În căutarea Poemelor

Mircea Petean este nu doar poet, ci şi un gânditor, un cărturar de formaţie filosofică. Faptul transpare cu evidenţă din volumul său dedicat numeroaselor călătorii de care a avut parte (La drum!, Floreşti-Cluj, Limes, 2016), fără a se înstrăina însă de sinele său poetic: „Sunt doar un contemplativ atent la vibraţia prejmei şi la susurul rostirii lăuntrice”. Simbolic, cartea beneficiază, de altfel, de proteguirea poemului Ithaca de Konstantinos P. Kavafis, pe marginea căruia autorul glosează: „într-o călătorie, importantă nu e ţinta, ci călătoria ca atare, drumul, calea. Ţinta e doar pretextul (…) Aventura, şirul de întâlniri şi zăbave, descoperirile, metamorfozele – iată singurul lucru care contează!”.
De timpuriu autodefinindu-se ca un „călător de profesie”, poetul in spe descoperea, cu ochi avizi şi sufletul deschis, lumea, atent la fiecare nuanţă a celor văzute. Orice îndepărtare de vatra copilăriei era percepută drept promisiunea unor noi orizonturi de cunoaştere. „el a întreprins nenumărate <expediţii> de cercetare a teritoriului său, răvăşind lumea, râul, pădurea şi dealurile”. Călătoria nu este însă nimic altceva decât un stimulent al vieţii interioare. Chiar şi receptarea profilului de mare oraş al Clujului, investigat prima oară graţie fratelui său adoptiv, se petrece sub semnul emoţiei în faţa unui spaţiu plin de tentaţii şi complexităţi nebănuite, treptat revelate, odată cu geneza stării poetice. La altă vârstă, prin flash-uri ce şi-ar putea avea locul într-un Bildungsroman, autorul recheamă anii grei de după 1989, când muncea ziua întreagă – nu numai intelectual, ci şi fizic, pe câmp, fără a se îndepărta totuşi de poezie, călătoriile sale restrânse de atunci fiind o formă de asceză asumată din perspectiva edificării unui destin liber. A călători nu este, aşadar, un fapt simplu, ci ţine de o raportare specifică la sine şi la lume. Este o metodă, adoptată ca mod de viaţă, de a se construi prin autoprovocări repetate, cu un zel insaţiabil, vădit în dorinţa de scoatere la lumină şi de fructificare a tuturor latenţelor sale omeneşti şi creatoare. Poate fi, deopotrivă, şi oglindirea cât mai cuprinzătoare a putinţelor sale de a experimenta şi explora universul.
În această carte a uimirii perpetue se desprind, succesiv, impresile unui poet-voiajor pornit, în anii de după copilărie, în fabuloase expediţii „între căutarea marginii şi fuga de marginea marginii”. Orice pretext de a călători este salutar, încât vom întâlni capitole dedicate festivalurilor de poezie de la Piatra-Neamţ sau Slobozia, mănăstirilor Bârsana şi Nicula, Jurnalul genovez, dar şi Secvenţe daneze, un Turneu literar prin Slovacia şi un colţ de Ungarie (septembrie 2007), efectuat împreună cu Traian Ştef, Vasile Baghiu şi un preot. În Ciociaria (septembrie–octombrie 2010) îşi relatează participarea la „Incontri Internazionali di Alvito e Val di Commo”, între Roma şi Neapole. În schimb, Gorjul nostru i se pare un ţinut exotic, cu bisericuţa din Brădiceni şi calma fericire, la fine de viaţă, a regretatului Valentin Taşcu. În contrast cu Gh. Grigurcu, acesta vorbeşte despre Târgu-Jiu ca despre un oraş de dulce.
