Logos şi sensibilitate

Suma gândurilor nespuse s-ar putea să fie egală cu versurile şoptite, pe care Poetul se încumetă – probabil după înverşunate lupte cu îndoiala – să le trimită în lume. Drept urmare, sonorităţile reale ale acestor gânduri se prelungesc în rezonanţele stihurilor ce se văd în „lumina dintâi”. Adică de acolo de unde ele vin, de fapt. Din genune.
Dinu Lipatti, odată, mai exact, o dată, o singură dată, adică doar cu câteva clipe înainte de a se stinge (din păcate, la doar 33 de ani, dar asta e o altă dramă a culturii române!), ţinând în mână partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven, a spus aşa: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. Tot astfel, am credinţa că Poetul (îl scriu în continuare, din acelaşi respect, cu majusculă!) este, în esenţa sa, un intermediar, un go-between, un mesager al Divinului. Un Divin construit însă în imaginaţie proprie.
Cu această Divinaţie (Divin+imaginaţie!) – aflată în flagrant delict de deviaţie semantică – orice artist porneşte la construirea unui program de reprezentare a existenţei sale. Existenţa ca operă, bineînţeles.
Proiectul poetic al tinerei Oana Calusa nu este o schiţă de destin, ci o schiţă de festin(!). Volumul intitulat destul de incitant-botanic(!), „Monolog despre firul de iarbă” (scos la Editura Muntenia&Leda!), în ciuda lipsei sale de omogenitate, valorifică la modul general cel mai eclatant moment al destinului: sărbătoarea vieţii. Căci – aşa cum spunea George Santayana – „dacă naşterea şi moartea nu pot fi remediate, ne putem bucura măcar de ceea ce le desparte”, viaţa trebuie să fie o sărbătoare. Şi, mai departe, o celebrare, în primul rând, cred eu, a iubirii (cu toate prelungirile sale ieşite din încăpăţânările hazardului: voluptate, decepţie, imaginar, extaz, proiecţie, complinire).
Iar, mai apoi, în măsura posibilului, o dezlegare terapeutică a sensibilităţii prin funcţiunea Logosului. Spune ea într-un poem intitulat chiar aşa, „Dezlegare”: Iubite, / s-au scuturat / florile de măr./ E târziu, / Fructul e copt./ M-ai rugat / să fiu zână / și mi-a fost teamă. / de bagheta magică. / M-ai împins / să fiu Evă / și pomul era aproape./ Am vrut / să gust / Fructul./ Călcând strâmb, / am învățat / să țin pasul / drept / alături / de tine./ Iubitule,/ s-au uscat / florile de măr / din coronița mea.// E prea târziu…
Alteori, însă festivalul e întrerupt brusc de câte o viziune a extincţiei, a delabrării, a decrepitudinii. Atunci, la momentul de disperare, ies la lumină turpitudinile, abnormul, clar-obscurul, jocul trist al penumbrei. Atunci, cuibul dragostei se surpă, precum în acest „Descensio ad inferos”, poate unul dintre cele mai expresive (şi expresioniste!) poeme ale volumului: Oglinda din holul îngust al casei albastre / este ciobită în partea stângă. / Piticul erotic din pădurea / în care s-a rătăcit Scufița Roșie / o mai caută și azi pe Albă-ca-Zăpada. / Pendula din perete arată trei ceasuri rele, / iar ielele ademenesc fecioare despletite, / înainte de noaptea nunții. / Păianjenii își construiesc castele / pe tavanul mucegăit, / iar șobolanii ronțăie / picioarele vechi ale unui divan / abandonat de stăpânul casei. / Este soare afară, / dar draperiile din pânză neagră / acoperă geamurile mânjite de sângele / muștelor zdrobite cu pliciul de plastic. Şi tot uneori, alături de calamitate, apare şi o acută stare de negăsire a sensului, o solitudine suprasolicitată, dusă la extrem, de nostalgie: Macii la care latră / câinii vecinului meu, / au fost cândva / preferații bunicii. / Dar, ce păcat / că ea s-a dus / acum / să fie o parte / din rădăcinile / macilor / la care / numai furnicile / mai privesc / uneori. (Singurătate)
Suntem însă liniştiţi până la urmă, fiindcă umorile negre sunt învinse de propensiunile dionisiace care însoţesc cea mai propice vârstă a iubirii. Şi totul pare că se închide la loc, într-o cantilenă cam romantic-desuetă, dar cu o muzicalitate interioară absolut remarcabilă, ce motivează pe de-a-ntregul această oscilare a unui pendul poetic sufletesc nevăzut, între sensibilitate şi logos: Vioară / de-aș f fost / și tu / arcuș / să-mi mângâi / corzile… / O lume-am fi înconjurat / cu-un cântec / de iubire, / numit / „Povestea sa / și a viorii”. (Ai fost arcuşul meu).
„Firul de iarbă” este nu doar pretextul unei meditaţii despre soartă, karmă, fatalitate, ursită, noroc… ori cum i-o mai zice, ci şi un alter ego al autoarei. Fragilă, dar încărcată de sevă. Delicată, dar debordând de vitalitate. Nesupusă, dar însetată de iubire.