Motto: „hai mai bine să-ți spun o poveste!”
Andrei Pleșu
De fapt, orice poveste este despre timp. Mutîndu-ne într-un alt univers (acesta cu adevărat virtual, în sensul tare al cuvîntului), povestea învață că timpul nostru este numai unul dintre timpurile (mult mai numeroase) existenței noastre, că el se înscrie într-o desfășurare continuă de semne cu sensuri fluente. Între amintire și proiecția utopică, nu curge un singur rîu. Vorbind despre Frumoasa din pădurea adormită, Mariana Neţ ne atrage atenția că e posibil ca frumoasa să fi adormit pentru că știa că sortitul ei nu s-a născut încă. Deci, trebuia să îl aștepte. Asta face povestea: suprapune timpurile, precum diverși curenți de apă, de concentrații, temperaturi, viteze și compoziții chimice diferite, care curg în interiorul aceluiași rîu, pe care noi, heraclizi de pe țărm, îl vedem unitar doar de la suprafață. Cînd ne scufundăm în el, fără să ne dăm seama, ne scăldăm în toate aceste fluxuri imbricate. Un eseu din carte se numește chiar Ceasul, cărțile și utopia. Ni s-a spus, axiomatic, în diferite tonuri, că epoca noastră este a sfîrșitului marilor narațiuni, că adevărul este „în altă parte”, apoi că, pur și simplu, nu mai există nici un adevăr. Că trăim în Post-truth. La ce ar folosi, atunci, o re-citire a poveștilor, mai vechi sau mai noi, de la basme și epopei la Harry Potter și Vicontele de Bragellone? De la cutare stampă medievală la o operă romantică? Fiecare poveste repune în termeni specifici întrebarea despre raportul dintre ficțiune și realitate. A citi o poveste înseamnă a căuta un Graal al tinereții veșnice. Știind bine că: „…prea ades, nu știm nici care și nici unde este Graalul. Nu toate Cenușăresele își pierd cîte un condur. Dar, și dacă nu și-l pierd, tot nu e foarte grav, pentru că știam, chiar dinaintea filozofilor creștini, că noi nu căutăm decît ce am găsit de mult” (54). Avem de-a face cu o culegere de peste douăzeci de eseuri îmbinînd erudiția, spiritul ludic (fără de care aceasta este uscăciune), adică plăcerea de a face asociații insolite, ironia și discreta mizantropie a unui moralist atent, într-o perpetuă stare de veghe.
Cartea este o rafinată lectură a lumii ca poveste și a poveștilor de tot felul ca lume și, mai ales, a eului în oglinda poveștilor. Mariana Neț nu este doar un semiolog, un hermeneut pătrunzător, ci și un fin interogator al condiției omului, codificată în artă. Căci două sînt imaginile simbol care revin recurent în aceste eseuri: labirintul și oglinda. De altfel, foarte aproape înrudite. „Orice labirint are intrări multiple, iar fiara dinăuntru are are mii de chipuri – s-a tot spus. Ori de cîte ori o birui, reapare. Nu degeaba e balaur. Chiar dacă nu reapare întotdeauna imediat. Şi nici nu eşti vreodată sigur că ai biruit-o. Este numai o victorie temporară – dacă e. Care te lasă mai sărac, spun existenţialiştii. Sau mai bogat, pretind romanticii. Însă oricum, ajungi şi tu să-i semeni fiarei. Dacă n-ar fi decît pentru că fiara, monstrul, are adesea chip uman. Care, fie şi numai pentru că e chip de om, e al tău. […] Cînd ieşi din labirint, ieşi şi din viaţă. Sau intri într-un labirint mai mare, ştim. Iar pe cel tocmai părăsit îl faci mic-mic şi-l iei cu tine, ca în basme. O eventuală cursă pentru alţii. Numai pentru ei? Dar, tot în planul labirintului, e cîteodată umbră şi răcoare. Sînt locuri unde monştrii nu ajung; au şi ei limite. Cotloane în care poţi să te ascunzi, o vreme, şi de monştri şi de tine. Poţi să te ascunzi şi o veşnicie. Atunci, de regulă, şi lumea mare şi cea mică te consideră un înţelept. Eu, dacă rămîi acolo, cred că ai cedat. Ceea ce nu e foarte grav, atîta vreme cît o ştii şi o suporţi. Dacă eşti în stare să înfrunţi şi lumea şi pe tine dintr-o oază, poate că acolo trebuie să şi rămîi. Modelele, la urma-urmei, sînt multiple.” (55)Antipodul labirintului este catedrala gotică, verticala. Ea ne arată că putem să-l biruim, spune autoarea. Căci și labirintul, și catedrala pot fi luate cu tine, purtate asupra ta. Prin Poveste. Cam cum să faci vraja de a le pune în buzunar, despre asta este cartea de față.
