Două noţiuni inerente ale criticii: radicalitate şi nuanţă
În Argument la Radicalitate şi nuanţă (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2015), la primă vedere, heteroclita carte masivă a lui Mircea Martin, aparent se anticipează, de fapt se precizează că „Radicalizarea şi nuanţarea sunt procese ale vieţii curente, nu numai ale activităţii intelectuale“. La limită, radicalizăm şi nuanţăm şi fără s-o ştim, aşa cum făcea proză un personaj al lui Molière. Radicalitate şi nuanţă sunt, aşadar, noţiuni inerente vieţii, cu deosebire vieţii criticii.
În construcţia volumului Minima moralia, Andrei Pleşu, bun, se pare, exemplu de conştiinţă a radicalităţii şi nuanţării în scris, atent, aşadar, la nuanţele radicalităţii, pe spaţiu larg, foloseşte gândurile, „până la expresia lor radicală”, într-un capitol, iar „eventualitatea nuanţelor” o exprimă în alt capitol. El este „dispus să stabilească nuanţe şi rezerve acolo unde atâţia dintre predecesorii săi au principializat cu inflexibilă gravitate.”
Întâlnim termenii, care vor fi definiţi şi ilustraţi în eseul final, în tot acest volum, dar nu cu o excesivă recurenţă. Dimpotrivă, rar, până la a crede că mai curând accidental. Pentru radicalitate, noţiune mai complicată şi mai complexă: radical, radicalism, a radicaliza.
Adrian Marino „radicalizează şi extinde perspectiva” comparatistului Etiemble. El vrea să „disocieze radical de istoria literară” literatura comparată. Lui „Îi rămâne să ne dea şi o aplicaţie pe măsura anvergurii proiectului şi a radicalismului său introductiv.” Gabriel Liiceanu, dispreţuitor al criticilor literari, în favoarea filosofilor, ca bun ucenic al lui Constantin Noica, este indexat cu sarcasm polemic: „Tare de tot, radical, definitiv!” Cartea despre Ion Pillat a criticului, de regulă foiletonist al poeziei, Alexandru Cistelecan, este „o întreprindere pe care el însuşi a conceput-o ca radical diferită (nuanţare extremă, n. m.) de tot ce s-a produs până acum”. Şi decât a produs el însuşi, desigur. În cazul celor din generaţia ’80, contestarea, „simultan (faţă, n. m.) de totalitarismul comunist şi de modernism (…) poate avea loc în termeni cu adevărat radicali, adică mai exacţi”, se scrie despre Postmodernismul românesc de Mircea Cărtărescu.
Dacă radicalitatea este notată mai rar, nuanţarea, noţiune mai puţin complicată sau complexă, ajunge să pară aproape obsesivă. Nu pentru că aspectele au această frecvenţă sau pondere în exactitatea textelor vizate, dar pentru că acesta este raportul care îl exprimă pe M. Martin: un critic de nuanţă care are şi conştiinţa radicalităţii. Iată, acum, şi ocurenţele nuanţei şi nuanţării.