Poetul află în voiajurile sale o umanitate mereu proaspătă, fremătătoare. „Şi mi-a plăcut să văd cum se topesc diferenţele: olarul neşcolit stă faţă în faţă cu ceramistul trecut prin academii de arte ştiinţe şi meserii, o vioristă improvizată cântă alături de o trupă de indieni sud-americani, silueta impunătoare a unui profesor universitar se pierde în mulţimea de băutori de bere înrăiţi”. În Danemarca îl vrăjeşte modestia, egalitatea general-umană cultivată de nordici: în biserică, „între un student şi un beţiv, îngenunchează însăşi regina. Se roagă tustrei, apoi fiecare se duce la treburile sale”; în Vietnam asurzeşte vacarmul general, cu mulţime de motociclete, biciclete, vânzători ambulanţi, în timp ce prietenul vietnamez din studenţie nu e regăsit; poetul şi-l imaginează „ofilit în vreun sătuc dintr-un fund de provincie, uitând de Voltaire şi Rousseau, de Baudelaire şi Rimbaud, cu desăvârşire”. La Chişinău, vizitează bibliotecile, multe din ele filiale ale unor biblioteci din ţară, din Cluj, Iaşi, Baia Mare, Alba Iulia etc.; iar la un târg de carte vede ruşi preocupaţi să înveţe româneşte special pentru a-l citi pe Noica. Acolo poetul se simte mereu „pe urmele Poemei. Probabil că acesta e sensul călătoriei, cel puţin în ceea ce mă priveşte: apropierea departelui din cutele căruia s-ar putea ivi năluca ei!” În Genova, observă „decorul auster”, de piatră şi ciment, printre „scoţienii Mediteranei”; fiica şi ginerele, cuscrii („piticii”) sunt prezenţe vivace, descrise cu naturaleţe şi o exultanţă continuă, de nimic tulburată. Umorul joacă şi el un rol important. Din 1981, datează strădaniile sale de a călători în Germania Federală, finalizate cu succes abia în 1987, deşi, „între timp/ cu banii primiţi ca onorariu pentru prima mea carte/ ne cumpărasem primul nostru aspirator”. Nu lipseşte, în aceeaşi notă şăgalnic-sentimentală, o duioasă „închinare” gentuţei sale de voiaj, însoţitoarea sa pretutindeni, obiect umplut cu „pâine cu sare seminţe şi vin/ cu lemne srisori poezii şi fântâni”.
Justificarea notaţiilor sale o constituie, logic, autenticitatea, vizibilă în diferenţa „dintre aparatul de filmat şi privirea vie, dintre imaginea neutră şi textul vibratil şi scintilant, dintre semnele exteriorităţii şi cele ale interiorităţii”, adică în accentul pus pe subiectivitate, pe condiţia creatoare, esenţială, a celui ce scrie. Fiindcă acesta, memorialistul, nu-şi uită nicio clipă vocaţia de poet, notaţiile sale alcătuiesc totodată filele unui original jurnal de creaţie, presărat cu intense consideraţii despre geneza lirismului, despre sensurile existenţei, momente când concluziile izbucnesc cu forţa unui gheizer. „Spectaculozitatea peripeţiilor, insolitul decorurilor n-ar fi nimic dacă n-ar exista puterea de a gândi cu mintea clară şi cu inima curată, dacă n-ar fi dorinţa de a cunoaşte, de a te cunoaşte. Căci ce e mai înălţător pentru om decât eterna disponibilitate de a coborî în adâncuri şi a asculta tumultul rostirii lăuntrice?” De aceea, poetul captează clipele inspiraţiei, scriind despre întâmplări „la cald”, dar, simultan, şi despre ecoul lor în conştiinţă.
