertină
războaie subterane ne transformă în roboți megatronici
cu atrii de 3 GB în care încap și întunericul și lumina/ura și dragostea
/ moartea și viul
din acum din capsula asta de timp evadează doar câinii cu colții de ghips
nu se pot întoarce mega-secunde timpul ne catapultează în orașe unde dragostea
are pereții de sticlă
morții beau sânge alb iar viii sapă gropi furibunde