Scriind acum câțiva ani despre un alt volum al Angelei Furtună, comparam poezia acestei poete foarte originale cu proza lui Nicolae Breban. Nu aveam în vedere vreo particularitate tematică sau stilistică menite să îi apropie pe cei doi autori, ci un anumit torent epic/liric, un flux narativ/poetic precum un potop de neoprit, gata să spulbere totul în calea lui. Nici un moment de respirație, nici o idee de construcție, o curgere fără sfârșit despre care nu ai niciodată idee unde se va opri.
Primul meu kaddish, de Angela Furtună, se înscrie în aceeași notă tumultoasă, dar nelipsită de o anumită delicatețe a tristeții, specifică poeziei acestei autoare. Poemele ample, stufoase, cu versuri interminabile, despre care nu știi niciodată cu certitudine dacă sunt poezie sau poeme în proză, lovesc în plex cititorul prin intensitatea existențială și sensurile sugerate din întrebările pe care autoarea (și) le pune, de cele mai multe ori la modul retoric. Micile sau marile întâmplări ale vieții, amintirile mai vechi sau mai noi, suferințele, clipele de bucurie, poate de fericire, din alte vremuri, harababura postmodernă a vremii noastre, dragostea și moartea sunt toate căi, aș spune, disperate, de înțelegere a sensului existenței autoarei și, implicit al lumii întregi, în profundele ei mutații de paradigmă. „De ce?” devine o întrebare obsedantă, la un moment dat, relevantă în sine, pentru că direcționează atenția cititorului mai eficient decât orice eventual răspuns. De aici se naște un paradox al poeziei Angelei Furtună. Deși textele sale abundă în imagini și întâmplări ale timpului nostru sau ale unui trecut destul de apropiat pentru a fi recunoscut de cititorii ajunși spre jumătatea vieții, ea are un caracter mai degrabă eliptic, pentru că întrebările fără răspuns ale autoarei pun mintea interlocutorului implicit la treabă, acesta fiind pus, practic, să-și ofere cu propria sa inteligență și imaginație răspunsurile la toate aceste provocări, dublând practic, în propria minte, dimensiunile poemului. Poezia Angelei Furtună este una rațională, a creierului, nu a inimii, lucidă și echilibrată. Ea emană forță și un soi de virilitate, autoarea nu se pierde niciodată în noianul de întâmplări și trăiri. Până la urmă, scrisul Angelei Furtună este mai degrabă unul al cunoașterii decât unul al emoțiilor.
Kaddish-ul este, după cum se știe, o rugăciune de doliu specifică religiei mozaice. Un fel de imnuri de slavă înălțate lui Dumnezeu, recitate zilnic, vreme de 11 luni de urmașii celui decedat. Prin titlul acestui volum, pus în corelație cu întregul conținut al cărții, se poate presupune că autoarea a compus ea însăși mai multe astfel de rugăciuni, probabil într-o perioadă de doliu din viața personală. Sau, de ce nu, un doliu după un anumit mod de viață de care ne îndepărtăm tot mai mult, pe măsură ce trec anii. Există mai multe tipuri de kaddish (5), dar prin tematica lor, toate cele cuprinse în prezentul volum par să facă parte din categoria „kaddish yahid”, adică din cele cu caracter individual. Pentru că toate textele prezentului volum sunt centrate pe experiența de viață a eului liric, pe trăirile, raționamentele, viziunile acestuia în imensitatea spațio-temporală a universului.
O constantă a poeziei Angelei Furtună, remarcată și în volumele sale precedente, este hiperbolizarea unor trăiri și stări cotidiene la scara nesfârșită a universului. O trecere firească, lină, de la minuscul la infinit, de la personal la universal, în care tonurile minore devin o simfonie a universului, firescul cotidian se transformă hiperbolic într-o chestiune a spațiului infinit. Un poem cu un titlu destul de curios, scris cu litere mici, tocmai pentru a-i sublinia cheia minoră (de ce să nu aștept dragostea ca pe o zi cu doi sori) este deplin edificator pentru acest joc al contrariilor (minor/major, personal/universal), specific liricii Angelei Furtună. Voi reproduce doar câteva fragmente. Poemul este mult mai amplu: „ascultă cum îmi zvânt pletele în clopoțeii cu care/ hergheliile boreale se năruie deasupra cerului/ și mă adun cu greu din taina brusc revelată așa cum/ lumea toată nu încape în mantia mea de melancolie// (…)// de ce să nu aștept dragostea ca pe o zi cu doi sori/ iubindu-ne în paranteza oglindirii/ fiecare este soarele celuilalt// ascult cum un sentiment contradictoriu mă vizitează gălăgios/ pe pulpe cu siaj moale de păstrăv/ mă transformi într-o neliniștită prințesă a apelor rezemată de timp/ ca de un tunet/ ce schimbă formele de relief” (p. 18).
