CÂND ÎNCEPE ISTORIA?

Istoria începe în fiecare zi. Pentru că în fiecare zi cineva se naște și, mai mult decât atât, cineva devine conștient că el sau ea există, deci pentru ei atunci începe istoria. Trecutul dă-l dracului, că și-așa nu avem ce face cu el. E o banalitate îndelung repetată în ultimele decenii că uitarea greșelilor trecutului te poate aduce în situația de a le repeta.
Poate că acest mod de a concepe prezentul ca substitut de trecut se trage din exercițiul nu tocmai lung la scara istoriei reale al spălării creierelor în socialismul biruitor vreo 45 de ani, și la noi. Cei născuți ieri-alaltăieri nu au cum să-și amintească preceptele pe care ni le injectau cu de-a sila în creiere ideologii comuniști, conform cărora lumea de până atunci a fost neagră (vezi „sfârșiți odată cu trecutul negru”), iar cea prezentă (atunci), de fapt cei ajunși la putere atunci sunt totul („voi nu sunteți nimic în lume, luptați ca totul voi să fiți”). Aripa neagră a acestei stafii, cum i-a spus odată Marx, se întinde însă peste capetele multora dintre cei care nici nu știu ce-i cu ea, ce-i cu ei/ele etc.
Cu ocazia marilor manifestații din Piața Victoriei din București și din atâtea orașe din țară și din alte țări pe unde mai sunt români deștep(ta)ți, a apărut și afirmația, născută cred în presa noastră și preluată și de presa străină, care încă mai numără zilele de când cetățenii se adună prin piețele marilor orașe, uneori și-n cele ale unora mici și strigă, lăudabil, împotriva corupției, afirmația conform căreia acestea sunt cele mai mari manifestații de la căderea regimului comunist. Sunt mari, sunt demni de admirație oamenii în stare să stea acolo și să ceară o democrație curată, morală în țara noastră. Numai că afirmația de mai sus nu e prea exactă: după căderea regimului comunist în România a avut loc și o manifestație maraton, de peste o lună și jumătate, în Piața Universității. Dar uitarea s-a așternut peste acea frumoasă izbucnire de libertate din aprilie, mai, iunie 1990. Iată, tocmai avem o mostră a acestei uitări, chiar dacă în Piața Victoriei am văzut și un cetățean care purta pe piept mențiunea „fost golan”, cum îi numise pe cei din Piața Universității președintele de atunci al țării. Și un tânăr care menționa, tot așa, pe o cocardă, „fiu de golan din Piața Universității”. Dar cam atât. Apoi, mai ține cineva minte marea manifestație de la 15 noiembrie 1990, când s-a înființat Alianța Civică? Sau pe cea din Bucureștii primăverii 1992, când Regele Mihai a fost, în sfârșit, lăsat de conducătorii de-atunci ai țării să-și revadă țara și concetățenii?
Lumea de azi e prea ocupată cu ale ei ca să mai țină minte sau ca să facă apel la memorie. Lumea de azi își ține memoria într-un aparat, că e el computer, că e tabletă, că e telefon cu i mare de tipar în față. Or, aceste aparate nu te trag de mânecă să-ți atragă atenția că una seamănă cu alta sau cu cealaltă, asta fiind o facultate mintală, încă, rezervată omului.
M-am întrebat mereu când începe istoria. Știu, istoria începe la Sumer, e o ipoteză pe care o avansa într-o carte apărută și la noi de multă vreme, istoricul Samuel Noah Kramer. La Sumer, adică acum peste 6500 de ani. E limpede pentru oricine că nimeni dintre cei vii, cu excepția celor preocupați de istorie, nu are cum să aibă tot timpul în minte această idee. Dar să nu ai în minte nici măcar, așa, în general, că istoria începe, oricum, cu câțiva ani sau cu câteva decenii, sau chiar secole, înaintea ta mi se pare periculos.
Trebuie să o spun clar: oamenii care manifestă pașnic și civilizat în orașele României nu pretind că istoria începe cu ei. Povestea cu cea mai mare manifestație de la… sau de la… este o invenție a unei gazetării grăbite să dea calificative, și anume unele pe înțelesul oamenilor care aud, văd, citesc acum. Or, cum spuneam, oamenii, mulți, inclusiv subsemnatul adeseori, au tendința de a face tabula rasa de ceea ce nu li se pare interesant pentru scopurile lor și a emite judecăți rapide și puțin lucide, la botul calului sau, altfel spus, pe picior. De fapt trăim o viață pe picior. O întoarcere la luciditate ne-ar fi semnalat că din anii ‘90 nu s-a mai văzut așa ceva. Acesta ar fi fost un adevăr, iar mai departe că vorbele acelea atât de des repetate ale imnului național au fost, în sfârșit, puse în practică. A sunat deșteptarea.
Nu vom afla niciodată când începe istoria reală dacă ne vom grăbi mereu să credem că numai noi și numai ceea ce facem noi și așa mai departe… Firul generațiilor se va fi rupt, la noi, prin „educația socialistă”, prin „adevărul de clasă” și celelalte gugumănii toxice cu care au fost îndopați ca gâștele pentru foie gras aceia care au avut nenorocul să trăiască în acei ani. Nu e nici o consolare: nici în țările care nu au avut acel noroc, firul acela nu se mai ține decât prin efortul unor elite intelectuale, tot mai blamate de corecții politici.