Cândva, într-o epocă a modernismului victorios, dramaturgi ca Feydeau sau Labiche erau priviți cu o îngăduință disprețuitoare, pfui, bulevardieri. Postmodernii care suntem, însă, au început să reconsidere tot ce se mai poate reconsidera din dramaturgia trecută (în comunism se spunea „valorificarea moștenirii culturale”; ei, nici chiar așa!). Astfel încât nu e nici o surpriză când vedem vreun Purice în ureche sau vreo Pălărie florentină, puse în scenă de regizori care se respectă, altfel zis din prima linie a teatrului de azi. (Mă refer, firește, la scena românească.) Și dacă Pălăria florentină este o piesă mai ușurică a lui Eugène Labiche, cea aleasă de Felix Alexa pentru a o pune în scenă la Teatrul Național din București, în sala Atelier, Crima din strada Lourcine, deși nici ea tocmai o dramă ibseniană, e una care, zice-se, ar comporta anumite accente de teatru absurd. Personal nu văd aceste accente, pentru că este vorba, în fond, tot de o confuzie, un alt fel de qui pro quo decât cel din, să spunem, Puricele în ureche al lui Georges Feydeau. Aici, protagoniștii iau un trecut revolut (vorba stiliștilor – nu, nu frizeri – anilor 50-60) drept prezentul lor, abia trecut și acesta, adică cel din noaptea dinaintea momentului comediei. Trecutul revolut le este servit drept prezent mai întâi de valetul neatent care le dă un ziar foarte vechi (poate că-n acele timpuri ziarele se păstrau cu zecile de ani, azi această confuzie n-ar mai fi posibilă, cel puțin nu provocată astfel), unde amicii noștri (dați-mi voie să le spun așa) dau de o crimă și, din tulburea lor amintire a nopții (de beție) trecute, ajung la concluzia că ei au comis acea crimă. Avem aici, prezentat pe la mijlocul secolului al XIX-lea, un exemplu de manipulare, iar mâinile destinului – negre, ivindu-se din „pământ” – pe care le adaugă vechii piese Felix Alexa ar putea fi nimic altceva decât cozile diavolilor, băgate, conform zicalei, în viața omului.
Piesa beneficiază și de aluzii culturale: personajele noastre își văd cu uimire mâinile înnegrite de cărbuni, ceea ce-l face pe unul dintre ele, principalul, să se gândească la mâinile însângerate ale lui Macbeth. De altfel, dramaturgul bulevardier și plin de vervă putea să o ia pe calea unei negre tragedii, soră cu cele shakespeariene sau, mai degrabă, cu cele antice grecești, în momentul când cei doi eroi, convinși că ei au comis „crima din strada Lourcine”, se hotărăsc să-i ucidă pe aceia care ar putea mărturisi asupra faptei lor și chiar anunță că au făcut-o. Desigur în culise, pentru că nu suntem, totuși, în Anglia elisabetană a lui William Shakespeare. Astfel încât putem să ne întoarcem – dacă nu cu picioarele pe pământ, cel puțin în comedia dezlănțuită de până atunci – în momentul când cei pretins uciși apar vii și nevătămați, salvând situația de tragedie antică grecească.
Felix Alexa a ales doi actori de mari capacități dramatice pentru rolurile foștilor elevi ai unui liceu parizian, Marius Manole și Istvan Teglas. Marius Manole face din nou un rol plin de vervă și mobilitate, ridicând, am zice, sala în picioare (în realitate nu era o sală din acelea care sar, săltate de un arc, în picioare la final) dar desigur în sinea spectatorilor. Fiecare moment al comediei este lucrat cu aceeași imaginație și forță de acest actor de mari resurse și imens talent. La rândul său, Istvan Teglas, secundantul său, își propune și el rolul cu minuție trezind hohote de râs în sală, personajele au momente în oglindă, ca să mă exprim așa, cu atât mai comice cu cât fiecare își are personalitatea bine delimitată de a celuilalt, în concepția autorului și a directorului de scenă. Comedia se înfăptuiește și prin contrastul dintre agitația unora și calmul (plat aș zice) al altora, vezi pentru acesta din urmă prezența valetului, interpretat cu precizie de Victor Țăpeanu și vărul Potard, întruchipat de un placid, dar în aparență insidios, Mihai Calotă. La mijlocul acestei balanțe care este când sus când jos, stă Norine, Raluca Aprodu, care se molipsește de la agitația și chiar isteria celor doi cheflii mahmuri și înspăimântați că au comis o crimă fără să știe, jucând cu abilitate scene de proprie isterie feminină.
Spectacolul are un anume mister, cel puțin în câteva momente-cheie, astfel încât caracterul de farsă bulevardieră se estompează, lăsând locul unei comedii substanțiale. George Banu vorbește într-un text publicat în programul acestui spectacol despre o trilogie a nopții la Felix Alexa, cu O noapte furtunoasă, Visul unei nopți de vară și acum cu această Crimă din strada Lourcine. Felix Alexa a ales, într-adevăr, trei piese din trei direcții pentru a-și reprezenta nopțile sale, deloc atice, reușind trei viziuni asupra celor ce se pot întâmpla noaptea. În această comedie a lui Labiche, regizorul, care-și trăiește maturitatea cu multă siguranță, alege un intermediar între vis și realitate, construind în mintea personajelor realități ireale, la urma urmelor tot un fel de vise, chiar dacă nu ale vreunei nopți de vară, căci aici anotimpul nu contează. Poate mai degrabă ale unei alte nopți furtunoase. Piesa a fost tradusă de Violeta Popa într-o românească fluentă și firească, astfel încât ai impresia că a fost scrisă chiar în limba noastră (care, știm, „-i-o comoară”).
Cândva, un dramaturg azi aproape uitat, Al. Mirodan, lansa pe piața românească o piesă intitulată Noaptea e un sfetnic bun. Ei, bine, spectacolul lui Felix Alexa, ca și textul care-i stă la bază, demonstrează contrariul. Spectacolul însă e bun, foarte bun, plin de vervă, cu momente ritmice antrenante, o adevărată plăcere, cred, pentru orice tip de spectator.
Iată și datele tehnice ale acestui spectacol: Teatrul Național București, Sala Atelier – Crima din strada Lourcine de Eugène Labiche. Traducerea: Violeta Popa. Distribuția: Lenglumé – Marius Manole; Mistingue – Istvan Teglas; Norine – Raluca Aprodu; Potard – Mihai Calotă; Justin – Victor Țăpeanu. Regia, versiunea scenică, ilustrația muzicală și lighting design: Felix Alexa. Scenografia: Andrada Chiriac. Spectacolul comentat este cel din 2 februarie 2017.