Eul liric își trece în revistă existența, în special clipele solare, în care iubirea îi lumina viața, încearcă să-și înțeleagă momentele de cumpănă, se scufundă în cotidianul altui timp, își reproșează cumva excesul de luciditate, fără de care poate că toată existența sa ar fi putut să aibă un cu totul alt curs. În spirit postmodern, poeta evoca referințele culturale care îi umpleau exisența în anii tinereții, l’air du temps al anilor ’80, cu interminabilele sale discuții intelectuale, cu efervescența ideilor și bucuria lecturilor, cu un alt ritm al vieții și o altă temperatură a relațiilor dintre oameni. E perioada paradisiacă a iubirii și a intensității vieții culturale, a cunoașterii și a bucuriei estetice. Revoluția aduce cu sine „dreptatea”, care, însă, din perspectiva multora dintre cei care au așteptat-o zeci de ani, vine mult prea târziu. Poemul se face dreptate, este unul dintre cele mai explicite, dar și impresionante ale volumului: „se face dreptate dar de ce atât de târziu?/ de ce tot la comandă/ și de către cei ce nu știu nimic despre dreptate?/ de ce această dreptate vine după ce mulți au murit de dorul ei/ mulți au plecat în lumea largă, de dorul ei,/ prea mulți au și uitat gustul ei,/ pentru că, nu-i așa?, am ajuns, după 25 de ani,/ la demența istoriei/ eu și voi, așezați în șir indian la azil,/ întinzând la ghișeu cu farfuriile după supă/ și mâinile după pastila de somn,/ și facem haz de necaz/ în timp ce sângele ne dă pe nas/ și acum suntem înțelepți și cretini/ am dobândit imunitate la diavol/ și scăpăm urina pe crac în bocanci// ah, aș fi vrut să simt gustul dreptății la timp/ cât încă eram tineri/ și măsura crimelor curgea și prin sângele nostru/ cum apa prin vin/ eu, tu, voi, nefericiților, după atâta așteptare/ în sala de oameni interziși/ și m-aș fi putut simți curată/ tu te-ai fi putut simți proaspăt/ voi v-ați fi putut simți albi și puri/ după acest botez… văzând că se face dreptate// (…)// în sufletul meu pâlpîie ceva/ nu știu ce este/ dar mă face să/ rămân martorul fără somn/ al acestui principiu negativ din care este făcută/ supraviețuirea noastră” (pp. 101-102).
De aici până în zilele noastre dominate de multimedia, de spațiul online, de imagine și de însingurare până la deplina alienare umană, nu mai este decât un singur pas, pe care poeta îl face cu aceeași luciditate. Constatarea haosului pe care îl străbatem e făcută fără patetisme, cerebral, cu un soi obiectivitate cvasi-științifică. Titlul ironic al poemului un bilet în plus către limbajele hard, sugerează unghiul din care este percepută noua realitate. Amestecul de savantlâcuri incomprehensibile și vulgaritate, specific timpului nostru, îi dă poetei o stare de perpetuă insomnie în care toate fundamentele vieții sunt percepute ca întoarse pe dos: „la un moment dat civilizația vizuală și-a spus ultimul cuvânt/ insomnia mea a devenit acută și profundă,/ nu numai lipsa somnului, cât miezul beznei/ în care cineva aruncă scântei și cuvinte/ din care se va naște viitoarea civilizație/ pentru omul anti-materie,/ cerul devenise un ecran instalat direct în mintea trează,/ antropologul virtual se diluase înr-un prompter/ ce măsura neîncetat câmpurile unui poem ars/ în care s-ar fi putut întâmpla toate tragediile lumii/ de n-aș fi inventat poemul celui mai insomniac poet/ scris cu un bisturiu ce extrage durerea/ din cuvinte ducându-le la euharistie/ suflet pe dos/ duh în expansiune” (pp. 127-128).
Tot acest traseu, al evoluției/involuției este privit din perspectiva experienței de viață a eului liric, a bucuriilor, speranțelor, împlinirilor și dezamăgirilor sale. Firește întregul traseu este însoțit de întrebările sale, de incertitudinile sale, de veșnica temere că s-a greșit undeva și că lucrurile ar fi putut să aibă o altă evoluție. „De ce?” este întrebarea care, explicit sau implicit, străbate cartea ca un fir roșu, determină stările de spirit ale eului liric și, poate, implicit, pe cele ale cititorilor. O carte invitație la meditație, care trebuie să dea de gândit celor care o citesc, mai mult decât să le ofere satisfacții prin virtuozitate stilistică sau estetica viziunii .
Inteligentă, cultivată, foarte lucidă, mereu atentă la zgomotele cetății, conștiință vie a timpului nostru, Angela Furtună ar putea să fie, prin acuitatea ideilor care răzbat din versurile sale, o foarte importantă eseistă a timpului nostru. A decis însă să se adreseze contemporanilor prin intermediul poeziei. Poate drumul ales nu este cel mai uzual, dar eficiența demersului este indiscutabilă. Eu, cel puțin, am rămas, multă vreme după sfârșitul lecturii, cu foarte multe revelații, gânduri și întrebări în minte.
Angela Furtună este o poetă de factură cu totul specială în lirica română contemporană. Cu siguranță, scrisul său ar merita să se bucure de o atenție sporită din partea criticii literare de la noi, iar locul său în peisajul liricii actuale, reevaluat.
Angela Furtună, primul meu kaddish. Texte salvate din exod,
Editura Integral, București, 2016, 152 pag.