Cunoscută în Spania mai cu seamă pentru activitatea sa jurnalistică, dar și datorită emisiunilor de televiziune pe care le-a realizat de-a lungul anilor, Pilar Eyre (născută în 1951, la Barcelona) este și o talentată scriitoare, iar romanul său Culoarea mea preferată ești tu (Mi color favorito es verte) – finalist al prestigiosului Premiu Planeta în anul 2014 – demonstrează pe deplin acest lucru (ca, de altfel, și faptul că în anul următor autoarea a fost recompensată cu Premiul Joaquín Soler Serrano pentru Literatură). Însă apropierea sa de domeniul literaturii este mai veche, datând încă de la jumătatea anilor ‘80, cu toate că numeroși cititori au ezitat să considere întru totul literare demersurile pe care Eyre le-a întreprins în scrierile sale, în care a demonstrat pasiunea (dar, trebuie să recunoaștem, și capacitatea!) de a recompune epoci istorice delicate ori încă dureroase pentru Spania (cazul perioadei franchiste), sau îndepărtate de prezent. Numai că, uneori, strălucirea dată de lumea televiziunii și inerenta faimă au părut atribute ale unei anumite superficialități (oarecum caracteristice zilelor noastre…), astfel încât creațiile lui Pilar Eyre au fost privite și interpretate, cel puțin la început, prin prisma fascinației autoarei pentru celebrități (mai mult sau mai puțin apropiate de Casa Regală spaniolă sau de cercul lui Francisco Franco – și putem cita, în acest sens, titluri precum Vips: todos los secretos de los famosos – 1985, Dos Borbones en la corte de Franco – 2005, Secretos y mentiras de la Familia Real – 2007, La soledad de la reina: Sofia, una vida – 2012 sau Franco confidencial – 2013). Însă ea depășește acest nivel și, în cărțile pe care le-a publicat recent, își dezvăluie calitățile de romancieră, e drept că fără să abandoneze complet unele tehnici compoziționale venite pe filiera jurnalismului (de investigație și nu numai).
Culoarea mea preferată ești tu este un roman autobiografic în care este relatată, din punctul de vedere al protagonistei-naratoare-autoare, iubirea neașteptată (și neasemuită, devenită instantaneu pasiune și obsesie, veritabil amour fou…) pe care o trăiește aceasta alături de un ziarist francez, corespondent de război, chiar înainte ca el să plece în Siria pentru a scrie o serie de articole despre această zonă de conflict. Numai că plecarea lui Sébastien are consecințe la care Pilar nu se aștepta. Pe de o parte, realizează că viața ei fără el e greu de conceput, iar pe de alta, că, oricât de mult ar vrea să nu accepte acest lucru, bărbatul frumos și fermecător care îi furase inima și liniștea nu mai e de găsit, el dispărând în periculoasa misiune. Prin urmare, femeia va face tot ce-i stă în putință pentru a-l regăsi, călătorind, întrebând și demarând, de data aceasta ea însăși, un demers investigativ de care poate că nici cititorii cei mai pasionați de scrierile lui Eyre n-ar fi crezut-o în stare.
Sigur că pretextul narativ de la care pornește totul a părut unora un element specific romanului popular și așa numitei „ficțiuni feminine”, căci există suficiente întâlniri neașteptate între un bărbat cuceritor și femei aflate în așteptarea marii iubiri în literatura ultimelor decenii, și nu doar în Spania. Numai că Pilar Eyre, deși conștientă că utilizează o componentă a literaturii de consum, nu o tratează la fel cum se întâmplă în literatura de consum și nici nu duce întâlnirea celor doi în melodramă, cum nici căutările protagonistei nu cad în sentimentalismul de prisos, și nici în senzaționalul prea căutat. Cartea convinge și cu adevărat cucerește încă din primele pagini. În primul rând, prin tonul viu, prin ritmul alert, prin capacitatea autoarei de a descrie pregnant – dar și cu umor! – scene care ar fi putut ușor aluneca în banalul faptului divers. Apoi, întâlnirea dintre Pilar și Sébastien nu e o iubire romanțioasă și adolescentină; și nici cei doi nu sunt idealizați excesiv. Pilar e văduvă de șapte ani, însă, în ciuda faptului că nu se dă în lături de la flirturi mai mult sau mai puțin vinovate, se află în căutarea unui bărbat pe care să-l poată simți cu adevărat alături și lângă care să găsească acea stabilitate și acel calm de care are nevoie. Și are nevoie de toate astea în ciuda succesului ei în lumea televiziunii și cumva dincolo de celebritatea pe care activitatea sa i-o aduce. În mod fericit, Sébastien e francez, iar acest amănunt, în afara inerentului lui farmec, aduce și o ușurare pentru Pilar: el e atras de ea ca femeie, o place pentru ceea ce este, și nu datorită faimei conferite de micul ecran. Pentru el, necunoscuta pe care o întâlnește într-o seară de august pe Costa Brava e doar o femeie atrăgătoare și fascinantă, nu o persoană publică. Procedând în acest fel, scriitoarea evită cu grijă capcanele în care ar fi putut cădea dacă ar fi urmat pur și simplu rețetele consacrate ale best-seller-ului contemporan.