Impresia este, adesea, de vertij, căci, până şi în intima apropiere, spaţiile se cască, dezvelind, în adâncuri ale lumii, dar şi ale propriei fiinţe, latenţe euforice, precum în scurtul voiaj, întreprins în răstimpul unui festival „Poesis” şi soldat cu reîntoarcerea acolo, alături de confraţi (În Oaş): „A fost cel mai frumos drum nocturn pe care l-am străbătut în viaţa mea. Aşa ceva nu se poate uita! Aşa ceva nu se poate povesti!”. Experienţa trece, prin intensitate, dincolo de cuvânt, sugerează autorul, aşa cum poezia sa, graţie călătoriilor de tot soiul, veritabile aventuri cu puternic răsunet în interioritate, se converteşte într-o luptă de apropriere a rostirii, dezbărată, prin firesc, de searbăda scriere (operaţiune, înţelegem, pur abstractă). O mărturiseşte în capitolul intitulat Barcelona şi Genova (august 2008), unde naraţiunea avansează tocmai spre a genera un crez poetic: „problematica rostirii – voi face apologia rostirii într-un ciclu de poeme, dacă nu chiar într-o carte întreagă”, ca să capteze „foşnetul sunetelor care se caută” spre a alcătui „cuvinte în puţul tăcerii, frăgezimea, răcoarea, dulceaţa, într-un cuvânt, vraja rostirii”; după cum, în capitolul Jurnalul genovez (13 iulie–31 august 2009), prilejul naşterii nepoţicii Daria promite o nouă fază de creaţie şi, poate, de înţelegere superioară a expresiei lirice: „E clar că am devenit sau, mai precis, cu fiecare clipă care trece, devin un om cu totul nou după naşterea Dariei – mai bun, mai generos, mai tandru, mai atent. Iar scriitorul va acorda cu siguranţă tot mai puţină atenţie aspectului formal, convenţional al artei sale, mizând mai degrabă pe rostire decât pe scriere!”.
Dacă poetul îşi doreşte „o carte, una singură, în care să visez ca-ntr-o pagodă luminată”, visele sale concrete, cu o apariţie constantă în pagini, traduc fără reticenţe pulsiuni ale ambiţiei şi sunt populate, de cele mai multe ori, cu personaje din viaţa literară. Se prezintă în ele aşa cum este: dornic de recunoaştere, ambiţios. Obsesia succesului îl bântuie atunci când visează, de pildă, că este premiat în Canada. Alteori se arată pe sine însuşi recitând în faţa străinilor cu pumnii succesiv închişi, deschişi spasmodic. Dar nu numai el este prezent în calitate de autor: volumul cuprinde, ca un breviar compus din fulguraţii narative, destule pagini de istorie literară consemnată pe viu, portrete şi întâmplări grăitoare despre caracterul, bun sau rău, al unor confraţi. Ele frapează prin sinceritate şi directeţe, prin totala dezinhibare în aşternerea unor păţanii câteodată destul de ingrate, alteori simpatice şi amicale. Caracterizările unor personalităţi scriitoriceşti sunt percutante: „de la imaginile feerice, care trimit cu gândul la un indestructibil ţinut al inocenţei, ale lui Gabriel Chifu, la evocările nostalgice ale unui Sibiu idealizat, la care se dedă Dumitru Chioaru de când îl ştiu; de la avalanşa de imagini la modestia jucată a lui Ioan Moldovan, vânând mai-nimicul la tot pasul”.
Naratorul posedă şi dimensiunea de mare familist. Cele mai frumoase pagini sunt cele ce întreţes evenimentele exterioare cu acelea din viaţa de familie, unde jocul, exuberanţa, puterea de a dărui definesc un destin pus sub semnul inspiraţiei şi inventivităţii neostoite. Atunci când doreşte să-şi petreacă singur o vacanţă, pentru a scrie, e atras din nou de „fetele” sale, soţia Ana şi fiica Ştefana, şi renunţă la toate planurile iniţiale, alipindu-se, în chip miraculos, după un periplu de pomină, trenului care le ducea la mare. Până la fericitul deznodământ, naraţiunea din acest capitol (În ceaţă) se articulează ca o excelentă povestire, după cum, adesea, însemnările alcătuiesc memorabile poeme în proză ori eseuri.
În dimensiunea ei superioară, călătoria întruchipează, pentru Mircea Petean, supremele aspiraţii, asemeni culegerii fuiorului „de pe cea mai înaltă culme” (8 secvenţe montane ½) a dealurilor „dinspre apus ale nobilului sat de baştină”. Memorialul său, preţios jurnal de formaţie şi creaţie, umple, de aceea, golul dintre aspiraţie şi fatala limitare, dar şi jocul semnificativ al distanţelor fizice şi mentale: „ideea este a limesului văzut şi nevăzut totodată, a hotarului care apropie ceea ce e departe şi îndepărtează ceea ce e aproape, cu atât mai important pentru mine cu cât îl alimentează obsesia marginii”. El dezvăluie o mare dorinţă de construcţie, de rezistenţă creatoare în faţa sorţii.