Cartea se citește cu deliciile de a urmări pe cineva care dansează grațios cu ideile și titlurile. E o mișcare fremătătoare a gîndului care asigură muzica de fond și densitatea interogativă a textului. Mariana Neț este cel mai borgesian autor pe care-l cunosc în literatura noastră: prin plăcerea provocatoare a asocierilor și a invocării de titluri surprinzătoare, recitite cu un ochi mereu proaspăt. Pentru a pune întrebarea fundamentală: unde este granița dintre realitate și ficțiune. Orice poveste repetă, în felul ei, această întrebare decisivă, după cum „în orice om o lume își face încercarea…”. Capriciile din titlu trimit evident la forma muzicală liberă, presupunînd imaginație necenzurată și virtuozitate. Calități pe care autoarea le deține cu evidență. După cum basm trimite la orice formă de narațiune scrisă, vizuală, muzicală, romanescă, epopeică, arhitecturală aflată în marja magnetică a mitului. Și ce nu se află sub mit? Chiar în epoca noastră, a tuturor demitizărilor? „Nimic nu se petrece numai în prezent. Viața, poate, e un vis, dar și filozofia e un basm, cîteodată” (11). Revirimentul, în zilele noastre, al basmului cult (Harry Potter), a narațiunii arborescente și îmbîrligate de tip Dumas (în care autoarea este specialistă și asupra căruia ne propune cîteva recitiri fascinante, pentru acest autor socotit de snobime prea „popular”) arată nevoia fundamentală de poveste care este ascunsă, sînt convins, undeva în ADN-ul nostru. Pornind de aici, avem tema de bază a cărții: timpul și eul nostru în oglinda timpului: „…numai acel sine ce are acces la mecanismul care schimbă mersul timpului este dotat cu oarecare preștiință” (13). „Oprirea timpului – fie și într-o clipă fericită, care vrem ca veșnic să dureze – înseamnă moartea” (16). Sigur că orice poveste conține și o explicit-implicită dimensiune inițiatică, și asta permite, provoacă, presupune, obligă hermeneutica textului respectiv. Cum perfect rezumă Andrei Pleșu: sînt întrebări care presupun un răspuns de tipul „hai mai bine să-ți spun o poveste!” De fapt, aceste povești își creează întrebarea la care trebuie să răspundă, și în acest joc de infinită reflectare de oglinzi puse față în față mă aflu eu, cititorul, harap-albul într-o realitate ce e mereu reflectarea alteia. „Propria alegere este aceea care ne face ceea ce sîntem, mult mai mult decît acele haruri pe care le avem din naștere. Doar știm că talanții îi putem, în fond, și îngropa – e tot o opțiune.” (15)
Farmecul aromat al erudiției îngăduie tocmai alergarea suveicii inter-textuale legînd, de exemplu, cronologic, La belle au bois dormant de Somnul rațiunii, gravura lui Goya. Tocmai pentru că, în lumea poveștilor, nu există coincidențe. Neexistînd timp, ci numai Sens. „…noi am pierdut harta care duce la castelul din pădurea adormită” (25). Povestea este, dintotdeauna, despre abolirea timpului, deci a morții. „Dacă stăpînim relația cu timpul, putem intra în mit” (28). Căci „literatura e plină de ceasuri”. Eseurile par scrise așa acum se scrie îndeobște un eseu „liber”: pornind de la o idee de care te lovești citind un text și „înnodîndu-l” de alte texte. Dar cartea este surprinzător de unitară: tema timpului, a raportului realitate-ficțiune, a felului în care cuvîntul construiește realitatea (sau ficțiunea?), a eului prins/dezvăluit în acest joc, iată axul cărții. Și iată ritmul: „Dar, între timp, noi am descoperit diversitatea și, sub umbrela ei, nu mai citim aceleași cărți. Sau chiar nu mai citim deloc, pentru că nu vrem să fim anacronici. În viitor, liantul va fi în cu totul altă parte. Și totuși, ce e viitorul, dacă nu o altă utopie? Deci un fenomen periculos și pentru noi și pentru ceilalți” (32). Observă autoarea că orologiul și ghilotina sînt invenții simultane și congruente. Poate că și eseul, ca specie, este sortit să stea între orologiu și ghilotină. Adică între tăișul ficțiunii cronologice și cel al realității reci, „revoluționare”. E un joc retoric aici, urmărit cu sagacitate în toate marile sale arcane, mereu în combinații surprinzătoare: „Un joc retoric […] Sau chiar retorica, ea însăși, folosită