În egală măsură, Eyre, chiar susținând că oferă cititorului relatarea unor fapte pe care le-a cunoscut și trăit direct, nu face un simplu demers autobiografic, ci realmente scrie un roman. Căci doar o parte din Culoarea mea preferată ești tu e dedicată iubirii pe care Pilar și Sébastien o trăiesc pe Costa Brava, restul textului fiind compus din excelente descrieri ale lumii spaniole a zilelor noastre și a existenței cotidiene a mai multor personaje. Prin urmare, descoperim pe cuprinsul acestei creații scene aparent banale sau comice, care, puse cap la cap, construiesc o frescă extrem de convingătoare a unei societăți și, deopotrivă, exprimă un mod de viață. Personajele călătoresc de la Barcelona la Montpellier, de pildă, dar, de fiecare dată, drumurile acestea reprezintă și veritabile căutări deloc limitate la universul strict fizic, ele descoperind adevăruri esențiale ale propriilor vieți. Iar cazul lui Pilar este, desigur, cel mai relevant în acest sens. Apoi, întotdeauna, dincolo de aparentul comic de situație sau de caracter se dezvăluie drame ale lumii contemporane, iar cititorul e pus, aproape fără să-și dea seama, să mediteze chiar și la acele lucruri pe care, cel mai adesea, ar prefera să le evite. Mai ales la acelea. Se cuvine menționată și excelenta traducere românească a acestei cărți, semnată de Eugenia Alexe Munteanu, mereu expresivă și reușind să exprime pregnanța originalului (excelentă e și varianta românească a titlului cărții, prin el însuși o provocare pentru traducător!)
Culoarea mea preferată ești tu e un foarte bun roman de dragoste, o dragoste matură care nu ocolește erotismul, ba dimpotrivă, are curajul de a-l trăi până la capăt. Dar e, deopotrivă, și un roman care știe să mențină suspansul, la fel ca în cele mai bune narațiuni polițiste (mai cu seamă atunci când e vorba despre investigațiile pe care le face Pilar pentru a-l regăsi pe Sébastien și pentru a afla tot adevărul despre acesta și despre adevărata lui identitate). Autoarea folosește excelent tehnica gradației și a reiterării elementelor semnificative pentru a crea un adevărat puzzle pe care cititorul trebuie să-l dezlege și, mai mult decât atât, să-l și înțeleagă până la capăt. Aluziile și insinuările, ironia subtilă (mai cu seamă în ceea ce privește descrierea scenelor existenței de fiecare zi a personajelor) completează tabloul procedeelor excelent utilizate de Eyre. E drept că i s-a reproșat protagonistei din această carte că, uneori, pune prea mare preț pe amănuntele – deloc neimportante… – ce țin de statutul social sau material și că e nițel cam prea preocupată, pe alocuri, să-și sublinieze poziția privilegiată, ca și să-și evidențieze succesul. Reproșul nu e deloc neîntemeiat, numai că, dacă citim cu atenție cartea, ne dăm seama că, paradoxal, farmecul personajului Pilar ține, în mare măsură, tocmai de aceste detalii, iar importanța iubirii ei pentru enigmaticul francez e determinată, în mod definitoriu, chiar de revelația că sentimentul neașteptat și aspirația de a fi fericită și împlinită prin iubire o salvează de risipirea în cotidianul altfel atât de supus facilului!…
Interesant este și modul în care Pilar Eyre jonglează cu ambiguitatea, mereu căutată, dar, trebuie să recunoaștem, foarte bine dozată, între realitate și ficțiune. În paranteză fie spus, s-a afirmat, nu fără malițiozitate, că această capacitate de a trăi, la nivel literar, în delicatul univers al frontierei i-a adus scriitoarei nu doar succes la publicul cititor, ci și o cifră impresionantă a vânzărilor. Numai că Eyre știe cum să coordoneze strategiile necesare pentru a instrumenta acest demers narativ, care, rămânând legat de domeniul biografiei, cum ea însăși insistă, devine, în egală măsură, literatură. Subiectivitatea e mereu controlată, dramatismul se ascunde în spatele comicului, suspansul se îmbină perfect cu atmosfera. Iar o intuiție cu adevărat remarcabilă a scriitoarei este modul în care prezintă povestea de dragoste a protagonistei în paralel cu trecerea timpului și, mai ales, cu schimbarea anotimpurilor. Căci vara (nu întâmplător, luna august, epoca când toate dau în pârg, inclusiv simțurile – și sentimentele!…) e momentul întâlnirii cu Sébastien; toamna, cu melancolia sa, cu ploile și cețurile inerente, e perioada când Pilar resimte cel mai acut pierderea și despărțirea, pentru ca relatarea să se încheie iarna, marca temporală a sfârșitului textului. Cele paisprezece capitole ale cărții demonstrează, de asemenea, o viziune nu doar dinamică, ci de-a dreptul cinematografică, autoarea știind să utilizeze o serie de procedee venite pe filiera celei de-a șaptea arte. Muzica este, apoi, atotprezentă pe parcursul relatării, de la elementele cele mai evidente (includerea versurilor unor cântece cunoscute în anumite paragrafe semnificative), până la cele extrem de elaborate, ce țin de o tehnică a construcției pe baza refrenului ori a punctului de fugă. Dovadă, dacă mai era nevoie, că Pilar Eyre și-a propus să scrie un roman de succes, care să cucerească cititorul și să-l prindă în mrejele evenimentelor cu atâta patos ori artă descrise, dar, procedând astfel, a scris și un roman cu adevărat bun, care, la o a doua lectură, oferă celor care reușesc să treacă și dincolo de subiectul ca atare delicii neașteptate.
Pilar Eyre, Culoarea mea preferată ești tu.
Traducere de Eugenia Alexe Munteanu,
Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2016