Savantul Solomon Marcus „introduce o nuanţă importantă într-o dezbatere care, de obicei – obiceiul pământului – se mulţumeşte cu afirmaţii spectaculos apăsate sau cu subtilităţi îndoielnice”. Silvian Iosifescu „Era, de fapt, un om al nuanţelor şi mai puţin al construcţiilor geometrice.” La Ion Ianoşi: „Din această asceză erudită, autorul iese, fireşte, îmbogăţit cu nuanţe de care concepţia sa de ansamblu nu avea cum să nu se resimtă.” Iată cum începe articolul despre Mihail Petroveanu: „Cu oricâte variaţii şi nuanţe, exegeza poeziei bacoviene s-a mişcat între reperele stabilite de Eugen Lovinescu şi, respectiv, de George Călinescu.” Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, contrazice şi nuanţează. Ion Pop defineşte nuanţat avangarda. Cornel Ungureanu structurează dezordonat, ştiind că unii cer să ordoneze şi nuanţeze (ca, după cum tocmai am notat, Nicolae Manolescu). La Cornel Moraru, într-un studiu despre Blaga, această precizare: „Repetiţie aparentă, căci, de fapt, e vorba de nuanţări şi aprofundări.” Modernismul românesc este de privit „mai nuanţat” decât o face, totuşi adevărat, Gheorghe Crăciun. În cazul lui Virgil Podoabă, „El e capabil să vadă nuanţe acolo unde mintea noastră comodă se mulţumeşte cu ipoteza omogenităţii.” Ori „îşi construieşte un sistem de aşteptare extrem de nuanţat şi de sofisticat”. Se estimează că Sanda Cordoş „şi-ar mai nuanţa această echivalare”, între modernism şi criză de identitate, dacă ar căuta în raportul lor cauza şi efectul. Carmen Muşat posedă şi „simţul nuanţelor”.
Pentru radicalism, dicţionarele aduc exemple de teorii şi practici politice violente, extremiste (marginale, abuziv centralizate), totalitare sau ultra-reformiste, deosebite la stânga ori la dreapta. Nu un abuz, dar un simplu uz s-a legitimat prin arta avangardistă. Doar substantiv, ca parte de discurs, sunt termenii radicalitate şi radicalism. Radical este substantiv, adjectiv, adverb. Există verbul a radicaliza. Aria sinonimică ajunge chiar foarte largă. Evident, n-o înregistrez aici, pentru că poate fi rapid consultată. Ea ne plimbă, spre exemplu, de la vital sau esenţial, la absolut sau infinit, de la aspru, la eficient.
Nuanţa, nuanţarea, a nuanţa au rosturi şi implicit sensuri mai puţine, la bază, în general de distingere completă, în particular de disociere a culorilor picturale şi a sunetelor muzicale. Gândirea şi materializarea ei în expresie sunt de asemenea fin operaţionalizate prin ele.
Radicalitate şi nuanţă este eseul final care vrea să spună altfel despre critica aşezată simplu de George Călinescu între da şi nu. Una fără alta nu există sau n-ar trebui să fie: „cum să disociezi fără să nuanţezi”? Nuanţa(rea) are şi un rost conceptual, pe lângă cel critic, evaluativ: „nuanţa exercită efecte modalizante care, acumulate, produc o nouă imagine, conduc la o altă judecată”. Trebuie răbdare în evaluare, graba trece peste nuanţe, detalii, riscă o parţială ignorare. E citat Paul Verlaine, care a „normat”, absolutist, radicalist, aş zice, în 1880: „Rien que la Nuance”. Ar fi însă potrivit să existăm doar prin nuanţe şi nuanţare? Mircea Martin adaugă câteva aspecte pertinente la noţiunea pusă-n faţă. Fireşte, e adevărat că prin mimică ne nuanţăm mesajele verbale, ne dezvăluim identitatea, ne identificăm. Da, nuanţarea este doar personală. Nuanţa nu este neglijabilă, se simte autorul nevoit să coboare pledoaria.
Radicalismul ori radicalismele (absolutism, anarhism, nihilism, fundamentalism, milenarism) sunt „totalizări… parţializante”. Extremismele sunt radicale, dar nu orice radicalism este extremist, rău, condamnabil, dar util, chiar obligatoriu. Cum a spus anterior, există în cuplu cu nuanţarea. Eseul explică radicalismul rău şi bun. Poţi fi radical în ceva şi neradical în altceva. Rar, radicalismul este constructiv. „Criticismul kantian ilustrează în chip strălucit acest radicalism constructiv.” Radicale sunt demitizările şi demistificările. Mircea Martin o ia şi pe cale etimologică pentru termenul radicalism şi ajunge la faptul de a ajunge la rădăcină, la origine, dar şi la capăt (aproape ca în teoria bastonului cu două capete din neofizică!), într-o perspectivă „simultan totalizatoare şi parţializantă, fundamentală…”. Este vizat ori vizitat un radicalism (trans)individual, liber.