ca un joc. Cum însă să te joci cu ceea ce nu cunoști îndeajuns? Cu ceea ce, poate, de fapt, nici nu există? Cu realitatea. Dar care din ele? Realități sînt tot atîtea cîte sînt păreri sau adevăruri. Și cam tot pe atît de relative. Asta aduce a clișeu, nu întîmplător” (37). Abilitatea unui bun eseist stă, se știe, nu doar în felul în care citește, cît, mai ales, în cel în care recitește texte bătătorite de mii de perechi de ochi. Poveștile, de la Perrault și Don Quijote, la Volkoff și Jeffrey Archer sînt, de fapt, recitiri din perspectiva întrebării „rusești”: ce este literatura? Numai un astfel de autor poate avea curajul să susțină, de exemplu, că romanul Contele de Monte Cristo „…este unul dintre cele mai complexe texte ce s-au scris vreodată” (42). „În concluzie, literatura ca «felie de viață» e un mit. Vorba lui Gide: indiferent cum am tăia-o. Sau în fine, la rigoare, aș putea s-o și accept, cu condiția ca măcar «sosul» să fie asezonat ficțional. Ceea ce nu totdeauna se întîmplă. Și eu vorbesc de Clinton și de Pavarotti. Dar nu pretind că astfel fac literatură” (47). Căci, se arată, „Ficțiunea joacă un rol egal în viața individului cu evenimentele istorice care schimbă fața lumii. Dar face mai mult decît atît. Fiindcă legitimează astfel, pînă la un punct, statutul ficțional al cărții” (45). E vorba aici de romanul lui Ted Allbeury Arată-mi un erou, dar fraza are evident o bătaie mai largă.
Eseurile de aici sînt o rafinată țesătură hermeneutică, dar autoarea este și un subtil moralist. „Faust ajunge să-l invoce pe Mefisto poate fiindcă s-a săturat de îndoieli. El vrea să fie sigur de propriul viitor. Și aici și pe tărîmul celălalt. Îndoielii, care e un iad, el îi preferă iadul cel adevărat, indubitabil. Însă, prin asta, Faust încetează să mai cugete, deci să mai fie. Anulînd celebrul adagiu al lui Descartes, Faust își neagă chiar esența sa umană. Pactul său cu Mefisto este, și în acest sens, echivalent cu o sinucidere. […] Faust vrea să își proiecteze singur totul. Chiar și viitorul care îl așteaptă dincolo de moarte. Între altele, el e salvat fiindcă omului nu îi e dat să fie, pînă într-atît, stăpînul sorții sale. Nici liberul-arbitru nu este lipsit de limite. Dacă ar fi, s-ar anula, din start, orice morală. Iar Mefisto, îngerul căzut, are voie să ducă la pierzanie un suflet, însă nu are dreptul să creeze demiurgi. Văzută astfel redempțiunea lui Faust din final este, la rîndul său, ambiguă. Clemența divină este, de fapt, o lecție și o pedeapsă” (52). „Iar să fugi de ispită înseamnă nu numai să nu-i sucombi, dacă apare, ci mai ales să n-o cauți cu lumînarea. […] Nici diavolul nu e întotdeauna fericit, în ciuda faptului că ar avea motive, văzîndu-se apărat de atîția avocați.” (50)
Două personaje reprezentative pentru fluida trecere dintre lumea cărților și lumea reală sînt Don Quijote și Doamna Bovary. „În timp de Don Quijote e senin și fericit în lumea de el plăsmuită și devenită – pentru el și numai pentru el – chiar mai adevărată ca fantasmele cavalerești, pe Emma Bovary, mereu sensibilă la diferențe, faptul că nu are cum trăi în permanentul imposibil o deprimă pînă la autoaneantizare” (53). Ca în toate parabolele pustiului, „mirajul e făcut să te ucidă” (53). Pentru că orice scriitură este, finalmente, autobiografică, să reținem și mărturisirea autoarei că și-a dorit cîndva să devină frescă. „Cînd ești (într-o) frescă poți să dai și să te protejezi deopotrivă. Turnul e de sticlă, nu de fildeș” (57). Ca epocă (perfect pentru poveste prin amestecul de istoric și mitic) la care se face cel mai adesea apel este acel „Ev Mediu” din care purced atîtea dintre legendele noastre. Textele despre trubaduri, motetul, doamna cu licorna, romanele lui Dumas, Hamletul lui Ciulei (descifrat ca alegorie a retoricii care duce la nebunie), Tristan și Isolda, Romeo și Julieta și calculatorul, menestreli și cruciați, femei exilate în turnuri inaccesibile („Nu cred că era prea rău să fii femeie într-un turn” – p.122), elixire de iubire… toate duc spre același univers „medieval”. „Evul mediu nu e doar la mijloc între antici și moderni, între păgînism și agnosticism generic, ci și între lumea de aici și transcendent.” (57)
