„BRICOSTORE-UL” LUI LUCIAN PINTILIE

Iată încă una din realităţile paradoxale, neliniştitoare ale nesfârşitei noastre epoci de tranziţie: o carte esenţială nu numai despre viaţa şi cariera unui mare creator, ci şi despre raportul fatalmente fundamental, cel puţin la noi, între artă şi ideologie, între o operă şi receptarea ei politică, o carte-manual pentru orice om care vrea, fără a face compromisuri, să se desăvârşească estetic, trece aproape fără nici un ecou în receptarea criticii, a publicului în general, deşi a apărut la o editură despre care se presupune că are o excelentă difuzare naţională. E vorba de bricabrac a lui Lucian Pintilie („Humanitas”, 2003), regizorul care ne-a dat atâtea tulburătoare satisfacţii şi-atâtea dureri de cap oficialităţilor, înainte de 1990 (dar şi după, dacă ne gândim că L.P. a fost producătorul documentarului „Piaţa Universităţii – România”, care n-a căzut prea bine regimului lui Ion Iliescu…).
Ce este aşadar acest bricabrac? Este „o carte fără un proiect precis, obiecte fără nici o valoare, uzate şi demodate, dar impregnate de timp, fragmente impregnate, enorm de multe hârtii, un război cu hârtiile”, ne spune autorul pe coperta a IV-a, însă nu trebuie să ne luăm după modestia lui, bine jucată, fiindcă volumul nu e numai scris de Lucian Pintilie, ci – şi insist asupra acestei nunaţe – compus de el, adică înglobând, pe lângă mărturiile proprii, şi articole, interviuri, ecouri din presa noastră și din cea internațională etc., toate conturând o viaţă de creator, „aşa cum a fost”, ca să parafrazez titlul unui volum de Nicolae Iorga. Este aşadar o carte-spectacol, construită după toate regulile montajului filmic, cu numeroase reveniri, flash-back-uri, cu scene splendide şi personaje memorabile, crochiuri şi vaste tablouri „de epocă” (şi ce epocă!).
„Vorbeşte, memorie!”, un alt titlu, al lui Nabokov, ar fi putut fi subtitlul acestei cărţi pe care n-o poţi lăsa din mână, nici acum, la recitirea ei. Şi care începe – cum altfel?! – cu secvenţa conceperii spectacolului cu Revizorul după Gogol, într-un hotel din Pesaro, orăşel din Italia de pe malul Adriaticei, unde fusese trimisă, la porunca lui Ceauşescu dintr-o şedinţă a secţiei organizatoric a C.C.-ului, taman Reconstituirea, filmul mătrăşit din ţară cu puţin timp. Şi tocmai aici – ironie şi revanşă a istoriei – Lucian Pintilie structurează Revizorul său, spectacol de la „Bulandra” interzis după numai trei reprezentaţii, despre care cei care l-au văzut şi mai trăiesc, vorbesc şi astăzi.
Sunt rememorate apoi geneza, concepția, lucrul cu actorii, reacțiile publicului și din mass-media la marile sale montări iconoclaste din Occident (în teatru, printre altele, Turandot la Teatrul Național Chaillot, Pescărușul, Trei surori, Rața sălbatică, Arden din Kent, Astă seară se improvizează, Viitorul e în ouă la Theatre de la Ville, Tartuffe și Livada cu vișini în Statele Unite, iar în operă Orestia II la Avignon, Flautul fermecat la Aix-en-Provence, Carmen și Rigoletto la Opera Națională Galeză). Numai citind această înșiruire de titluri întinsă pe aproape două decenii ai un gust amar fiindcă realizezi ce-a pierdut arta spectacolului în România, de ce-a fost ea, criminal, deposedată.
Vreau neapărat să nu uit să spun un lucru: când am citit prima oară un text de Lucian Pintilie (fragmente din scenariul „De ce trag clopotele, Mitică?”, pe care de altfel le-am și publicat în „Echinox”), am fost uimit de frumusețea și claritatea stilului său. Ca să fac o apreciere „cazonă” inspirată din limbajul calificativelor la trageri din armată, regizorul scrie bine și foarte bine. Lecturați descripțiile actorilor pitici din Turandot (cu repetiții care i se păreau la început „o sculptură sisifică a apei”!!) sau crochiul despre Andrea Ferreol (o „Brigitte Bardot walkirizată”) și veți avea dovada unei arte portretistice cum puține întâlnești în literatura română.
Și umorul! Dublat, evident, de sarcasm. Iată o mostră, despre interzicerea Reconsituirii: „Am fost convocat la CC unde Dumitru Ghișe îmi comunică decizia finală de interzicere. Și adaugă: – Și să știți, tovarășe Pintilie, că nu veți mai lucra niciodată în câmpul artistic ideologic câtă vreme nu vă veți modifica concepția despre lume și univers…” La care Pintilie răspunde: „Cum să-mi schimb concepția, de-abia mi-am format-o…” Cartea are, paradoxal, și acest merit: îi scoate din neagra, meritata uitare pe acești funcționari gogolieni, gen Dumitru Ghișe, Dumitru Popescu-„Dumnezeu”, Leonte Răutu, Constantin Măciucă și alții eiusdem farinae, azi trecuți în lumea celor care nu cuvântă ori fantome ambulante într-o societate pe care n-o mai înțeleg.
Într-un articol publicat în 1968 în revista „Cinema” și reluat în bricabrac, L.P. scria: „…istoria cinematografului ar trebui redusă la istoria acelor capodopere care l-au mântuit”. Mutatis-mutandis, dacă ne uităm la istoria nu foarte îndelungată a cinematografiei noastre, bântuită de figuri precum Sergiu Nicolaescu (acest adevărat Kitschcock carpato-danubiano-pontic), Mircea Drăgan, Geo Saizescu etc., s-ar putea spune că prin filmele sale și ale altor trei sau patru regizori autohtoni, cinema-ul românesc a fost, totuși, nițel mântuit.