Radicalitatea este pricepută ca un radicalism personal, neideologic. Există oameni în totul radicali. Hotărâtoare rămâne o forma mentis. Un tip de „radicalitate atitudinală şi stilistică” află la Kierkegaard, Nietzsche, Cioran, dar şi la… Grigurcu. O radicalitate banalizată descoperă în credinţa în irealismul poetic, caz flagrant de acces la parţialitate şi nu la totalitate. Radicalitatea poate să provină dintr-o stare ignorantă sau voit ignorată. O reprobabilă radicalitate derivă din depreciere, când criticul narcisist ori megaloman scrie negru pe alb că nimeni n-a mai scris şi făcut vreodată ca el. Caz ilustrat în alt loc prin apreciatul, în mod nuanţat, Nicolae Manolescu. Sau, aici şi acum, cu filosoful afirmat ca autor de jurnale, Gabriel Liiceanu, caz mai grav, pentru că el apreciază doar propria lucrare. Radicalitatea negatoare îl trimite pe autorul eseului la Horia-Roman Patapievici, cu hulele lui faţă de patrie şi de co-etnici, motivate prin exasperare, din volumul Politice, sau la Cioran, pentru care românitatea este o „lepră”, şi se susţine în extremism stilistic. Toţi moraliştii, se menţionează generalizant, sunt stilistic radicali. În fine, se aminteşte şi radicalitatea disidenţilor. A te radicaliza ajunge să te (de)limitezi, individual, parţial. „Rareori o poziţie radicală exprimă o comunitate şi încă mai rar o societate în întregul lor.” Termenul revoluţie pare a fi inutil, el oricum lipseşte aici. Totuşi, definitoriu apare raportul cu contextul. Un radical poate fi un individ scindat. G. Bacovia este un poet radical care trăieşte într-un om conformist. Radical deopotrivă în poezie şi viaţă este B. Fundoianu. Nu oricine e radical şi merge până la ambele capete, cauze şi consecinţe. Extremismul nu devine întotdeauna condamnabil în artă, cum au crezut cei care au respins avangarda.
Critica este şi radicală, şi nuanţată. Autocritica este nuanţare, radicalizarea nu este şi autocritică. Nuanţarea se impune mai puţin decât radicalizarea. Polemica nu devine, pentru Mircea Martin, obligatorie. Nu în orice condiţii, nu în orice caz: „sunt convins că poţi fi şi ferm şi limpede fără a fi neapărat polemic”. Radicalitatea absolutizează, nuanţarea relativizează. Radicalitatea funcţionează şi ca aroganţă. Şi-o recunoaşte, autocritic, chiar Mircea Martin. Nuanţarea poate trece cu dreptate în chip de modestie. Nu te absolutiza!, iată îndemnul indirect, finalist, al lui Mircea Martin.
Canonul se discută, spune el, disociindu-se de Nicolae Manolescu, susţinătorul propoziţiei că se face şi se tace, izvorâtă dintr-o gândire care – urmează expresia radicală, polemică, a lui Mircea Martin – nu trece de Curtici. Martin este convins că trebuie să se discute tocmai ca să se facă, ca atare cum să existe faptă fără vorbă? Analiza ar fi un proces, mai atent, mai potrivit, de nuanţare. Polemică ajunge şi nuanţarea. Radicalizarea forţează admiraţia. „Nu poţi fi, din păcate, şi radical, şi complex.” Chiar dacă radicalitatea poate fi şi subtilă, ea nu apare ironică, dar sarcastică. Ajunge necesară, în contrapondere, nuanţarea: „în însuşi actul nuanţării e implicată o distanţă ironică”. Nuanţarea rămâne „autonomă”, nu un „adaos”. Acelaşi discurs poate fi, este de dorit să fie, totodată – şi în această ordine – radical şi nuanţat, pentru a nu da de bănuit. Altfel, doar radical ori doar nuanţat, este necreditabil, avertizează, în chip personal, Mircea Martin: „nu cred în radicalitatea fără nuanţe”.
