BRÂNCUŞI + 60

Fiecare dintre noi dispunem de o geografie mitologică personală. Un fel de album cu poze pentru orice spaţiu de pe acest pământ. De pildă, într-un fel îţi imaginezi un oraş faimos, tu, care ai fost de nenumărate ori acolo şi ai propriul tău pliant desfăşurat în minte (încărcat cu senzaţii!). Şi cu totul altfel o face acela care doar a citit sau a văzut ilustraţii despre acel loc, însă acolo n-a pus piciorul niciodată. De aceea, el are nevoie de un sinopsis docu-mental.
Apoi, s-ar putea scrie tomuri întregi despre imaginarul lecturilor, despre cum se constituie în minte descrierea tărâmului dintr-o carte într-o morfologie originală, într-o reprezentare particulară, proprie fiecărui individ în parte. (NOTĂ: Cronicarii de cinema nu amintesc niciodată, atunci când comentează diverse ecranizări ale unor opere universale, nu amintesc, deci, deloc de raportul între imaginarul propriu şi viziunea unică a regizorului, care vede în felul lui decorul din „Macbeth”, de pildă, pe care îl transpune pe ecran cu scopul unic de a ne face părtaşi şi pe noi la proiecţia sa unicat… Mă gândesc, dacă tot am amintit piesa lui Shakespeare, la extraordinara montare cinematografică a lui Orson Welles, din 1948!)
Pe de altă parte, geografia artistică se leagă strâns cu otgoane semantice sau afective de opera unui artist reprezentativ al spaţiului respectiv. Nu poţi despărţi, spre exemplu, domeniul Les Colletes din Cagnes-sur-Mer de numele şi opera lui Pierre-Auguste Renoir, Giverny de nuferii lui Claude Monet sau Antibes şi Juan-les-Pins de lumina din tablourile lui Nicolas de Staël. Ele sunt embleme ale locului sau, invers, ale artistului.
Tot astfel, aici, la noi, Târgu Jiu este o parte simbologică din Constantin Brâncuşi, din oricare punct ai privi (celelalte părţi aparţin eroilor din Primul Război Mondial). Numele titanului e peste tot, de la Universitate şi Muzeul de artă, până la hotel, parcul oraşului sau Casa de cultură. Asta, ca să nu mai amintim de prestigiosul Centru de Cercetare, Documentare şi Promovare a patrimoniului artistului – singura şi cea mai de nădejde instituţie ce se ocupă cu entuziasm şi competenţă de tot ceea ce se leagă evenimenţial de viaţa şi opera marelui sculptor (simpozioane, mese rotunde, manifestări culturale, apariţii editoriale, studii şi cercetări ştiinţifice etc.). De aici, din casa veche oltenească, din marginea parcului, aşezată superb pe malul Jiului, pornesc principalele axe ale memoriei postume a lui Brâncuşi, cu tot ceea ce ea presupune. Iar Axa Magică, ce reuneşte cele trei mari monumente ale ansamblului care poartă numele marelui artist, vine şi recuperează vechiul strat de funcţionalitate a sacrului pe care-l avea, la inaugurare, linia fabuloasă numită Calea Eroilor.
Constantin Brâncuşi s-a stins din viaţă la 16 martie 1957, la Paris şi va fi fost înhumat pe 19 martie, în Cimetière Montparnasse.
Peste 60 de ani, 2.000 de km mai la est, la Tg. Jiu, adică la originea „atlantului”, au avut loc Colocviile Brâncuşi. Acolo, timp de câteva zile, trei mari subiecte se vor fi discutat, printre altele… NOTA BENE: „altele” înseamnă, de fapt, lucruri la fel de esenţiale. Precum filmul „Brâncuşi”, din 1996, al reputatului regizor Cornel Mihalache, proiectat la cinematograful „Sergiu Nicolaescu”, o peliculă aş zice de referinţă în universul post-brâncuşian, pentru că ea nu e doar o expunere cinematografică, ci şi un veritabil eseu despre creaţie, operă, geniu în viziunea regizorală a unui maestru al docu-filmului. Apoi, expoziţia „Desenul post-Brâncuşi”, de la Galeria UAP, în care, în ciuda unei structuri eteroclite (datorată probabil dorinţei nepotolite a tinerilor artişti de a sta alături de coloşi ai artei româneşti contemporane), valoarea intrinsecă a multor lucrări a incitat la o meditaţie adâncă despre ce se întâmplă şi cum se întâmplă cu desenul tematic, în cei 60 de ani care au trecut de la dispariţia lui Brâncuşi. Şi, nu în ultimul rând, vorbim de fabuloasa expoziţie de sculptură Versant aleatoriu, a sculptorului francez de origine română, Nicolae Fleissig, deschisă la Muzeul de Istorie şi curatoriată de Maxim Dumitraş (asupra ei fără îndoială că voi mai reveni!). Precum şi lansarea a patru cărţi importante: Brâncuşi, de Ana Calina Garaş, Coada dracului – Cartea înstrăinării, a sculptorului sârb de origine română, Bata Marianov, Noica şi Brâncuşi – deschideri în seninătatea fiinţei, de Ion Pogorilovschi şi Documente din arhivele naţionale ale judeţelor Gorj şi Dolj cu privire la Ansamblul sculptural brâncuşian de la Târgu Jiu, scoasă la Editura „Brâncuşi” şi coordonată de Sorin Buliga şi Adina Andriţoiu, de la Centrul de Cercetare, Documentare şi promovare „Constantin Brâncuşi”.
