Inteligenţa de una singură vs. inteligenţa care stă laolaltă

Între calităţile umane, cea de care nu ne lăsăm desprinşi nici cu forţa, apărând-o ca pe o comoară abia dezgropată, este inteligenţa. Ne împăcăm noi cu multe, dar nu şi dacă îndrăzneşte cineva să afirme că ne lipseşte agerimea minţii. De la geniali la cei săraci cu duhul, în fiecare inteligenţa pare că are dreptul să stea de strajă. Nu ştiu ce se întâmpla altădată, când inteligenţa era ea însăşi, de un singur fel, măsurabilă, cum suportau oamenii coeficientul propriului intelect, cum se resemnau în cele din urmă, dar o reacţie de revoltă trebuie să fi fost de vreme ce un psiholog al acestei lumi a inventat şi a introdus inteligenţele multiple, apoi s-a gândit să le întindă pe o imensă tavă, să le împartă şi să ne ajungă, astfel încât să nu mai conteze de care deţinem, numai deştepţi să fim.
Ani de zile am „păcătuit”, căci nu m-am putut gândi la mine decât ca la o fiinţă umană cu mintea sclipitoare. Am dus povara inteligenţei ca pe o coroană. De la un timp însă, nu ştiu cum, şi-au făcut unii curaj să se îndoiască, cu sinceritate ori din răutate, nu contează, dar şi eu am obosit cumva de-atâta superioritate. N-am ripostat. S-au strecurat uşor, dar decise, întrebările, ca viermii ce te rod fără să-i intereseze dacă îţi place ori ba. Şi ce-ar fi, mi-am zis într-o clipă de luciditate, dacă aş afla, printr-o metodă infailibilă, că inteligenţa nu-i a mea? M-aş sinucide? Ca să văd până unde pot merge, m-am înjurat, mi-am atârnat de gât calificative nepermise până mai ieri. Dar, vai, una e să fii autoironic, alta e să te identifici cu un prost. Ca să spun drept, e imposibil!
Un pas bun totuşi am făcut. De azi, îi dau voie minţii mele să nu mai fie sclipitoare. Şi iată, recunosc, nu am o gândire capabilă să câştige multe bătălii intelectuale, nu e nici atât de cultivată cât mi-ar conveni, nici în stare de a sintetiza un domeniu nu prea e. O ajută destul intuiţia şi sensibilitatea, care sunt în aceeaşi măsură ori poate mai mult ale mele. Pot să-mi las judecata în adâncimea problemelor şi sufletelor, dar nu ştiu să patinez pe suprafeţe întinse (oare nu caut chiar şi prin aceste cuvinte ieşiri spre luminata inteligenţă?). Gata, m-am hotărât, fiţi voi geniali, eu mă mulţumesc să trăiesc. Mi-am domesticit îndeajuns inteligenţa, câtă o fi, ştie să stea cuminte şi la rând.
Şi la urma urmei, cât valorează inteligenţa, luată aşa, de una singură? Analizată la rece, nu ţi se mai pare o calitate atât de preţioasă cum ai crezut, nici buricul însuşirilor umane, deşi tot o laşi să locuiască foarte aproape de el. Parcă inutil faci să vibreze lucrurile din jur când vorbeşti, dacă ai rămas de fapt cu ele, eşti singur, de nimeni iubit, nefericit şi aproape inuman. Inteligenţa, da, este în orice situaţie şi pentru oricine un plus, dar are şi tendinţa să se dea mare, să desconsidere, să întoarcă spatele şi să transforme în minusuri celelalte calităţi, când nu le anulează de-a dreptul. Deşteptăciunea este o însuşire care trebuie, tocmai de aceea, controlată, tendinţa ei distrugătoare de viaţă poate fi măcar din când în când legată fedeleş, fără milă. Să înveţe şi ea să tacă, să îţi dea voie să fii om. Cam despre asta este vorba…
În alt sens, mă îngrijorează şi faptul că în ultima vreme s-a umplut lumea de genii. Ca într-un clişeu, de câte ori parcurgi o ştire despre performanţele unor elevi, studenţi, e acolo, la datorie, şi eticheta de geniu. Se foloseşte cu atâta lejeritate acest cuvânt că nu mai poate sărmanul să se ţină pe picioare (la modă fiind, a apărut şi o tipăritură intitulată „Starea de geniu”. Vedeţi, nu e mare sfârâială să fii geniu! Dacă nu ştiţi cum e şi vă doriţi, cumpăraţi o carte şi genii vă faceţi când veţi fi mari). Nu se răresc de-acum rândurile normalităţii? Asociind cuvântul „geniu” atributului „extraordinar”, ar însemna că se nasc tot mai mulţi oameni ieşiţi din comun. Şi dacă ritmul se menţine, nu vom ajunge noi, normalii, să fim de fapt cei ieşiţi din comun? Fireşte, exagerez, dar şi felul în care este tratat „geniul”, modul în care se trage de el în toate direcţiile, nu mi se pare mai puţin o exagerare. Nu sunt totuşi nici de partea celor care cred că Eminescu este singurul geniu al limbii române, cum am fost învăţaţi la şcoală. Şi nu îmi pun întrebarea ce este un geniu din simplul motiv că nu voi găsi un răspuns mulţumitor ori complet. Pornesc de la premisa că ştiu deja.