Există, într-adevăr, riscul curent, grav, ca din cauza înrădăcinării (radicalităţii) să nu se mai ia în seamă încoronarea (nuanţarea), şi de a nu ajunge la finalitatea lucrurilor. E un alt fel ca, din pricina pădurii, să nu mai fie vizibili copacii. În intenţie şi fapt, firesc până la elementar, Mircea Martin susţine o perspectivă cuprinzătoare, organică, totală, dinspre idealitate spre realitatea conştiinţei critice.
Asupra contextului asupritor
Dispunerea fragmentelor din această carte privilegiază nuanţarea, prin separare, a textelor, aduse la vedere, lăsând o umbră lungă asupra contextelor, oricum dificil de cunoscut, chiar şi de cei care s-ar presupune că, trăind în ele, le-ar cunoaşte. Cu ce efect se soldează o asemenea structurare auctorială? Nicio diferenţă de gândire şi expresie nu există între secţiunile (1. Explorări, 2. Celebrări, 3. Consemnări, 4. Evocări, 5. Şcoala lui Noica, 6. Interviuri) acestui masiv volum, Radicalitate şi nuanţă, Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2015, scris de un critic (şi teoretician) literar, despre mulţi alţi critici (aici apar şi diferenţele), prin – hai să ne franţuzim în epoca anglomaniei – inconturnabila modalitate a confruntării lui cu toţi ceilalţi.
Mircea Martin face precizarea la începutul volumului: „texte(le) circumstanţiale (…) le-am scris cu convingere şi emoţie”, sunt şi ele critice. Aş zice că autorul textelor nici nu poate fi altcineva sau altfel decât critic. Deşi un mic bovarism îl trădează mai „complex”: de la explorare la evocare, teritoriul critic subîntins are deplină proprietate.
Mircea Martin specifică în Argument că nu opune contextele şi, evident, nici nu separă, cu riscul de a nu le mai delimita: „am dat prioritate textelor, nu contextelor”, ne mai avertizează în deschiderea culegerii de texte critice. Acesta este şi un mod (lucid sau iluzoriu, trebuie să vedem) de a (crede în operaţia de a) omogeniza textele. Istoria (generală, dar şi particulară, literară) este, în timp, spaţiu şi fapt, prioritară, fie mai bună, fie mai rea, mai blândă sau mai crudă. Există şi un context disciplinar, aspect atât de natural încât nici nu se cade discutat. Se cuvine doar precizat. E cazul, notat în prefaţa unui volum de Ilina Gregori, unde suntem purtaţi într-un „context comparatist”. În textele sale, autorul indexează cazurile criticilor pentru care contextul există şi apare uneori prioritar faţă de text. Trimit, fără alte detalii, la ce scrie despre Ion Ianoşi şi Cornel Ungureanu. Privitor la îndrăzneaţa antologie argumentată a criticului Laurenţiu Ulici, Nobel contra Nobel, primită cu empatie critică de Mircea Martin, se aduce obiecţia de principiu, nu fără exemplificare, că se impune cunoaşterea exactă a istoriei literare. „Spre a aprecia corect justeţea unor opţiuni trecute, e nevoie să refacem contextul lor.”
În eseul său final din acest volum, Radicalitate şi nuanţă, aflăm o explicaţie a consecinţelor critice, indezirabile, ale izolării a(l)titudinii lecturii de context, cu efect de pierdere a echilibrului în întreg: radicalitate fără simţul nuanţării. „Se poate spune, în genere, despre luările de poziţie radicale că nu ţin seamă de contexte: le ignoră sau le depăşesc. Tendinţa lor definitorie este de a se rupe de contexte (de istorie şi chiar de memorie) şi de a se înscrie
într-un timp propriu, într-un prezent etern.” Aici ar fi potrivit exemplul lui George Călinescu, dar el lipseşte. Ceea ce nu înseamnă că G. Călinescu n-a fost marcat, pe viaţă, în opera sa, de contextele istoriei generale, parcă niciodată destul de ameliorate.
