Sfinţii de lângă noi. Între portrete şi icoane, ediţia a doua, de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, Editura Meditaţii, 2014, 170 pag.
Ciprian Voicilă a început prin a ucenici, în felul lui, pe lângă Irina Nicolau, apoi pe lângă: părintele Justin Pârvu, Maica Paisia, „arhiereul care veghează la Rohia”, părintele Macarie, „Octavian Anastasescu, eroul discret” şi alţii ca ei, la fel de canonizabili, din punctul multora de vedere, apoi a ajuns să fie el însuşi înconjurat (radiofonic) de mici ucenici, pe care îi învaţă ce înseamnă creativitatea şi dezvoltarea personală. De fapt, le deschide copiilor prin Radio Itsy Bitsy noi orizonturi, ca să găsească soluţii şi modele, inclusiv sau mai ales modele umane creştin-ortodoxe (chiar dacă nu se vorbeşte minut de minut exact despre acest lucru). Ciprian Voicilă pare el însuşi mirat, bucuros şi recunoscător pentru parcursul lui uman şi spiritual, după cum se destăinuieşte în paginile acestei cărţi: „Venisem la înalt Preasfinţitul Justinian Chira cu gândul expres de a-i cere binecuvântarea ca să scriu în continuare spre slava lui Dumnezeu. Anii pierduţi printre fantasmele intelectualismului, clipele jertfite culturii de dragul culturii, eul gonflat prin abundenţa informaţiilor necesare dar nu şi suficiente pentru izbăvirea lui, curiozitatea care răscoleşte ca o babă oarbă prin sipetul unde stau zăvorâte tainele lumii – toate mi se păreau năzăriri ale firii, în căutarea sinuoasă a adevărului, pe care le lăsasem în urmă. Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor. I-am cerut, aşadar, înalt Preasfinţitului Justinian binecuvântarea de a scrie, iar sfinţia sa mi-a dat-o grabnic, tare şi răspicat:
– Să nu te opreşti!
Dar asta n-a fost tot. Ne-a vorbit despre omul-microcosmos, care cuprinde în el şi mineralul, şi vegetalul, şi animalul, dar care le transcende pe toate prin conştiinţa pe care a sădit-o Dumnezeu în el. Auzindu-1, mi-am recăpătat încrederea în om. Fiecare fiinţă are ascunse în ea potenţialităţi nebănuite, prin care poate deveni cu adevărat bună. Ştiam că lumea este creaţia lui Dumnezeu şi că El o ţine permanent în existenţă. Dar, în sinea mea, pe acest adevăr simplu şi fundamental se depusese în straturi cenuşa neîncrederii în om şi în lumea sa de artefact. Arhiereul de la Rohia le spune adesea vizitatorilor: «Sunteţi sfinţi!», spre stupoarea acestora. Le reaminteşte de cea mai înaltă chemare a lor: asemănarea cu Hristos.
Am regăsit cu mare bucurie în înalt Preasfinţitul Justinian legătura străveche dintre cult şi cultură, optimismul creştin, convingerea că lumea pe de-a-ntregul este bună. Fiecare clipă ce ni s-a dat este de la Dumnezeu şi trebuie să îi mulţumim pentru ea, ne învaţă el.”
Tangerine tango, de Camelia Iuliana Radu, Editura Grinta, 2013, 140 pag.
Camelia Iuliana Radu se strecoară graţios dincolo de o limită sau de alta, atentă la treceri, lăsând însă – deliberat – impresia că dramatismul existenţei nu trebuie expus cu asupra de măsură în poezie, ci dimpotrivă: „Locuiesc într-un gând de plecare/ un zvon al acestui loc/ atât de subţire/ numit uneori moarte/ alteori naştere/ şi atât de rar numit/ părăsire a orbitei// locuiesc într-un loc/ atât de subţire/ în acea parte pe care nu o cunosc/ deşi mi-a aparţinut mereu/ despărţită didactic/ de o confuzie// ca de pieliţa care desparte/ cerul de miez/ şi miezul de sâmbure/ şi sâmburele de naştere/ …banala intrare în sine.” (Acelaşi pervaz nevăzut).
Cartea conţine următoarele grupaje, intitulate extrem de neutru, ca să zic aşa: „Tendinţe”, „Atelier pentru design interior”, „Haute couture”, „Prêt-à-Porter”, „Colecţii de toamnă”.
O carte cu coperte negre, cum şi poezia conţinută este considerată a musti, la vedere, de gravitate şi tragism – pe coperta a patra fiind referinţele lui Ieronim Tătaru. Coperte negre. Mustind de mandariniu – prietenii ştiu de ce! Un tangou al culorilor extreme – deşi negrul nu este propriu-zis o culoare.