Deci, revin, trei mari oportunităţi au fost puse în discuţie.
Prima: Proiectul înfiinţării la Târgu Jiu a unui muzeu de Artă Modernă (subiect care a „beneficiat” de o dezbatere aprinsă, cu clinciuri terminologice, între floarea sculpturii româneşti contemporane, prezentă acolo şi criticii de artă, teoreticienii şi cronicarii, tema rămânând seducătoare!). De fapt, iniţiativa aceasta suscită de mai multă vreme interesul lumii artistice, pentru că era deja timpul ca oraşul să aibă un muzeu care să poarte numele marelui sculptor (temeiul legal a fost deja fixat, printr-o lege votată de Parlament). Problema însă se blochează discret la stadiul unei întrebări fundamentale: adică, practic, ce anume va adăposti acest muzeu, care dintre operele lui Brâncuşi? Fiindcă este ştiut că lucrările sale sunt risipite prin întreaga lume, în urma unui gest de refuz, făcut cândva de statul român comunist, inexplicabil (nici atunci, şi nici acum!). Pe de altă parte, ca variantă, în acest spaţiu ar putea fi expuse o parte dintre lucrările multor sculptori români valoroşi, ale căror opere n-au „încăput” nicăieri. Dacă însă se prelungeşte prea mult această controversă legată de diferenţele teoretice dintre noţiunile de „modern” şi „contemporan”, s-ar putea să ajungem în situaţia nou-născutului cu multe moaşe, din care cauză, rămâne cu ombilicul netăiat.
Al doilea mare subiect dezbătut a vizat stadiul întocmirii dosarului de includere a Ansamblului brâncuşian în patrimoniul UNESCO, ştiut fiind că autorităţile culturale române se află la a doua încercare. Din prezentarea făcută de arh. Ştefan Bâlici, managerul Institutului Naţional al Patrimoniului, aflat în subordinea Ministerului Culturii, am înţeles că, de această dată, vor fi respectate toate cerinţele, cu minuţiozitate şi cu un şi mai ridicat grad de profesionalism, astfel încât Ansamblul brâncuşian, poate cel mai spectaculos complex muzeal în aer liber din Europa, să capete, în sfârşit, protecţia UNESCO.
A treia prezentare, dar nu cea din urmă, a fost Proiectul de amenajare şi modernizare a Căii Eroilor (axa ce reuneşte Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului), despre care autorul, binecunoscutul arhitect Dorin Ştefan, profesor la Academia „Ion Mincu” din Bucureşti şi autor al unor spectaculoase proiecte arhitecturale din toată ţara (practic, dacă se poate spune aşa, cel mai în vogă arhitect din România la ora actuală!), a vorbit, susţinut de un suport video şi grafic foarte eficient. Ceea ce defineşte proiectul lui Dorin Ştefan este nu doar o modernizare necesară a sitului şi o adapatare la cerinţele moderne ale culturii locale sau ale turismului, de pildă, ci şi o resuscitare a fiorului sacru pe care l-a avut iniţial acest gest de mare nobleţe şi generozitate, venit din partea artistului Constantin Brâncuşi, în memoria eroilor care s-au jertfit în primul Război Mondial. Aceast balans inteligent al unei fantezii eficiente face ca proiectul lui Dorin Ştefan să fie aşteptat cu nerăbdare.
Prezenţa ministrului Culturii, Ionuţ Vulpescu, la aceste Colocvii, care a subliniat importanţa continuării demersurilor de protejare, cunoaştere şi promovare a creaţiei lui Constantin Brâncuşi, a garantat, pe lângă dorinţa de a stinge controversele şi neîmplinirile ce apar întotdeauna în cazul unor proiecte grandioase, şi că, de pildă, viitorul Muzeului Naţional „Constantin Brâncuşi”, înfiinţat prin Legea nr.199/2015, începe să se întrevadă. De aceea, nu e puţin lucru că ministerul a promis ca, în următoarea perioadă, să vină cu informaţii şi detalii despre spaţiul ales întru punerea în operă a proiectului.
Gradul de profesionalism, precum şi coerenţa acestor Colocvii (pentru care trebuie adresate felicitări organizatorilor, adică Centrului „Brâncuşi”, dar şi, în egală măsură, Primăriei Târgu Jiu şi Consiliului Judeţean Gorj, pentru eforturile depuse!) sunt un argument că festivismul uscat, omagierile de tip „Cântarea României” sau şezătorile zgomotoase cu farafastâcuri folclorice sunt deja istorie. A trecutului.
Astăzi, modernitatea lui Brâncuşi trebuie să însemne ieşirea imaginii lui din tezism cultural şi acomodarea percepţiei sale în conştiinţa publică. Ceea ce eu simt că deja se face.