Mircea Martin priveşte activ în prezent cum la noi s-a creat un „mediu social tot mai acaparat de vulgaritate şi suburbanitate”. Nu este cazul unor scriitori şi universitari de la Braşov, ca cel despre care scrie când face această remarcă, Gheorghe Crăciun (A trăi pentru a scrie). Ori despre un coleg mai tânăr, dispărut devreme (Andrei Bodiu – un om, un grup, o şcoală). „Într-o perioadă caracterizată printr-un atroce individualism…”, Bodiu, „om dăruit şi darnic”, s-a dovedit „util” în funcţiile superior didactice, implicat ca şi alţi prieteni, din nou Crăciun, apoi Muşina, toţi cu „opere personale importante”. Pentru cei ca ei, „civismul nu e o vorbă goală”.
Şi contextele pot să devină, privite din urmă, confuze, întunecate întrucât „iluminate” cu criterii instabile.
În interviul luat de Titus Crisciu, în 1987, există un licăr curajos de speranţă, într-o societate cu o istorie închisă: „Să speri că istoria se va desfăşura odată şi odată aşa cum ar trebui să se desfăşoare…”. Ceva de felul eticii datoriei: istoria nu era cum ar fi fost necesar să fie. Funcţiona într-o necesitate de neînţeles. Cenzurii i-a scăpat acuzaţia. Atât ar mai fi lipsit, să fie şi motivată! Ajunge că avertizează critic, explicit, în chip de maxima moralia, că „Talentul singur nu te poate scoate la liman. Mai e nevoie şi de caracter.”
Cu Marius Tupan, în 2000, Mircea Martin avansează pe o poziţie de critică totală, chiar virulentă. Se petrec „lucruri inimaginabile” în prezent. Cu Raluca Alexandrescu, în acelaşi an, ce pare unul de cotitură, Mircea Martin, colocvial spus, dă din casa învăţământului universitar bucureştean. Lipsesc şi profesorii de la cursuri sau discută la mobil, iar în general, există destule nereguli. Nostalgic, cultural, critic, Mircea Martin aminteşte ceea ce Paul Valéry a numit la vremea sa „funcţia stimulatoare a regulii”. Sigur, simularea, s-a mai spus, la noi, alungă stimularea. În 2005, lui Ovidiu Şimonca nu-i spune deloc ceea ce nu se ştie (dar la noi se ştie ca să nu se facă): la studenţi, „nivelul mediu a scăzut îngrijorător”. Şi media e aur, o ştiau latinii. O avem încă, dar scăzută? Nu, e o medie simulată, deloc stimulată. Interviul acesta e mai slobod în „critici”. Se constată că succesul comercial îl pune într-o umbră de gheaţă pe cel artistic. Capitalul financiar îl acoperă pe cel spiritual, care nu este încă venit. Literatura română este acum tradusă, dar în contextul occidental nu ajung critic, dar economic. Doar economia de piaţă l-a făcut vizibil pe Cărtărescu („bun în tot ce face, mai puţin în sarcasmele” sale nepotrivite) şi l-a acoperit pe Crăciun („un critic şi un teoretician eminent”). Elecţia economică poate susţine doar în parte canonul creator. Dar exemplul alătură literatura principală de cea secundară. E Crăciun un prozator de acelaşi nivel cu Cărtărescu? Aici se aşteaptă răspunsul. Tromba nemulţumirilor continuă în aceeaşi discuţie. S-a dizolvat generalitatea, a orbit teoria: „Nici nu mai rostim principii, darmite să le practicăm.” De la simulacru, s-a trecut cu nesimţire la nimicnicie. Statul este o jucărie în sine, prea costisitoare pentru supuşii lui. Instituţiile „noastre” (ale noastre, da, dacă le admitem) rămân supuse unor jocuri de interese, ne spune intervievatul cu stilul său elegant, eufemistic. Conştiinţa rămâne amorţită, nu există o „comunitate intelectuală”, cu principii active, există una pornită pe scandal. Scandal cu orice preţ, succes cu orice preţ, pe scurt, pe scurtătură. „Desăvârşirea proiectului este precedată şi amânată de regizarea succesului.”