Fraza autoarei este scurtă, tăiată diamantin aforistic. Îmi place cum joacă stilistic pe incluziunea persoanei întîi plural, de exemplu vorbind despre codul cavaleresc medieval: „Contează, în opinia mea, exclusiv faptul că, timp de mai multe secole, oamenii au crezut că este – sau a fost – așa înscris în toate codurile onoarei. Unii încă o mai credem. Sîntem, e adevărat, tot mai puțini și mai ridicoli, însă asta dovedește numai că o paradigmă s-a schimbat cu totul, nu și că cea care a precedat-o n-ar fi existat” (95). Sau pe folosirea prezumtivului, care lansează mereu noi deschideri ale semnificației unor texte. Citez dintr-o singură pagină din eseul care dă titlul volumului: „admițînd că ar fi nemuritoare”, „oricum am lua-o…”, „ e perfect posibil”, „poate că…”, „ar putea să fie”, „s-ar afla cîndva în trecut”, „nu ar face decît”, „ar fi posibil”, „de ce nu am accepta”… Acesta este „modul ipotezei”, căruia i se suprapune în pagină prezentul poveștii, adevărul ei, creînd o tensiune a lecturii extrem de interesantă între cei doi timpi. Sigur că „citirea semnelor” presupune neadormită atenție la ambiguitatea lor fundamentală. „Prin urmare, elixirul dragostei este și otrava cea subtilă ce, prin filtrul ficțiunii, adoarme orice simț moral al cititorilor de cărți și al ascultătorilor de operă. Aceștia își amintesc numai de o atracție de neînvins, nu și de jurămintele inițiale călcate de îndrăgostiți, nici de cruzimea, greu de egalat, a soțului trădat” (106). „…odată ce ai trecut de linia invizibilă ce desparte timpi și epoci, rămîi același, dar ești diferit. Te schimbi – insesizabil, poate – deși tot tu ești” (103). Elixirul îți oferă o altă identitate, cu condiția să crezi în eficiența lui: „În noaptea sînzienelor, Shakespeare pare a spune că singurul drog viabil și permis e poezia, în timp ce amorul indus de un elixir provoacă o fericire factice și efemeră și nu lasă în urmă decît umilințe și regrete” (106). „Orice individ, oricare epocă alege sau respinge din prezent sau din trecut módele și modelele care îi convin. Azi demitizăm frenetic fiindcă nu mai știm diviniza nici chiar în taină” (111). Eseista are un mod atașant de a se implica afectiv și ironic în substanța textului și în orizontul de receptare al cititorului: „Elixirele contemporane nouă sînt cu totul altele, știute și insidioase. Nu prea mai există filtre de iubire adevărată, fie ea cavalerească și adulterină” (111). „Drama nu este, neapărat, că trubadurul ține să rămînă, pentru tine, cast și intangibil și te vrea la fel. Adevărata și profunda dramă este dacă nu ai nici un trubadur.” (109)
Tema identității este și ea prezentă, printre atîtea labirinturi și oglinzi (labirinturi de oglinzi… textuale?) care dedublează, multiplică la infinit, după legea oricărui text, căci și eul e un text, nu-i așa? „Orice apă este o oglindă și orice oglindă e un prag” (140). „Căci oglinzile sînt căi către străfunduri. Ale sinelui, sau ale Celuilalt, sau ale lumii” (140). Oglinzile (putem citi de fiecare dată în loc de oglindă, text, nu-i așa?) pot să meduzeze. De altfel, eseul acesta, Chipul, moartea și oglinda, mi se pare unul dintre cele mai puternice din carte, putînd lesne (?!) fi dezvoltat la dimensiunile unui op de sine stătător. Pentru că strînge în cîteva pagini și încremenirea clipei revelatorii și moartea și ocultarea (acoperirea oglinzilor în încăperea unde este un mort) și dedublarea și narcisismul și lumile alternative și vălul Penelopei și anamorfoza, de-formarea etc., toate fiind „componente” ale actului narațiunii. Poate cel puțin la fel ca și Șeherezada, Penelopa (un fel de soră mitic mai vîrstnică) este un arhetip al povestitorului. Penelopa țese, des-țese Povestea tocmai în așteptarea im-probabilului, dintr-un act de credință neabătută. Tocmai de aceea – observație excepțională – vălul ei este simultan și văl de nuntă (a doua, în plan transcendent, ambii protagoniști trecînd printr-o inițiere desăvîrșită ce cuprinde moartea ritualică) și giulgiu. „Palat de nuntă și cavou”, vorba poetului.