Să mai stăruim puţin. Sunt atâţia factori care le permit tinerilor de astăzi să studieze în universităţile mari ale lumii. Inteligenţa e doar unul dintre ei. Trăim vremuri diferite, pătrunderea în structurile educative internaţionale e relativ facilă. Copiii noştri au alte condiţii, există posibilitatea de aplicare online la burse, programe de studii, cercetare, locuri de muncă, oriunde, nu le rămâne decât să fie atenţi şi suficient de ageri ca să intre pe uşile deschise lor. Însă credinţa mea este că unui tânăr i se face mai degrabă un rău când i se prinde în piept eticheta „genial”. E ca o piatră de mormânt care-i va da voie să trăiască cu greu, care-i va atârna de gât şi-i va aminti ori de câte ori viaţa îl va chema deoparte. Nu, el trebuie să demonstreze ceva, are datoria să lupte, să nu dezamăgească. Nu e exclusă nici reacţia inversă: se poate culca în patul cald de geniu, să uite şi el de sine, darămite noi, care ne-am grăbit la ridicarea statuii. Avem nevoie de mai multă prudenţă când aruncăm cuvintele peste oameni. Cuvintele nu-s boabe de orez, ele se lipesc. Mă încântă, ca şi pe voi poate, fiecare strălucire a inteligenţei cuiva, fiecare rezultat excepţional, dar v-aţi gândit dacă un puşti de 16 ani va putea duce măcar până la colţ de stradă eticheta aceea de geniu? Nu va fi oare viaţa din el mai puternică, nu e dreptul ei să fie?
Ar fi destul şi ar fi bine să avem atâta inteligenţă cât să putem trăi frumos. Inteligenţa să vrea să respecte iubirea, fericirea, bunătatea, adevărul. E mai luminoasă viaţa omului când sunt toate împreună şi ciuntită când ceva lipseşte. Iar în acest scop, omul trebuie să-şi fie sieşi prieten şi să îşi rămână prieten în orice condiţii. Veţi spune că toţi procedăm astfel. Îmi permit să mă îndoiesc. Oamenii se iubesc, chiar şi când nu merită, însă puţini trăiesc cu sentimentul acela că Dumnezeu te-a pus într-un trup şi într-un suflet ca să le fii aproape, să te îngrijeşti de ele, să le hrăneşti cu bine, cu bucurie, nu cu rău, nu cu invidie, fără narcisism, în schimb, cu aceeaşi bunătate ce te determină să prinzi de mână şi să salvezi un om când e gata să se prăbuşească.
Dar, ca să rămâi cu picioarele pe pământ, ar trebui să te prinzi cu cealaltă mână de sentimentul zădărniciei, fără să-l laşi totuşi să-ţi interzică, asemenea inteligenţei, omenia, ori să te domine. Poţi trăi liniştit din încrederea că eşti pe pământ cu un rost, unul ales pentru tine, nu contează gloria sau ne-gloria muncii tale. Şi de fiecare dată când suferi că ceilalţi nu te caută, nu te aplaudă, întreabă-te numai cât valorează acest lucru la scară universală. Nu e mai important oare să te faci iubit, să cultivi virtutea şi să fii bun? Să cunoşti deopotrivă tristeţea, deznădejdea şi moartea, altminteri nu poţi fi întreg. Dar de acestea are grijă viaţa să ţi le aducă în preajmă. Să fii stăpânul existenţei tale înseamnă să o înţelegi, să o urmăreşti în paşii mici şi în salturi, apoi să înveţi algoritmul prieteniei cu tine însuţi. Dacă faci alegerile potrivite, dacă îţi detoxifici măruntaiele de ură, dacă uiţi de capra vecinului, ajungi mult mai aproape de tine. Căci îndrăzneşti să formulezi pretenţia apropierii celuilalt când tu eşti departe de tine?