Metaficţiunea contemporană. Dublă lectură a romanului românesc şi spaniol, de Anamaria Blanaru, col. Anthropos. Teorii literare, Editura Adenium, 2014, 222 pag.
Volumul este recomandat de Carolina Pizzaro, Mario Garvin, Pere Joan Tous. Analiza hermeneutică include, cum ar veni, studii de caz: „Privirea comparatistă este dublată de o evaluare, în fiecare roman, a nucleului metaficţional în jurul căruia este construită proza metaficţională. Strategia ne permite să identificăm invers, plecând de la text şi întorcându-ne la teorie, forme inovative ale strategiilor şi tehnicilor metaficţionale: jocul narativ în proza scurtă românească, nucleul ludic la Ioan Groşan, cititorul şi personajul metaficţional la Dumitru Ţepeneag şi Gonzalo Torrente Ballester, pseudojurnalul la Marin Mincu, Juan Goytisolo şi Alfons Cervera, metaficţiunea mediatică la Adrian Oţoiu, autenticitatea în metaficţiune la Gheorghe Crăciun, Cartea şi manuscrisul dublu şi textul în palimpsest la Mircea Cărtărescu şi Bernardo Atxaga, naratorul şi editorul fictional la Răzvan Rădulescu şi Antonio Muñoz Molina, «realitatea» ficţională la Javier Cercas şi Antonio Muñoz Molina şi obiectul ca subiect metaficţional la Enrique Vila-Matas.
Analiza comparativă a celor două literaturi, română şi spaniolă, face posibilă şi emiterea unei judecăţi de valoare asupra prozei metaficţionale a celor două spaţii. Datorită influentei directe a literaturii sud-americane, dar si a rediscutării unei teme complexe precum memoria colectivă şi cea individuală în prozele metaficţionale, considerăm că proza metaficţională spaniolă oferă resurse mult mai complexe în analiză, o dezvoltare multiperspectivistă a procedeelor metaficţionale. Autorii spanioli utilizează cu precădere forma metaficţiunii implicite datorită readucerii imaginarului, a poveştii în roman după perioada realismului social, lăsând pe plan secund reflexivitatea textului. Cazurile aparte de metaficţiune explicită, cu un joc verbal şi o tehnică abstractă, sunt cele ale lui Juan Goytisolo într-un roman precum Juan sin tierra sau în cazul romanului La saga/fuga de J.B., semnat de Gonzalo Torrente Ballester. în literatura română, în schimb, metaficţiunea explicită este forma utilizată cu precădere, centrându-se ca tematică pe nucleul autenticităţii ca formă de a scrie şi nu doar ca tematică. Un caz insular în interpretare este trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, datorită tematicii Cărţii pe linie borgesiană şi a tematicii complexe pe linie onirică şi fantastică.”
Anamaria Blanaru (n. 1985) şi-a finalizat studiile doctorale la Universitatea Konstanz şi, anterior, la Universitatea A.I. Cuza din Iaşi. În anul 2009 a primit Premiul ASB. Doi ani mai târziu a predat cursul de teorie literară „Metaficţiunea contemporană” la Universitatea Konstanz, în cadrul Departamentului de Studii Hispanice.
Monograme. Configurări ale poeziei româneşti contemporane, de Gabriela Gheorghişor, Editura Aius, 2014, 200 pag.
De fapt, Monodrame/Monograme: „Volumul de faţă răspunde, pentru autoare, însă tentează să răspundă şi unui public avizat sau amator în domeniu, la întrebarea: câte feluri de poezie contemporană există? O întrebare subsecventă ar fi: există atâtea modalităţi de a scrie câţi scriitori sunt activi? La răspunsul nostru negativ în legătură cu cea din urmă interogaţie, (ni) se impune o cartografiere a tropismelor genului, ca din partea unuia ce şi-a exercitat constat mandatul de cronicar în ultimii ani, descifrând aproapele din fiecare plachetă parcursă, dar care este interesat şi de departele ce susţine viziunea teoreticianului şi pe aceea a istoricului literar.