Sunt lumile poveștii pe sfîrșite? Așa pare a ne sugera această carte, nu numai prin Jeremiada de la final. „Sfîrșitul lumii e sfîrșitul iluziilor sau, mai rău, al speranțelor. E blancul absolut sau întunericul. Extremele care te fac să te înșurubezi steril în tine și să nu mai vrei, să nu mai poți, să nu te mai intereseze. […] Totuși încă n-am ajuns acolo fiindcă mai avem cultura. Mă întreb numai cîți și dacă. O lume se termină atunci cînd nu mai înțelege valorile aceleia aflate pe locul penultim într-o cronologie mereu discutabilă” (166). „…cred că profeția lui Malraux începe să prindă contur: Secolul XXI va regăsi o viziune medieval-renascentistă asupra lumii sau va fi cu totul altceva. O cu totul altă lume. Asta se va fi sfîrșit demult. Cîndva. Catedralele și Cruciadele, deplasările pe verticală și pe orizontală, sînt aproape simultane” (169); „Tocmai fiindcă Paradisul este – sau a devenit – doar o părere, fiecare dintre noi își are paradisul său. Pe care fiecare îl cîștigă – sau îl pierde – în stil propriu. Viața este o continuă – și inutilă – căutare a ceea ce, prin tradiție, se consideră a fi o amintire mitică. A ceea ce, pentru alții, este o epifanie. Cu cît mai livrescă – biblică, originar – cu atît mai completă, mai desăvîrșită. Tautologic – paradisiacă […] De cele mai multe ori, aici, pe pămînt, oamenii nu sînt conștienți că au găsit un paradis, cînd l-au găsit. Nu fac decît să îl regrete atunci cînd l-au pierdut – și poate că, în realitate, au pierdut ce nici nu au avut. Uneori, îl proiectează, ca pe o utopie, undeva în viitor. De regulă, este vai de ei – și vai de noi – atunci cînd utopia ajunge să prindă contur.” (188-190)
De la Șeherezada la Umberto Eco (dar și – uluitor! – din nenumărate amintiri din spațiul concentraționar comunist), știm că numai povestind supraviețuim. Atenție, a supraviețui nu înseamnă doar a-ți tîrî, de bine de rău și în pofida oricăror adversități, de pe o zi pe alta, viața! Poate însemna și a viețui la un nivel superior (supra!), și aici Povestea justifică viața, armînd-o cu sens. Numai ceea ce se zidește în poveste durează. Restul intră în moartea uitării. În acest înțeles cartea de față este un manual de supra-viețuire a unui anume model de umanitate. Umanitatea povestită care povestește, umanitatea na(ra)tivă. Îmi pare rău că nu pot cita, din motive de spațiu, întreaga ultimă pagină a cărții, despre paradisul pierdut. Și chiar recîștigat. Numai astfel se poate încheia o poveste despre poveste. Nici măcar arta nu ne poate oferi acest surogat de paradis. „Poate că greșeala pentru care ai fost alungat a fost chiar asta: de a fi crezut, cu obstinație, că acel loc e raiul și de a continua s-o crezi orice s-ar fi întîmplat, orice s-ar întîmpla. Dacă ai putea să-ți spui: m-am înșelat, nu am fost în Arcadia, ci numai într-un loc ceva mai bun ca altul – într-un simulacru produs pe computer, la Capri sau, poate, într-un alambicat tablou de Cranach, cu o simbolistică pe care, în mare parte, nici nu o înțeleg – ai fi salvat. Ai putea să uiți, să ierți, să nu mai suferi. Liberul arbitru ne-a fost însă dat pentru a recunoaște raiul și cînd îl găsim și dacă-l pierdem. Prin urmare, alungarea e definitivă și nici măcar scrisul – sau pictura – nu eliberează.”
Prin urmare, am căzut în mit, în poveste, singura amintire posibilă… Orice poveste este un răspuns la o întrebare nepusă încă. Ea ține, cum vedem, nu de trecut (cum tindem să credem, plasînd-o exclusiv la vîrsta copilăriei), ci de viitor. E răspunsul de care vom avea nevoie…
Mariana Neț, Capricii pe teme de basm, ed. Eikon 2016,
cuvînt înainte de Monica Pillat, 193 p.