Teoria literaturii
Dacă ar fi fost să-l cred
ar fi trebuit să accept că
orice se poate dovedi prin
încercări repetate.
Chiar și deschiderea venelor.
Era ca și cum aș fi făcut o lege
nouă prin inversarea paragrafelor.
După care ar fi venit procurorii
și avocații și și-ar fi scos ochii
căutând în găvane
firul de sânge ce hrănea
un creier cât nuca.
Unul care nu putea crede decât
ceea ce e adevărat.
De pildă, că ploaia nu e alcătuită
din picături de apă ci din
molecule de monoxid de hidrogen.
Și că un Dumnezeu minuscul
se plimbă printre ele
pășind când pe una când pe cealaltă
spre a le ține împreună.
Într-o armonie
jenantă și precară.
Amestecând întrebările cu răspunsurile.
Ca și cum legile nu se schimbau
dar trebuiau mereu reformulate.
Troia
Pătrund cu precauție în cetate.
Dacă cel care a cucerit-o a fost
un Minotaur îndrăgostit,
fericit cu propriul labirint
și cu spectrele renăscute ale strămoșilor?
De pildă, un Priam
cuprins de remușcări.
Cum nu cred în repaus
nu mă pot amăgi cu
înțelepciunea înțepenită
a muzeelor
cu frigiditatea istoriei.
Istoria devenită știință
mă înspăimântă
prefer să vorbesc singur
cu aheii
pe șoptite
să le aflu nu secretele
ci visele
anticamerele igrasioase
ale coșmarelor.
Să-mi spună dacă și
calul lui Ulisse
dormea în picioare
și dacă în burta lui aheii
puteau să respire în voie.
Niciodată războinicii
nu trag destul aer în piept
să le ajungă până la
sfârșitul războiului.
Orbii se cațără mult mai repede
meterezele sunt pentru rătăciți
pentru cei ce cercetează
dicționare inaccesibile
cu paginile vraiște,
dar suficient de primitoare
pentru cuvintele care
rup zăvoarele porților
înalță cu repeziciune scările
aruncă bombarde de pietre prețioase.
Dacă Proclus s-a înșelat?
Pe ce se bizuia el?
Castorul
(fractalii)
Ar trebui să ne îndoim de
încăpățânarea lui de a construi
baraje inutile, deși îndoiala
n-ar fi decât conformitatea
cu o realitate mult prea evidentă.
Un feed-back rudimentar.
Am putea face un experiment
dar pentru asta ar fi
nevoie să nu ne îndoim
de reușita lui
ceea ce ar putea face limba și
mai greu de înțeles
și învățarea ei tot
mai puțin probabilă.
Am putea, în sfârșit, adulmeca
mirosul rumegușului rămas între dinți
dar el ar continua să ronțăie
trunchiuri de toate esențele
rareori crengi subțiri care,
altfel,
ar putrezi repede.
Există, desigur,
fel de fel de justificări
fel de fel de justificări
fel de fel de justificări.
Și justificarea justificărilor.
Somn
De unde venea boarea aceea
cu freamăt de frunză crudă?
Dinspre Răsărit sau Miazănoapte?
Dinspre Steaua Vinerii sau dinspre cea
a Duminecii?
Dinspre răsuflarea întretăiată a dimineții
ori din clipirea reflexă a ochilor
după-amiezii?
Nu voi ști niciodată din ce parte
abia zămislită a trupului ei
s-a ivit mâna cea nouă, a treia,
cu degete nesfârșite, trandafirii
atrăgând spre noi toate
vorbele până atunci nefolosite.
Unele dintre ele tocmai
își pierduseră părinții, altele frații
și surorile și doar cele sosite la urmă
se risipiseră în întuneric
precum galaxiile îndepărtate.
Știu acum că ea era hoață de cuvinte
dar de fiecare dată își recunoscuse fapta.
Cu toate acestea,
doar pe unele le înțelegeam
deși pentru altele m-aș fi lăsat ucis.
La urma urmei, nimeni nu stă
îndeajuns în preajma unui cuvânt
pentru a putea spune apoi
că îi aparține.
(Din volumul Vorbitul în limbi, în pregătire la Cartea Românească)