După filmele lui Nicolae Caranfil (6,9 pe Scara Richter) și Adrian Sitaru (Fixeur) a venit rândul unei debutante în ficțiunea de lungmetraj să atragă atenția publicului la sfârșitul lunii ianuarie. Anca Miruna Lăzărescu a regizat La drum cu tata (coproducție România-Germania-Ungaria-Suedia), un film în bună parte autobiografic, în parte istoric despre o perioadă tulbure din anii tineri ai celor de vârsta treia de azi, înainte și după Primăvara de la Praga – 1968.
Apele tac a fost unul dintre primele filme semnate de Anca Miruna Lăzărescu, film care deține probabil, azi, recordul de premii pentru un scurtmetraj de ficțiune. Valoarea acestui film stă și în faptul că, la multe festivaluri, a primit atât premiul publicului, cât și premiul criticilor de film. Nu este o excepție, dar faptul spune mult despre potențialul unui creator tânăr, ambițios și dedicat artei sale.
Tentele autobiografice ale scenariului sunt evidențiate de nodul epic al filmului ce evocă aventura tatălui cineastei, care, alături de fratele lui, decide a pleca pentru a-și opera părintele bolnav în Germania (Democrată, firește). Prinși de tancurile sovietice, ocupate în august 1968, cu turismul în Cehoslovacia, ajung în Germania de Vest, în lagărele de tranzit, unde se decantează destine. Aici, un emoționant love story, alături de spectaculoase prize de conștiință, figurează emoționant evoluția familiei românești sosite din Arad, pentru a salva viața unui om, și care se pare că pierde alte vieți, în vârtejul nenorocit al Istoriei.
Autobiografismul pierde teren în fața unei alte mari teme, și anume, situarea individului în fața roților Istoriei, care spulberă, distrug, anulează cursul firesc al unor destine.
Road movie extrem de tușant, La drum cu tata impresionează și prin dimensiunea spectaculoasă a mizanscenei cinematografice, cu o secvență grea, dar bine rezolvată, aceea a întâlnirii amărâtului de Wartburg, care duce familia românească la medicii din Germania de Răsărit cu tancurile sovietice în drum spre Praga.
Regizoarea mărturisea într-un interviu că povestea din La drum cu tata reprezenta discuția laitmotiv din familie, cu diverse ocazii, tatăl cineastei hotărând la 18 ani să revină din Germania Federală în România ceaușisto-securistă, în care puseul de independență falsă față de Rusia trecuse și adierea de liberalizare sfârșise brusc sub controlul instituțiilor represive ale statului comunist.
Antecedentele celor doi frați care își conduc părintele la operație, la Dresda, Mihai (Alexandru Mărgineanu) și Emil (Răzvan Ernciu, aflat la debut pe marele ecran), primul informator al Securității, al doilea rebel și disident in nuce, complică reacțiile în fața unei absurde, dar autentice lovituri a Istoriei, suspansul provocat de impactul micilor destine în fața evenimentelor din august ’68.
Cu atitudini bine definite față de societatea comunistă, familia Reinholtz și Tatăl (jucat excelent de Ovidiu Schumacher) se confruntă în Germania capitalistă cu un personaj aparte, și anume, contesa Ulrike von Syberg (Susanne Bormann), activistă de stânga, aproape de limitele celor care deveneau, prin comunismul extrem, autentici criminali. Love story-ul Ulrike – Mihai se termină prin revenirea personajului acasă în ciuda avertismentului dat de revoltatul frate mai tânăr, în condiții dramatice.
Idealismul revoluționarilor vest-germani, cărora li se alătură Mihai, este departe de materialismul comuniștilor, dar și de morala comună, după cum personajul principal, fostul informator al Securității, fără efecte dramatice pentru cei denunțați, optează pentru reîntoarcerea în lagărul unde se bucurase de efemere privilegii.
La drum cu tata este un film, spunea regizoarea Anca Miruna Lăzărescu, care își caută publicul, care vrea să se apropie de el, să se facă plăcut și simțit. Este un film care vrea să te facă să râzi, dar să te şi emoționeze și mai ales să te ajute să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat în perioada comunistă.
Din acest punct de vedere autoarea a reușit să ne ofere o operă vie, autentică, plină de dramatism, dar și cu mult umor, cu o excelentă intuiție psihologică aplicată personajelor narațiunii sale filmice.
La drum cu tata reprezintă un debut de bun augur pentru viitoarele valuri ale cinematografiei românești, iar numele autoarei, Anca Miruna Lăzărescu, îl vom reîntâlni cu siguranță în marile selecții pentru festivalurile importante ale lumii filmului.
***
La inițiativa Uniunii Producătorilor de Film și Audiovizual, al Asociației Române de Gestiune a Operelor din Audiovizual cu sprijinul Arhivei Naționale de Film – Cinemateca Română, al UCIN și al UNATC între 1 și 5 martie a avut loc la sala UNION proiecția ciclului de filme In Memoriam Radu GABREA.
Prefațat de amintirile criticului și istoricului de film american James Ulmer, care a evocat secvențe emoționante din cariera regizorului, mai ales eforturile acestuia de a materializa evenimentul numit MECEFF, Festivalul Internațional al Filmului Central – European de la Mediaș, ciclul de filme semnat de autorul peliculei Prea mic pentru un război atât de mare a fost urmărit cu deosebit interes de mulți spectatori.
Puțin cunoscute de publicul larg, filmele de Institut, Ușa și Cadențe, au relevat spectatorilor sincronismul cinematografului practicat de Radu Gabrea cu preocupările congenerilor din valul polonez, ungar sau ceh de la finele deceniului șapte. Nu am detectat influențe, ci doar afinități elective cu Roman Polanski sau cu Jiri Menzel, cunoscuții maeștri ai cinematografului est-european, cineastul român remarcându-se prin știința dificilă și cu două fețe a elaborării metaforei (în Ușa) sau prin construcția sobră dedicată reiterării gesturilor într-un univers anost și dușmănos, cu toată apropierea lui de una dintre artele esențiale ale omului – muzica (Cadențe).