Sorinei Sorescu, în 2009, îi adaugă câteva, prea cunoscute, detalii. În România momentului, „Se cere acţiune, surpriză, violenţă.” Prin totul, nu mai puţin prin scrisul literar. Observăm: bine-am mai ajuns. Şi asta ar fi cam tot ce putem face, cu ajutorul limbajului verbal şi scris.
Literatura nu este primită doar în sine. Dimpotrivă. Nu-şi este nici cauză, nici scop. Criteriul artistic ajunge (de)format de altele exterioare, puternice, bine ştiute. În 2000, convorbind cu Raluca Alexandrescu, Mircea Martin rămâne în tabăra sociologizanţilor care nu abandonează, însă, esteticul, deşi ei pot lăsa această impresie prin chiar expresia lor. „Textele (literare) sunt determinate de propriul lor context socio-cultural, adică de contextul autorului lor, dar şi de contextul fiecărei noi lecturi, adică al fiecărui nou cititor.” Mircea Martin afişează o poziţionare istoristă, dar şi generaţională. (Cu tendinţa încrezătoare în generaţionismul polifonic, cum îi spune lui Titus Crisciu, referindu-se la „optzecişti” şi „nouăzecişti”.) Dar şi istoria se recanonizează, se rescrie, printr-o bătăioasă succesiune de contexte. El alege să-i fie martor, mult mai mult decât judecător. Mărturiseşte acum despre curajul faţă de Ceauşescu al unor scriitori ca Bogza, Jebeleanu, Preda, Stancu, Păunescu. Curajul lor putea fi mare, circumstanţial, dar el trebuie cântărit cu aceeaşi greutate ca şi laşitatea. Iar măsura constantă rămâne, ar trebuie să rămână, ideală. Ca să se iasă din disputa, fie sinceră, fie mincinoasă, a realităţilor. În comunism, distinge într-adevăr criticul, scrisul bun era inconcesiv ideologic şi moral. Bun, dar cât de dedublat? Trebuie răspuns cu operele, până la ultimul lor cuvânt. E înduioşătoare, deşi reală, confirmarea făcută lui Alex Savitescu, în 2005, că, da: a existat „rezistenţa prin cultură”. Totuşi, cred că destinul textului rămâne, simplu, textual, nu contextual, oricât de mare ar fi dependenţa de acesta, mai cu seamă într-o societate închisă. În orice condiţii, istoria, cu cât e mai umană, cu atât devine mai hărţuitoare.
Constantin Noica, îi declară Mircea Martin lui Ovidiu Şimonca, în 2005, a fost „cumva folosit” de regimul comunist. Probabil că se recunoaşte reversibilul: şi Noica s-a folosit de realitatea politică, istorică, altfel spus contextuală.
Un caz de cenzurare de după eliminarea cenzurii ideologice comuniste (în plus, necomunicată), la o traducere din Jacques Derrida, este cel aplicat lui Dumitru Ţepeneag, cu pretextul omogenizării textului său cu cel tradus de Bogdan Ghiu, neasumat ca atare de editorul Mircea Martin în dialogul cu Marius Tupan (2000). Să (nu) fie şi acesta un exemplu de cum contextul controlează textul? Textul mereu răspunzător, fie faţă de sine, în primul rând, fie în faţa… contextului.
Fragmente din studiul Mircea Martin: nuanţele radicalităţii