Nu echivalăm cu un lamento din partea noastră exprimarea faptului că a gândi categorial reprezintă unul dintre cele mai anevoioase eforturi – cine a fost ispitit de ordonare şi generalizare ştie bine asta. Istorii literare eminente, de mult canonice, de pildă, au fost amendate, prioritar, exact pe tronsonul constituirii genericelor. Nici o listă de nume nu e suficient să oferi. Putem admite însă că o categorie este o ficţiune critică, necesară măcar în sensul în care vedem că astfel au procedat şi unii dintre predecesorii noştri. Este şi obligatorie, întrucât poate institui şi stabiliza un dialog pe un teren cât de cât defrişat. Când se rosteşte acum tradiţionalism, să zicem, sau modernism, deşi au existat şi destui hibrizi, după îndelungi «lupte», este foarte clar pentru oricine despre ce este vorba, inclusiv pentru Şcoală, care nu ar putea delimita şi prelucra informaţia fără rezultatele «beligerantei» criticilor. Să încerci împărţirea unui flux debordant de bogat, fără matcă unică, dar şi aceea, dacă s-ar imagina, imprevizibilă, incumbă o doză de risc, de care suntem conştienţi. E posibil, chiar probabil că alţii vor găsi, cu râvnă, categorii mai potrivite. Abia aşteptăm.”
Negură şi caligrafie, de George Vulturescu, Editura Eikon, 2014, 114 pag.
George Vulturescu face exerciţii de moarte şi de nemurire. Vede cu ochiul cel rău şi cu ochiul cel bun. Vede în patru zări deodată, cum patru sunt şi titlurile grupajelor: („Poem scris cu bufoni”), („Titir al Nordului”), („Scheletele umblă în voie prin cărţi”), („Dumnezeu nu se priveşte-n oglinzi”). Poetul vede – prin negură şi dincolo de caligrafie – cum Row vede. Sau Scipione. Sau Ieronim. O mitologie personală de mare forţă, în care încap deopotrivă poeme abandonate şi poeme de o nemaivăzută frumuseţe se înfăţişează ochilor noştri: „Sunt aici purităţi întâlnite numai în/ congregaţii. Şi-n aburul vitelor din grajduri. Şi-n/ amurgul pătratului lui Malevici.// Multă vreme am privit. Biciul/ poeziei care despică circumvoluţiile creierului/ e mai laş decât cele care şfichiuieşte/ carnea? «Clarviziunea fotografului,/ zice Roland Barthes, nu constă în a vedea, ci a se afla acolo».// Lucrăm de-a-n boulea. Cărăm hârdaie de sânge./ Descleştăm dinţii poemelor să-l putem turna cu pâlniile./ Le înfăşăm cioturile picioarelor cu pânze. Aşezăm/ ierburi de leac pe rănile lor sulfuroase. Jos, în vale, unde/ se zdrobesc trupurile poeţilor aruncaţi de pe stâncă,/ roiesc corbii. Se aude un vaiet lugubru. Să am/ neobrăzarea să-l socotesc rugăciune?// Mi-e ruşine că nu mi-o pot asuma./ Şi la ce mi-ar folosi după ce am/ salvat câteva texte în care respiraţia/ lor e întreagă:/ de la horcăitul zgrunţuros la bule/ subţiri de aer culese de pe buzele/ iubitei/ Poate judeca cel care citeşte? Nu e şi el doar un privitor/ ca şi mine? Pe stânca de la marginea oraşului e ora/ când se schimbă Gardienii.” (Oraşul cu stânca Tarpeiană).
Poemele Deltei. Rodion, de Valentin Talpalaru, Editura Opera Magna, Iaşi, 2012, 88 pag.
„Apele au spălat faţa caselor pentru sărbătoare/ Duminica nici ştiuca/ nu mai vînează plătica sau linul;/ peştii toţi vin s’asculte slujba/ cu înotătoarele împreunate creştineşte,/ papura se înclină – doar semnul înalt al crucii nu-l mîntuie./ Rodion scoate din ladă sufletul lui de mire,/ barca lui e o scoică lucind/ şi casa lui prinde lumină sub streşini.” – între apele Deltei, între cosaşi şi măcriş, între peştii de toate neamurile, între Matriona, Moş Prohor, Pipina, Grişa, Moş Semion, Popa Nechita şi bineînţeles Rodion sunt fire nevăzute, pe care singur poetul le poate eventual face vizibile, în căutarea unor semnificaţii pe care numai Delta le poate avea.
Delta ca răsfirare ultimă înaintea Crucii, ca un trei care-l aşteaptă pe patru: „apoi El şi Ea s-au întors către apă,/ au făcut semnul crucii şi s-au făcut una cu ea./ Rodion a înţeles că pescuise în sîngele lor,/ în carnea lor, mama Delta erau ei şi s-a culcat cum altădată Omul blînd/ pe crucea Deltei, cu o mînă pe Chilia,/ cu alta ăe Sfîntul Gheorghe şi fruntea-n Sulina./ Iar apele au început un cîntec de leagăn/ şi Sfînta Fecioară ţinea în braţe oamenii şi apele:/ «În numele Chiliei, Sulinei/ şi-al Sfîntului Gheorghe/ amin…»”.